Audienţa generală de miercuri

Familia – 13. Căsătoria (II)
miercuri, 6 mai 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În drumul nostru de cateheză despre familie atingem astăzi direct frumusețea căsătoriei creștine. Ea nu este pur și simplu o ceremonie care se face în biserică, cu flori, rochie, fotografii… Căsătoria creștină este un Sacrament care are loc în Biserică, și care și face Biserica, dând început unei noi comunități familiale. Este ceea ce apostolul Paul rezumă în expresia sa celebră: „Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos și la Biserică” (Ef 5,32). Inspirat de Duhul Sfânt, Paul afirmă că iubirea dintre soți este imagine a iubirii dintre Cristos și Biserică. O demnitate inimaginabilă! Însă în realitate este înscrisă în planul creator al lui Dumnezeu și cu harul lui Cristos nenumărate perechi creștine, chiar cu limitele lor, cu păcatele lor, au realizat-o!

Sfântul Paul, vorbind despre noua viață în Cristos, spune că creștinii – toți – sunt chemați să se iubească așa cum i-a iubit Cristos, adică „supuși unii altora” (Ef 5,21), care înseamnă unii în slujba altora. Și aici introduce analogia dintre perechea soț-soție și cea Cristos-Biserică. Este clar că e vorba despre o analogie imperfectă, dar trebuie să îi percepem sensul spiritual care este foarte înalt și revoluționar și în același timp simplu, la îndemâna fiecărui bărbat și femeie care se încredințează harului lui Dumnezeu. Soțul – spune Paul – trebuie să își iubească soția „ca pe propriul trup” (Ef 5,28); să o iubească așa cum Cristos „a iubit Biserica și s-a dat pe sine însuși pentru ea” (v. 25). Dar voi, soți, care sunteți prezenți aici, înțelegeți aceasta? Să o iubiți pe soția voastră așa cum Cristos iubește Biserica? Acestea nu sunt glume, ci lucruri serioase! Efectul acestui radicalism al dedicării cerute bărbatului, pentru iubirea și demnitatea femeii, după exemplul lui Cristos, trebuie să fi fost enorm, chiar în comunitatea creștină.

Această sămânță a noutății evanghelice, care restabilește reciprocitatea originară a dedicării și a respectului, s-a format lent în istorie, dar până la urmă a prevalat. Sacramentul Căsătoriei este un mare act de credință și de iubire: dă mărturie despre curajul de a crede în frumusețea actului creator al lui Dumnezeu și de a trăi acea iubire care determină de a merge mereu mai departe, dincolo de ei înșiși și chiar dincolo de familia însăși. Vocația creștină de a iubi fără rezerve și fără măsură este ceea ce, cu harul lui Cristos, se află și la baza consimțământului liber care constituie căsătoria.

Biserica însăși este pe deplin implicată în istoria fiecărei căsătorii creștine: se edifică în reușitele sale și suferă în eșecurile sale. Dar trebuie să ne întrebăm cu seriozitate: acceptăm până la capăt, noi înșine, ca oameni care cred și ca păstori, și această legătură indisolubilă a istoriei lui Cristos și a Bisericii cu istoria căsătoriei și familiei creștine? Suntem dispuși să asumăm cu seriozitate această responsabilitate, adică faptul că fiecare căsătorie merge pe drumul iubirii pe care Cristos o are față de Biserică? Este mare lucrul acesta!

În această profunzime a misterului creativ, recunoscut și restabilit în puritatea sa, se deschide un al doilea mare orizont care caracterizează Sacramentul Căsătoriei. Decizia de „a se căsători în Domnul” conține și o dimensiune misionară, care înseamnă a avea în inimă disponibilitatea de a deveni prin binecuvântarea lui Dumnezeu și a harului Domnului pentru toți. De fapt, soții creștini participă ca soți la misiunea Bisericii. Este nevoie de curaj pentru asta! De aceea, atunci când îi salut pe noii căsătoriți, spun: „Iată curajoșii!”, pentru că este nevoie de curaj pentru a se iubi așa cum Cristos iubește Biserica.

Celebrarea Sacramentului nu poate lăsa afară această coresponsabilitate a vieții familiale față de marea misiune de iubire a Bisericii. Și astfel viața Bisericii se îmbogățește de fiecare dată cu frumusețea acestei alianțe nupțiale, așa cum se sărăcește de fiecare dată când este desfigurată. Biserica, pentru a oferi tuturor darurile credinței, iubirii și speranței, are nevoie și de fidelitatea curajoasă a soților față de harul sacramentului lor! Poporul lui Dumnezeu are nevoie de drumul zilnic în credință, în iubire și în speranță, cu toate bucuriile și trudele pe care le comportă acest drum într-o căsătorie și într-o familie.

Astfel ruta este marcată pentru totdeauna, este ruta iubirii: se iubește așa cum iubește Dumnezeu, pentru totdeauna. Cristos nu încetează să se îngrijească de Biserică: o iubește mereu, o păzește mereu, ca pe sine însuși. Cristos nu încetează să elimine de pe fața umană petele și zbârciturile de orice gen. Este emoționantă și atât de frumoasă această iradiație a forței și a duioșiei lui Dumnezeu care se transmite de la pereche la pereche. Are dreptate Sfântul Paul: acesta chiar este un „mare mister”! Bărbați și femei, curajoși suficient pentru a purta această comoară în „vasele de lut” ale umanității noastre, sunt – acești bărbați și aceste femei așa de curajoși – sunt o resursă esențială pentru Biserică, și pentru toată lumea! Dumnezeu să îi binecuvânteze de o mie de ori pentru aceasta!