Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
Sfânta Liturghie din Ziua Mondială a Săracilor
Duminica a 33-a de peste an, 17 noiembrie 2024
Cuvintele pe care tocmai le-am ascultat ar putea provoca în noi sentimente de angoasă; în realitate, sunt o mare veste de speranță. De fapt, dacă pe de o parte Isus pare să descrie starea sufletească a celui care a văzut distrugerea Ierusalimului și crede că de acum a venit sfârșitul, pe de altă parte el anunță ceva extraordinar: chiar în ora întunericului și a dezolării, chiar atunci când totul pare să se prăbușească, Dumnezeu vine, Dumnezeu se apropie, Dumnezeu ne adună pentru a ne mântui.
foto: Vatican Media
Isus ne invită să avem o privire mai ascuțită, să avem ochi capabili să „citească înăuntru” evenimentele istoriei, pentru a descoperi că, și în angoasele din inima noastră și din timpul nostru, există o speranță de neclintit care strălucește. În această Zi Mondială a Săracilor, așadar, să ne oprim tocmai asupra acestor două realități: angoasă și speranță, care mereu se provoacă la duel pe terenul inimii noastre.
Înainte de toate, angoasa. Este un sentiment răspândit în epoca noastră, unde comunicarea socială amplifică probleme și răni, făcând lumea mai nesigură și viitorul mai nesigur. Și evanghelia de astăzi se deschide cu un tablou care proiectează în cosmos suferința poporului și face asta utilizând limbajul apocaliptic: „soarele se va întuneca, iar luna nu-și va mai da strălucirea ei; stelele vor cădea de pe cer…” și așa mai departe (Mc 13,24-25).
Dacă privirea noastră se oprește numai la cronica faptelor, înăuntrul nostru angoasa învinge. De fapt, vedem și astăzi soarele întunecându-se și luna stingându-se, vedem foamea și lipsurile care oprimă atâția frați și surori care nu au de mâncare, vedem ororile războiului, vedem morțile nevinovate. În fața acestui scenariu, riscăm să ne scufundăm în descurajare și să nu ne dăm seama de prezența lui Dumnezeu înăuntrul dramei istoriei. Astfel ne condamnăm la neputință; vedem crescând în jurul nostru nedreptatea care provoacă durerea săracilor, dar ne așezăm la rând la curentul resemnat al celor care, din comoditate sau din lene, cred că „lumea merge așa” și „eu nu pot să fac nimic”. Atunci și însăși credința creștină se reduce la o devoțiune inofensivă, care nu deranjează puterile din această lume și nu generează o angajare concretă în caritate. Și în timp ce o parte a lumii este condamnată să trăiască în mediile interlope ale istoriei, în timp ce inegalitățile cresc și economia îi penalizează pe cei mai slabi, în timp ce societatea se consacră idolatriei banului și consumului, se întâmplă că săracii, cei excluși nu pot face altceva decât să continue să aștepte (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 54).
Dar iată că Isus, în mijlocul acelui tablou apocaliptic, aprinde speranța. Deschide larg orizontul, lărgește privirea noastră ca să învățăm să percepem, chiar și în precaritatea și în durerea lumii, prezența iubirii lui Dumnezeu care se apropie, care nu ne abandonează, care acționează pentru mântuirea noastră. De fapt, chiar în timp ce soarele se întunecă și luna încetează să strălucească și stele cad din cer, spune evanghelia, „îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare și glorie„; și el „va aduna pe toți aleșii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (v. 26-27).
Cu aceste cuvinte, Isus indică, înainte de toate, moartea sa, care va avea loc în curând. De fapt, pe Calvar soarele se va întuneca, întunericul va coborî asupra lumii; dar chiar în acel moment, Fiul Omului va veni pe nori, pentru că puterea învierii sale va frânge lanțurile morții, viața veșnică a lui Dumnezeu va răsări din întuneric și o lume nouă se va naște din molozul unei istorii rănite de rău.
