Adevărul istoric al Evangheliilor

Adevărul istoric al Evangheliilor
Comisia Biblică Pontificală

Sfânta Mamă Biserica, „stâlpul și temelia adevărului” (1Timotei 3,15), în lucrarea ei de slujire a mântuirii sufletelor, a folosit mereu Sfânta Scriptură și a protejat-o întotdeauna de orice fel de interpretări false. Deoarece nu lipsesc niciodată problemele complexe, exegetul catolic, angajat atât în expunerea cuvântului lui Dumnezeu cât și în rezolvarea dificultăților care apar, nu trebuie să se descurajeze niciodată, ci mai degrabă să se străduiască din toate puterile lui să facă tot mai clar sensul autentic al Scripturii, bazându-se nu doar pe forțele proprii, ci mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu și pe lumina Bisericii.

Este foarte îmbucurător faptul că astăzi găsim nu puțini fii credincioși ai Bisericii care, pricepuți fiind în științele biblice, conform cerințelor vremurilor noastre, urmând îndemnurile Suveranilor Pontifi, se ocupă de această măreață și dificilă sarcină cu zel și cu o muncă neobosită. „Toți fiii Bisericii să își amintească faptul că sunt obligați să judece nu numai cu dreptate, ci și cu o mare caritate, eforturile și munca acestor bravi lucrători în via Domnului”[1], deoarece chiar și exegeți cu cea mai înaltă reputație, precum Sfântul Ieronim însuși, au obținut uneori doar un succes relativ în încercările lor de a rezolva cele mai dificile probleme[2]. Trebuie avut grijă ca, în înflăcărarea disputelor, să nu se depășească limitele carității reciproce și nici să nu se dea impresia în polemici că sunt puse la îndoială înseși adevărurile revelate și tradițiile divine. Căci, fără un spirit de armonie și fără un respect categoric pentru principii, nu se pot aștepta mari progrese în această disciplină în urma diferitelor studii întreprinse de mulți[3].

Efortul exegeților este cu atât mai necesar astăzi cu cât se răspândesc numeroase scrieri în care se pune la îndoială adevărul spuselor și al faptelor cuprinse în Evanghelii. Determinată de acest lucru, Comisia Pontificală pentru Studii Biblice, pentru a îndeplini sarcina încredințată ei de Suveranii Pontifi, a considerat potrivit să stabilească și să sublinieze următoarele lucruri.

1. Exegetul catolic, sub îndrumarea magisteriului eclezial, trebuie să se folosească de toate rezultatele obținute de exegeții care l-au precedat, în special de Sfinții Părinți și de Doctorii Bisericii, privitor la înțelegerea textului sacru, și trebuie să se străduiască să continue această lucrare. Pentru a pune pe deplin în lumină adevărul și autoritatea perenă a Evangheliilor, urmând cu fidelitate normele hermeneuticii raționale și catolice, el se va strădui să folosească noile mijloace de exegeză, în special cele oferite de metoda istorică în sensul ei larg. Această metodă studiază cu atenție izvoarele, le definește natura și valoarea folosind critica textuală, critica literară și cunoștințele lingvistice. Exegetul va pune în practică avertismentul Papei Pius al XII-lea, de pie memorie, care îl obligă „cu prudență […] să caute […] în ce măsură fie forma de exprimare, fie genul literar adoptat de hagiograf poate duce la o interpretare corectă și autentică; și să fie convins că această parte a însărcinării sale nu poate fi neglijată fără a aduce daune exegezei catolice”[4]. Cu acest avertisment, Papa Pius al XII-lea, de pie memorie, enunță o regulă generală de hermeneutică, valabilă atât pentru interpretarea cărților Vechiului Testament cât și a celor din Noul Testament, întrucât în redactarea lor, hagiografii au urmat modul de gândire și de scriere al contemporanilor lor. Pe scurt, exegetul va fructifica toate mijloacele prin care poate pătrunde mai adânc în natura mărturiei Evangheliilor, în viața religioasă a primelor comunități creștine, în sensul și valoarea tradiției apostolice.

Acolo unde este potrivit, exegetul va putea examina posibilele elemente pozitive oferite de „metoda istoriei formelor”, pentru a o folosi în mod corespunzător în vederea unei înțelegeri mai profunde a Evangheliilor. O va face însă cu prudență, deoarece metoda menționată mai sus este adesea legată de principii filozofice și teologice inacceptabile, care nu de puține ori viciază atât metoda în sine, cât și concluziile ei în sfera literară. Într-adevăr, unii adepți ai acestei metode, conduși de prejudecăți raționaliste, refuză să recunoască existența ordinii supranaturale și intervenția în lume a unui Dumnezeu personal, prin revelația propriu-zisă, precum și posibilitatea și existența miracolelor și a profețiilor. Alții pornesc de la o falsă înțelegere a conceptului de credință, ca și cum aceasta nu s-ar preocupa de adevărul istoric sau chiar ar fi incompatibilă cu el. Alții neagă a priori valoarea și caracterul istoric al documentelor Revelației. Alții, în fine, ținând prea puțin cont de autoritatea pe care o au apostolii ca martori ai lui Isus Cristos, precum și de funcția și influența lor în comunitatea primară, exagerează capacitatea creativă a acestei comunități. Toate acestea nu numai că sunt contrare doctrinei catolice, ci și sunt lipsite de fundament științific și sunt străine de principiile corecte ale metodei istorice.

