Audienţa generală de miercuri

Împărtășirea sfinților (II)
miercuri, 6 noiembrie 2013

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Miercurea trecută am vorbit despre comuniunea (împărtășirea) sfinților, înțeleasă drept comuniune între persoanele sfinte, adică între noi cei care credem. Astăzi aș vrea să aprofundez celălalt aspect al acestei realități: vă amintiți că erau două aspecte: unul comuniunea, unitatea dintre noi și celălalt aspect comuniunea cu lucrurile sfinte, cu bunurile spirituale. Cele două aspecte sunt strâns legate între ele, de fapt comuniunea dintre creștini crește prin participarea la bunurile spirituale. Îndeosebi luăm în considerare: Sacramentele, carismele și caritatea (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 949-953). Noi creștem în unitate, în comuniune, cu Sacramentele, cu carismele pe care le are fiecare de la Duhul Sfânt și cu caritatea.

1. Înainte de toate comuniunea cu Sacramentele. Sacramentele exprimă și realizează o comuniune efectivă și profundă între noi, pentru că în ele îl întâlnim pe Cristos Mântuitorul și, prin intermediul Lui, pe frații noștri în credință. Sacramentele nu sunt aparențe, nu sunt rituri, ci sunt forța lui Cristos; Isus Cristos este prezent în Sacramente. Când celebrăm Euharistia, este Isus viu Cel care ne adună, ne face comunitate, ne face să îl adorăm pe Tatăl. De fapt, fiecare dintre noi, prin Botez, Mir și Euharistie, este încorporat lui Cristos și unit cu toată comunitatea credincioșilor. De aceea, dacă pe de o parte Biserica este cea care „face” Sacramentele, pe de altă parte Sacramentele sunt cele care „fac” Biserica, o edifică, generând noi fii, agregându-i la poporul sfânt al lui Dumnezeu, consolidând apartenența lor.

Fiecare întâlnire cu Cristos, care în Sacramente ne dăruiește mântuirea, ne invită să „mergem” și să comunicăm altora o mântuire pe care am putut să o vedem, să o atingem, să o întâlnim, să o primim și care este cu adevărat credibilă pentru că este iubire. În acest mod, Sacramentele ne determină să fim misionari și angajarea apostolică de a duce Evanghelia în orice loc, chiar și în cele mai ostile, constituie rodul cel mai autentic al unei vieți sacramentale asidue, deoarece este participare la inițiativa mântuitoare a lui Dumnezeu care vrea să dăruiască tuturor mântuirea. Harul Sacramentelor alimentează în noi o credință puternică și bucuroasă, o credință care știe să se uimească de „minunățiile” lui Dumnezeu și știe să reziste idolilor din lume. Pentru aceasta este important a primi Împărtășania, este important ca să fie botezați cât mai curând copiii, să fie miruiți, pentru că Sacramentele sunt prezența lui Isus Cristos în noi, o prezență care ne ajută. Este important, când ne simțim păcătoși, să ne apropiem de Sacramentul Reconcilierii. Cineva ar putea să spună: „Dar îmi este frică, pentru că preotul mă va bate”. Nu, nu te va bate preotul; tu știi pe cine vei întâlni în Sacramentul Reconcilierii? Îl vei întâlni pe Isus care te iartă! Este Isus cel care te așteaptă acolo; și acesta este un Sacrament care face să crească toată Biserica.

2. Un al doilea aspect al comuniunii cu lucrurile sfinte este cel al comuniunii carismelor. Duhul Sfânt împarte credincioșilor o mulțime de daruri și de haruri spirituale; această bogăție să spunem „fantezistă” a darurilor Duhului Sfânt are ca scop edificarea Bisericii. Carismele – un cuvânt cam dificil – sunt cadourile pe care ni le dă Duhul Sfânt: abilități, posibilități… Cadouri date nu pentru ca să fie ascunse, ci pentru a-i face părtași pe alții de ele. Nu sunt date în folosul celui care le primește, ci pentru utilitatea poporului lui Dumnezeu. În schimb, dacă o carismă, un cadou dintre acestea, folosește să ne afirmăm pe noi înșine, trebuie să ne îndoim că este vorba de o carismă autentică sau care este trăită cu fidelitate. Carismele sunt haruri particulare, date unora pentru a face bine multor altora. Sunt aptitudini, inspirații și stimulente interioare, care se nasc în conștiința și în experiența unor persoane determinate, care sunt chemate să le pună în slujba comunității.

