Audiența generală de miercuri

Ciclu de cateheze al Sfântului Părinte Papa Leon al XIV-lea
Conciliul al II-lea din Vatican prin documentele sale
Constituția Sacrosanctum Concilium.
7. Muzica sacră
miercuri, 19 august 2026

Iubiți frați și surori,

Capitolul al șaselea din constituția Sacrosanctum Concilium (SC) a Conciliului al II-lea din Vatican este dedicat muzicii sacre. Acesta afirmă: „Tradiția muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă și ea are întâietate asupra altor expresii ale artei mai ales pentru faptul că, unit cu cuvintele, cântul sacru constituie o parte necesară și integrantă a liturgiei solemne” (SC, 112) și specifică: „De aceea muzica sacră va fi cu atât mai sfântă cu cât va fi mai strâns legată de acțiunea liturgică, fie exprimând mai plăcut rugăciunea sau favorizând unitatea, fie contribuind la o mai mare solemnitate a riturilor sacre” (ibid.).

Aici găsim nucleul învățăturii conciliare, care confirmă și aprofundează funcția ministerială a muzicii în liturgie, deja evidențiată de Sfântul Pius al X-lea în Motu Proprio Inter sollicitudines (22 noiembrie 1903). Muzica, de fapt, face parte din acțiunea liturgică și nu numai o decorațiune a celebrării. În liturgie, a cânta și a interpreta înseamnă a te ruga, a-ți pune inima în acord cu cea a surorilor și fraților și cu Dumnezeu, în participarea activă la misterul celebrat. În special, muzica exprimă dimensiunea afectivă a rugăciunii, așa cum afirmă Sfântul Augustin: „Cantare amantis est”, adică „A cânta este propriu celui care iubește” (Sermo 336, 1). Acest lucru este foarte important, deoarece ajută la deschiderea inimii către acțiunea lui Dumnezeu în har și la a ne lăsa modelați de el.

În afară de asta, cântarea favorizează și comuniunea. Prin simfonia vocilor, contribuie la unirea sufletelor, depășind diferențele dintre persoane și reunindu-i pe toți în lauda adusă lui Dumnezeu. Devine astfel o epifanie a Bisericii, o manifestare tangibilă a comuniunii care face parte din însăși natura sa.

Din profunda semnificație teologică a cântecului sacru, ca parte integrantă a acțiunii liturgice, decurg câteva exigențe. Prima este că, dincolo de tendințe sau de sensibilitățile particulare ale compozitorilor, acesta trebuie să răspundă la toate nivelurile la ceea ce este cel mai potrivit momentului de celebrare. Forma, așadar, mai ales în aspectul său melodic, trebuie să fie atât nobilă, cât și simplă, de înaltă calitate muzicală și ușor de interpretat, mai ales atunci când este destinată a fi cântată de întreaga adunare (cf. SC, 121).

Din același motiv, conciliul recomandă ca textele să fie adecvate, profunde și, în același timp, ușor de înțeles, inspirate în primul rând din Sfânta Scriptură, din cărțile liturgice și din Tradiția spirituală a Bisericii. Acest lucru trebuie monitorizat cu atenție, astfel încât să fie menținută și promovată dinamica exprimată în principiul antic „lex orandi lex credendi”, adică legea rugăciunii este și legea credinței.

Sacrosanctum Concilium dedică un spațiu amplu temei participării active a credincioșilor (cf. nr. 114). Aceasta „trebuie înțeleasă […] dintr-o conștientizare mai mare a misterului celebrat și a raportului său cu viața cotidiană” (Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică Sacramentum caritatis, 52) într-un „spirit de convertire constantă care trebuie să caracterizeze viața tuturor credincioșilor” (ibid., 55). Cât despre modul concret în care se poate realiza acest lucru prin rolul specific al muzicii sacre, constituția oferă un răspuns clar: „Se va pune accent pe aclamațiile poporului, pe răspunsuri, cântarea psalmilor, antifoane, cântece, precum și pe acțiunile, gesturile și atitudinile corporale. Se va respecta, de asemenea, la timpul cuvenit, tăcerea sacră” (SC, 30) și îndeamnă fiecare slujitor sau credincios să îndeplinească „toate și numai acele lucruri care, conform naturii ritului și normelor liturgice, țin de competența sa” (SC, 28), într-un echilibru armonios între diferitele slujiri, diferitele intervenții și momentele de tăcere.

Conciliul atribuie apoi o mare valoare cântului gregorian, fără a exclude din celebrare alte genuri de muzică sacră. O atenție deosebită este acordată și orgii (cf. SC, 120), în timp ce utilizarea altor instrumente este permisă „în măsura în care sunt sau pot fi adaptate uzului sacru, sunt adecvate demnității templului și favorizează într-adevăr edificarea credincioșilor” (SC, 120).

O temă cheie a reformei conciliare este înculturarea, inclusiv în domeniul muzicii sacre. Se subliniază, în special, importanța luării în considerare cu seriozitate a tradițiilor muzicale ale diferitelor culturi ca parte a vieții religioase și sociale a persoanelor. Prin urmare, se recomandă, pe de o parte, implementarea unei adecvate „educații a simțului religios” în toți (SC, 119) și, pe de altă parte, „în măsura posibilului […] promovarea muzicii tradiționale a acelor popoare, atât în ​​școli, cât și în celebrările sacre” (ibid.).

Un rol deosebit este recunoscut, în contextul liturgic, pentru schola cantorum, un instrument pastoral a cărui promovare este recomandată, cu sarcina „de a asigura executarea exactă a părților sale proprii, conform diferitelor genuri de cânt, și de a încuraja participarea activă a credincioșilor la cânt” (Sacra Congregație a Riturilor, Instrucțiunea Musicam sacram, 19).

În acest scop, compozitorul de muzică sacră este chemat să cunoască și să păstreze patrimoniul muzical al Bisericii, inspirându-se din acesta pentru a crea noi compoziții în slujba liturgiei, respectând sensibilitățile contemporane și diferitele tradiții culturale, astfel încât „să purifice cultul de defecte stilistice, de forme de exprimare neglijente, de muzica neglijentă și de textele nepotrivite pentru grandoarea actului celebrat, să asigure demnitatea și bunătatea formei muzicii liturgice” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Document despre muzica sacră, 22 noiembrie 2003, 3).

Din toate aceste motive, părinții conciliari recomandă promovarea formării și practicării muzicii sacre „în seminarii, în noviciatele călugărilor și călugărițelor, în casele de studiu, precum și în alte instituții și școli catolice” (SC, 115) și asigurarea unei solide formări liturgice pentru muzicieni și cântăreți (cf. ibid.).

Iubiți frați și surori, Părinții Bisericii au prețuit mult cântul liturgic, simbol al comuniunii ecleziale. Prin urmare, putem încheia cu aceste frumoase expresii ale Sfântului Ignațiu din Antiohia: „Voi, unul câte unul, deveniți un cor, pentru ca, armonioși în acord și luând tonul lui Dumnezeu în unitate, să cântați la unison prin Isus Cristos Tatălui, pentru ca el să vă audă și, prin faptele bune pe care le faceți, să vă recunoască mădulare ale Fiului său” (Scrisoarea către Efeseni, 4,2).