Fraților și surorilor, aceasta este speranța pe care Isus vrea să ne-o încredințeze. Și o face și printr-o imagine frumoasă: priviți smochinul – spune el -, deoarece „când mlădița devine deja fragedă și dau frunzele, știți că vara este aproape” (v. 28). În același mod, și noi suntem chemați să citim situațiile din viața noastră pământească: acolo unde pare să fie numai nedreptate, durere și sărăcie, chiar în acel moment dramatic, Domnul se apropie pentru a ne elibera din sclavie și a face să strălucească viața (cf. v. 29). Și se apropie cu apropierea noastră creștină, cu fraternitatea noastră creștină. Nu este vorba de a arunca o monedă în mâinile celui care are nevoie. Pe cel care dă de pomană eu îl întreb două lucruri: „Tu atingi mâinile oamenilor sau arunci moneda fără a le atinge? Tu privești în ochi persoana pe care o ajuți sau privești în altă parte?”.
Noi suntem discipolii săi, care grație Duhului Sfânt putem semăna această speranță în lume. Noi suntem cei care putem și trebuie să aprindem lumini de dreptate și de solidaritate în timp ce se îngrămădesc umbrele unei lumi închise (cf. Enciclica Fratelli tutti, 9-55). Noi suntem cei pe care harul său ne face să strălucim, viața noastră amestecată cu compasiune și cu caritate este cea care devine semn al prezenței Domnului, mereu aproape de suferințele săracilor, pentru a alina rănile lor și a schimba soarta lor.
Fraților și surorilor, să nu uităm asta: speranța creștină, care s-a împlinit în Isus și se realizează în Împărăția sa, are nevoie de noi, are nevoie de angajarea noastră, are nevoie de o credință activă în caritate, are nevoie de creștini care nu se întorc în altă parte. Eu priveam o fotografie pe care a făcut-o un fotograf roman: ieșea dintr-un restaurant un cuplu adult, aproape bătrâni, iarna; doamna bine acoperită cu haină de blană și bărbatul la fel. La ușă, era o doamnă săracă, întinsă pe paviment, care cerea pomană și amândoi priveau în cealaltă parte… Asta se întâmplă în fiecare zi. Să ne întrebăm noi: Eu privesc în altă parte când văd sărăcia, necesitățile, durerea celorlalți? Un teolog din secolul al XX-lea spunea că credința creștină trebuie să genereze în noi „o mistică ce are ochii deschiși”, nu o spiritualitate care fuge de lume, ci – dimpotrivă – o credință care deschide ochii asupra suferințelor lumii și asupra nefericirilor săracilor pentru a exercita însăși compasiunea lui Cristos. Eu simt aceeași compasiune a Domnului în fața săracilor, în fața celor care nu au de lucru, care nu au de mâncare, care sunt marginalizați de societate? Și nu trebuie să privim numai la marile probleme ale sărăciei mondiale, ci la puținul pe care toți putem să-l facem în fiecare zi cu stilurile noastre de viață, cu atenția și grija față de ambientul în care trăim, cu o căutare tenace a dreptății, cu împărtășirea bunurilor noastre cu acela care este mai sărac, cu angajarea socială și politică pentru a îmbunătăți realitatea care ne înconjoară. Va putea să ni se pară puțin lucru, dar puținul nostru va fi ca primele frunze care apar pe ramura smochinului, puținul nostru va fi o anticipare a verii care este de acum aproape.
Preaiubiților, în această Zi Mondială a Săracilor îmi place să amintesc un avertisment al cardinalului Martini. El a spus că trebuie să fim atenți să gândim că există mai întâi Biserica, deja solidă în ea însăși, și apoi săracii de care alegem să ne ocupăm. În realitate, devenim Biserică a lui Isus în măsura în care îi slujim pe săraci, pentru că numai așa „Biserica «devine» ea însăși, adică Biserica devine casă deschisă pentru toți, loc al compasiunii lui Dumnezeu față de viața fiecărui om” (C.M. Martini, Città senza mura. Lettere e discorsi alla diocesi 1984, Bologna, 1985, 350).
Și spun asta Bisericii, spun asta guvernelor, spun asta organizațiilor internaționale, spun asta fiecăruia și tuturor: vă rog, să nu uităm de săraci.