Îndeosebi, aceste daruri spirituale sunt în avantajul sfințeniei Bisericii și al misiunii ei. Toți suntem chemați să le respectăm în noi și în ceilalți, să le primim ca stimulente utile pentru o prezență și o operă rodnică a Bisericii. Sfântul Paul avertiza: „Nu stingeți Duhul” (1Tes 5,19). Să nu stingem Duhul care ne dă aceste cadouri, aceste abilități, aceste virtuți atât de frumoase care fac să crească Biserica. Care este atitudinea noastră în fața acestor daruri ale Duhului Sfânt? Suntem conștienți că Duhul lui Dumnezeu este liber să le dea cui vrea? Le considerăm ca un ajutor spiritual, prin care Domnul susține credința noastră și întărește misiunea noastră în lume?

3. Și ajungem la al treilea aspect al comuniunii cu lucrurile sfinte, comuniunea carității, unitatea dintre noi care face caritatea, iubirea. Păgânii, observându-i pe primii creștini, spuneau: uite cum se iubesc! Nu se urăsc, nu vorbesc de rău unul împotriva altuia. Aceasta este caritatea, iubirea lui Dumnezeu pe care Duhul Sfânt ne-o pune în inimă. Carismele sunt importante în viața comunității creștine, dar sunt mereu mijloace pentru a crește în caritate, în iubire, pe care Sfântul Paul o situează mai presus de carisme (cf. 1Cor 13,1-13). De fapt, fără iubire, chiar și darurile cele mai extraordinare sunt zadarnice; acest om vindecă lumea, are această calitate, are virtutea aceasta… dar are iubire și caritate în inima sa? Dacă o are, este bine, dar dacă nu o are, nu folosește Bisericii. Fără iubire, toate aceste daruri și carisme nu folosesc Bisericii, pentru că acolo unde nu este iubire, există un gol care este umplut de egoism.

Și mă întreb: dacă noi toți suntem egoiști, putem trăi în comuniune și în pace? Nu se poate: pentru aceasta este necesară iubirea care ne iubește. Cel mai mic dintre gesturile noastre de iubire are efecte bune pentru toți! De aceea, a trăi unitatea în Biserică și comuniunea carității înseamnă a nu căuta propriul interes, ci a împărtăși suferințele și bucuriile fraților (cf. 1Cor 12,6), gata să purtăm poverile celor mai slabi și săraci. Această solidaritate fraternă nu este o figură retorică, un mod de a spune, ci este parte integrantă a comuniunii dintre creștini. Dacă o trăim, noi suntem în lume semn, „sacrament” al iubirii lui Dumnezeu. Suntem astfel unii pentru alții și suntem astfel pentru toți! Nu este vorba numai de acea caritate măruntă pe care ne-o putem oferi reciproc; este vorba despre ceva mai profund: este o comuniune care ne face capabili să intrăm în bucuria și în durerea celuilalt pentru a ni le însuși cu sinceritate.

Și adesea suntem prea arizi, indiferenți, distanți și în loc să transmitem fraternitate, transmitem indispoziție, răceală, egoism. Și cu indispoziția, răceala, egoismul nu se poate face să crească Biserica; Biserica crește numai cu iubirea care vine de la Duhul Sfânt. Domnul ne invită să ne deschidem la comuniunea cu El, în Sacramente, în carisme și în caritate, pentru a trăi în manieră demnă de vocația noastră creștină.

Și acum îmi permit să vă cer un act de caritate: fiți liniștiți că nu se va face colectă! Înainte de a veni în Piață am mers să vizitez o fetiță de un an și jumătate cu o boală foarte gravă. Tatăl și mama ei se roagă și îi cer Domnului sănătate pentru această fetiță frumoasă. Se numește Noemi. Zâmbea sărăcuța! Să facem un act de iubire. Noi nu o cunoaștem, dar este o fetiță botezată, este una dintre noi, este o creștină. Să facem un act de iubire pentru ea și în tăcere să îi cerem Domnului să o ajute în acest moment și să îi dea sănătatea. În tăcere o clipă și apoi ne vom ruga Bucură-te Marie. Și acum cu toții împreună să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria pentru sănătatea lui Noemi. Bucură-te Marie… Mulțumesc pentru acest act de caritate.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.11.2013
Publicarea pe acest sit: 06.11.2013
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.