Discursul Primatului anglican în Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor din Assisi

Discursul Primatului anglican Rowan Douglas Williams,
Arhiepiscop de Canterbury,
în Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor din Assisi
vineri, 28 octombrie 2011

Sanctitatea Voastră, Sanctitate, Preafericiri,
Frați și surori în Cristos,
Dragi prieteni,

Este o mare onoare să fiu cu voi pentru a celebra aniversarea primei Zile de rugăciune pentru pace care s-a ținut în acest loc sub conducerea Fericitului Ioan Paul al II-lea. Răposatul Pontif credea cu fermitate că grija ființelor umane față de dreptatea și stabilitatea epocii noastre cerea o mărturie comună din partea persoanelor religioase, excluzând orice compromis cu privire la propriile convingeri și tradiții particulare. Anii trecuți de la acea primă întâlnire au confirmat această convingere în modul cel mai hotărât posibil.

Provocările din timpul nostru sunt de așa natură încât nici un grup religios nu poate pretinde că are toate resursele practice de care are nevoie pentru a le înfrunta, chiar dacă suntem convinși că avem tot ceea ce avem nevoie în domeniul spiritual și doctrinal. În felul acesta, noi nu suntem aici pentru a afirma o minimă denumire comună a ceea ce crede, ci pentru a ne ridica glasul din adâncul tradițiilor noastre, în toată singularitatea lor, în așa fel încât familia umană să poată fi mai deplin conștientă de câtă înțelepciune trebuie luată în lupta împotriva nebuniei unei lumi încă obsedate de frică și suspiciuni, încă îndrăgostită de ideea unei securități bazate pe o ostilitate defensivă, și încă în măsură să tolereze sau să ignore pierderile enorme de vieți printre cei mai săraci din cauza războaielor și bolilor.

Toate aceste eșecuri ale spiritului își au rădăcina în largă măsură în incapacitatea de a-i recunoaște pe străini ca persoane care împărtășesc cu noi unica și aceeași natură, unica și aceeași demnitate a persoanei. O pace durabilă începe acolo unde noi îl vedem pe aproapele nostru ca pe un altul noi înșine – așadar începem să înțelegem de ce și cum trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine.

Pentru creștini inima a toate acestea este convingerea că în Isus din Nazaret însuși Dumnezeu se identifică cu natura uman, deci cu fiecare persoană umană. Fiecare chip, acum, apare în manieră diferită datorită faptului că Dumnezeu a luat un chip omenesc. În aproapele nostru recunoaștem nu numai pe cineva care are în sine asemănarea lui Isus Cristos în virtutea noii creații. Și dacă așa este, nu mai putem, în ultimă analiză, să fim străini. Ceea ce interesează viața oricărei persoane sau comunități, interesează viața tuturor.

Toți oamenii religioși au în comun convingerea că noi, în ultimă analiză, nu suntem străini unii față de alții. Și dacă nu suntem străini, trebuie mai devreme sau mai târziu să găsim modul de a concretiza această recunoaștere reciprocă în relații de prietenie adevărate și durabile. Suntem aici astăzi pentru a declara voința noastră – sau mai degrabă determinarea noastră pasionată – de a convinge lumea noastră că ființele umane nu trebuie să fie străini și că recunoașterea este pe atât de posibilă pe cât este de necesară din cauza relației noastre universale cu Dumnezeu.

Termin citând câteva versuri ale unui mare poet creștin din țara mea, Țara Galilor, Waldo Williams, maestru, om de profundă rugăciune și activist pentru pace în viața sa adultă. El a scris un poem intitulat „Ce este omul?” și acestea sunt versurile de la început:

Ce înseamnă a fi vii? A locui într-o mare sală
între ziduri strâmte.
Ce înseamnă a recunoaște? A găsi o unică rădăcină
sub toate ramurile.
Ce înseamnă a avea credință? A rămâne liniștiți la vatră
până când suntem gata să-l primim pe oaspetele nostru.
Ce înseamnă a ierta? A găsi o cale printre spini
pentru a sta alături de vechiul nostru dușman.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să răspundem la aceste întrebări în această manieră, cu cuvintele noastre și cu mărturia noastră.