Audiența generală de miercuri

Viciile și virtuțile
7. Tristețea
miercuri, 7 februarie 2024

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În itinerarul nostru de cateheze despre vicii și virtuți, astăzi ne oprim asupra unui viciu destul de urât, tristețea, înțeleasă ca o capitulare a sufletului, o chinuire constantă care îl împiedică pe om să simtă bucurie pentru propria existență.

foto: Vatican Media

Înainte de toate trebuie afirmat că, în privința tristeții, Sfinții Părinți au elaborat o distincție. De fapt, există o tristețe care se potrivește vieții creștine și care cu harul lui Dumnezeu se transformă în bucurie: aceasta, desigur, nu trebuie respinsă și face parte din drumul de convertire. Dar există și o a doua figură de tristețe care se insinuează în suflet și care îl prosternă într-o stare de capitulare: acest al doilea gen de tristețe trebuie să fie combătut cu hotărâre și cu toată forța, pentru că ea vine de la Cel Rău. Această distincție o găsim și în Sfântul Paul, care scriind corintenilor spune așa: „Întristarea după voința lui Dumnezeu aduce convertirea spre mântuire, fără regrete, pe când întristarea lumii aduce moartea” (2Cor 7,10).

Așadar există o tristețe prietenă, care ne duce la mântuire. Să ne gândim la fiul risipitor din parabolă: atunci când ajunge la capătul degenerării sale simte mare amărăciune, și asta îl determină să intre în el însuși și să decidă să se întoarcă la casa tatălui său (cf. Lc 15,11-20). Este un har a geme asupra propriilor păcate, a ne aminti de starea de har din care am decăzut, a plânge pentru că am pierdut curăția în care Dumnezeu ne-a visat.

Dar există o a doua tristețe, care este în schimb o boală a sufletului. Se naște în inima omului când dispare o dorință sau o speranță. Aici putem face referință la relatarea despre discipolii din Emaus. Acei doi discipoli pleacă din Ierusalim cu inima dezamăgită, și îi destăinuiesc necunoscutului care la un moment dat li se alătură: „Noi speram că el – adică Isus – trebuia să elibereze Israelul” (Lc 24,21). Dinamica tristeții este legată de experiența pierderii. În inima omului se nasc speranțe care uneori sunt dezamăgite. Poate să fie dorința de a poseda un lucru care în schimb nu reușim să-l obținem; dar și ceva important, ca o pierdere afectivă. Când se întâmplă asta, este ca și cum inima omului ar cădea într-o prăpastie, iar sentimentele pe care le trăiește sunt descurajare, slăbiciune a spiritului, depresie, angoasă. Toți trecem prin încercări care generează în noi tristețe, pentru că viața ne face să concepem vise care după aceea se spulberă. În această situație, cineva, după un timp de tulburare, se încredințează speranței; dar alții se desfată în melancolie, permițând ca ea să cangreneze inima. Se simte plăcere în asta? Vedeți: tristețea este ca plăcerea neplăcerii; este ca și cum am lua o bomboană amară, fără zahăr, rea, și a suge acea bomboană. Tristețea este o plăcere a neplăcerii.

Călugărul Evagriu relatează că toate viciile au în vedere o plăcere, oricât de efemeră ar fi ea, în timp ce tristețea se bucură de contrar: de a se desfăta într-o durere fără sfârșit. Anumite dolii prelungite, unde o persoană continuă să lărgească golul celui care nu mai este, nu sunt proprii ale vieții în Duh. Anumite amărăciuni supărate, prin care o persoană are mereu în minte o revendicare care o face să asume locul victimei, nu produc în noi o viață sănătoasă, și cu atât mai puțin creștină. Există ceva în trecutul tuturor care trebuie să fie vindecat. Tristețea, din emoție naturală se poate transforma într-o stare sufletească rea.

Este un demon viclean, cel al tristeții. Părinții deșertului îl descriau ca un vierme al inimii, care erodează și golește pe cel care l-a găzduit. Această imagine este frumoasă, ne face să înțelegem. Și atunci ce trebuie să fac atunci când sunt trist? Să te oprești și să vezi: aceasta este o tristețe bună? Este o tristețe care nu este bună? Și să reacționezi în funcție de natura tristeții. Nu uitați că tristețea poate să fie un lucru foarte urât care ne duce la pesimism, ne duce la un egoism care se vindecă greu.

Fraților și surorilor, trebuie să fim atenți la această tristețe și să ne gândim că Isus ne aduce bucuria învierii. Oricât de plină poate să fie viața de contradicții, de dorințe înfrânte, de vise nerealizate, de prietenii pierdute, grație învierii lui Cristos putem cred că totul va fi mântuit. Isus nu a înviat numai pentru El însuși, ci și pentru noi, pentru a răscumpăra toate fericirile care în viața noastră au rămas neîmplinite. Credința alungă frica, iar învierea lui Cristos înlătură tristețea ca piatra de la mormânt. Fiecare zi a creștinului este un exercițiu de înviere. Georges Bernanos, în celebrul său roman Jurnalul unui paroh de țară, îl face pe parohul de Torcy să spună: „Biserica dispune de bucurie, de toată acea bucurie care este rezervată acestei lumi triste. Ceea ce ați făcut împotriva ei, ați făcut împotriva bucuriei”. Și un alt scriitor francez, León Bloy, ne-a lăsat această frază minunată: „Nu există decât o tristețe, […] aceea de a nu fi sfinți”. Fie ca Duhul lui Isus înviat să ne ajute să învingem tristețea cu sfințenia.

* * *

Și să nu uităm războaiele, să nu uităm martirizata Ucraina, Palestina, Israel, Rohihgya, atâtea, atâtea războaie care sunt peste tot. Să ne rugăm pentru pace. Războiul este mereu o înfrângere, mereu. Să ne rugăm pentru pace. Avem nevoie de pace.