Audiența generală de miercuri

Duhul și Mireasa. Duhul Sfânt conduce
poporul lui Dumnezeu la întâlnirea cu Isus, speranța noastră.
14. Acțiunea carismatică a Duhului Sfânt
miercuri, 20 noimbrie 2024

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În ultimele trei cateheze am vorbit despre lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt care se realizează în sacramente, în rugăciune și urmând exemplul Născătoarei de Dumnezeu. Dar să ascultăm ce spune un text vestit al Conciliului al II-lea din Vatican: „Duhul Sfânt sfințește, conduce și împodobește cu virtuți poporul lui Dumnezeu nu numai prin sacramente și slujiri, ci «împărțindu-și fiecăruia darurile după cum voiește» (1Cor 12,11)” (Lumen gentium, 12). Și noi avem daruri personale pe care același Duh le dă fiecăruia dintre noi.

foto: Vatican Media

De aceea a venit momentul de a vorbi și despre acest al doilea mod de a lucra al Duhului Sfânt care este acțiunea carismatică. Un cuvânt un pic dificil, îl voi explica. Două elemente contribuie la a defini ce este carisma. Primul, carisma este darul dat „spre binele comun” (1Cor 12,7), pentru a fi util tuturor. Cu alte cuvinte, nu este destinat îndeosebi și în mod obișnuit pentru sfințirea persoanei, ci în slujba comunității (cf. 1Pt 4,10). Acesta este primul aspect. Al doilea, carisma este darul dat „unuia”, sau „unora” în mod deosebit, nu tuturor în același mod, și asta este ceea ce îl distinge de harul sfințitor, de virtuțile teologale și de sacramente care sunt în schimb aceleași și comune pentru toți. Carisma este dată unei persoane sau unei comunități specifice. Este un dar pe care ți-l dă Dumnezeu.

Și asta Conciliul ne explică. Duhul Sfânt – spune el – „dăruiește credincioșilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili și dispuși să primească diferite activități și servicii folositoare pentru reînnoirea și creșterea Bisericii, după cuvântul Sfântului Paul: «Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor» (1Cor 12,7)” (Lumen gentium, 12).

Carismele sunt „bijuteriile”, sau ornamentele, pe care Duhul Sfânt le dăruiește pentru a o face frumoasă pe Mireasa lui Cristos. Astfel se înțelege pentru ce textul conciliar se termină cu următorul îndemn: „Aceste carisme, fie extraordinare, fie mai simple și mai răspândite, fiind deosebit de adecvate și folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoștință și bucurie” (Lumen gentium, 12).

Benedict al XVI-lea a afirmat: „Cine privește la istoria epocii post-conciliare poate recunoaște dinamica adevăratei reînnoiri, care a asumat adesea forme neașteptate în mișcări pline de viață și care face aproape tangibilă vivacitatea sfintei Biserici”. Și aceasta este carisma dată unui grup, prin intermediul unei persoane.

Trebuie să redescoperim carismele, pentru că asta face în așa fel încât promovarea laicatului și îndeosebi a femeii să fie înțeleasă nu numai ca un fapt instituțional și sociologic, ci în dimensiunea sa biblică și spirituală. Laicii nu sunt ultimii, nu, laicii nu sunt un soi de colaboratori externi sau niște „trupe auxiliare” ale clerului, nu! Au carisme și daruri proprii cu care să contribuie la misiunea Bisericii.

Adăugăm un alt lucru: atunci când se vorbește despre carisme trebuie risipit imediat un echivoc: acela de a-i identifica pe ele cu înzestrări și capacități spectaculoase și extraordinare; ele sunt în schimb daruri obișnuite – fiecare dintre noi are propria carismă – care dobândesc valoare extraordinară dacă sunt inspirate de Duhul Sfânt și întrupate în situațiile vieții cu iubire. O astfel de interpretare a carismei este importantă, pentru că mulți creștini, auzind vorbindu-se de carisme, experimentează tristețe sau dezamăgire, deoarece sunt convinși că nu au niciuna și se simt excluși sau creștini din divizia B. Nu, nu există creștini din divizia B, nu, fiecare are propria carismă personală precum și comunitară. Acestora le răspundea deja, în timpul său, Sfântul Augustin cu o comparație foarte elocventă: „Dacă iubești – spunea el poporului său – ceea ce posezi, nu este puțin. De fapt, dacă tu iubești unitatea, tot ceea ce este posedat în ea de cineva, posezi asta și tu! Numai ochiul, în trup, are facultatea de a vedea; dar este oare numai pentru el însuși că ochiul vede? Nu, el vede pentru mână, pentru picior și pentru toate membrele” (Sfântul Augustin, Tratate despre Ioan, 32, 8).

Iată dezvăluit secretul pentru care caritatea este definită de apostol „calea cea mai bună dintre toate” (1Cor 12,31): ea mă face să iubesc Biserica, sau comunitatea în care trăiesc și, în unitate, toate carismele, nu numai câteva, sunt „ale mele”, așa cum carismele „mele”, chiar dacă par puțin lucru, sunt ale tuturor și pentru binele tuturor. Caritatea înmulțește carismele: face din carisma unuia, a unei singure persoane, carisma tuturor. Mulțumesc!