2. Exegetul, pentru a afirma temeinicia celor relatate de Evanghelii, trebuie să acorde o atenție deosebită celor trei etape prin care învățătura și viața lui Isus au ajuns la noi. Cristos Domnul și-a ales ucenici (cf. Marcu 3,14; Luca 6,13), care l-au urmat de la început (cf. Luca 1,2; Fapte 1,21-22), i-au văzut faptele, i-au auzit cuvintele și au putut astfel să devină martori ai vieții și învățăturii Sale (cf. Luca 24,48; Ioan 15,27; Fapte 1,8; 10,39; 13,31). În expunerea prin viu grai a învățăturii Sale, Domnul a urmat formele de gândire și de exprimare care se foloseau atunci, adaptându-se astfel la mentalitatea ascultătorilor Săi și făcând astfel ca tot ceea ce i-a învățat să se imprime adânc în mintea lor și să fie ușor de reținut de către discipoli. Ei au înțeles bine miracolele și alte evenimente din viața lui Isus ca fapte realizate și orientate spre a conduce la credința în Cristos și la a îmbrățișa prin credință mesajul mântuirii.

Apostolii au vestit mai întâi moartea și învierea Domnului, dând mărturie despre Isus (cf. Luca 24,44-48; Fapte 2,32; 3,15; 5,30-32), relatând cu fidelitate viața și cuvintele Sale (cf. Fapte 10,36-41), ținând cont în predicarea lor de circumstanțele diferiților ascultători (cf. Fapte 13,16-41 și Fapte 17,22-31). După ce Isus a înviat din morți și divinitatea Sa a fost clar percepută (cf. Fapte 2,36; Ioan 20,28), credința nu numai că a făcut ca amintirea evenimentelor să nu se șteargă, ci a și consolidat-o, deoarece această credință se baza pe ceea ce făcuse și învățase Isus (cf. Fapte 2,22; 10,37-39). Datorită cultului pe care discipolii i-l aduceau lui Isus ca Domn și Fiu al lui Dumnezeu, nu a existat o transformare a Lui într-un personaj „mitic” și nici o denaturare a învățăturii Sale. Cu toate acestea, nu trebuie negat faptul că, atunci când apostolii le-au prezentat ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făcut cu adevărat, ei au făcut aceasta cu acea înțelegere mai profundă de care se bucurau (cf. Ioan 2,22; 12,16; 11,51-52; 14,26; 16,12-13; 7,39) în urma evenimentelor glorioase ale lui Cristos și a iluminării Duhului adevărului (cf. Ioan 14,26; 16,13). De aici rezultă că, așa cum Isus însuși, după Înviere, „le-a explicat” (Luca 24,27) cuvintele atât ale Vechiului Testament cât și ale Sale (cf. Luca 24,44-45; Fapte 1,3), tot așa ei au explicat faptele și cuvintele în funcție de nevoile ascultătorilor lor. „Stăruind în slujirea cuvântului” (Fapte 6,4), ei predicau în moduri de expunere adaptate scopului lor specific și mentalității ascultătorilor lor; căci ei erau datori (1Corinteni 9,19-23) „elinilor și barbarilor și învățaților și neînvățaților” (Romani 1,14). Trebuie identificate și examinate aceste moduri de expunere folosite în predicarea despre Cristos: cateheze, istorisiri, mărturii, imnuri, doxologii, rugăciuni și alte forme literare similare, care apar în Sfânta Scriptură și care erau în uz printre oamenii din acea epocă.

Această instruire primară, făcută mai întâi oral și apoi pusă în scris – de fapt s-a întâmplat rapid ca mulți să încerce „să alcătuiască o istorisire a faptelor” (Luca 1,1) legate de Domnul Isus – autorii sacri au consemnat-o în cele patru Evanghelii pentru binele Bisericii, cu o metodă care corespundea scopului pe care și l-a propus fiecare. Ei au ales unele dintre multele lucruri transmise; uneori au realizat o sinteză, alteori, ținând cont de situația fiecărei Biserici în parte, au dezvoltat anumite elemente, căutând cu toate mijloacele să se asigure că cititorii lor cunoșteau temeinicia a ceea ce îi instruiau (cf. Luca 1,4). Într-adevăr, din tot materialul pe care îl aveau la dispoziție, hagiografii au ales în mod special ceea ce era potrivit pentru diferitele circumstanțe ale credincioșilor și pentru scopul pe care îl aveau în vedere, narând în așa fel încât să vină în întâmpinarea acelor circumstanțe și a scopului urmărit. Deoarece sensul unui enunț depinde de context, atunci când evangheliștii, în relatarea spuselor și faptelor Mântuitorului, prezintă contexte diferite, trebuie să ne gândim că au făcut aceasta în folosul cititorilor.

Prin urmare, exegetul trebuie să caute care a fost intenția evanghelistului atunci când a expus un discurs sau o acțiune într-un anumit mod sau într-un anumit context. Într-adevăr, nu este împotriva adevărului narațiunii faptul că evangheliștii relatează cuvintele și faptele Domnului într-o ordine diferită[5] și exprimă cuvintele nu ad litteram, ci cu o anumită variație, păstrând sensul lor[6]. Sfântul Augustin spune de fapt: „Este probabil că fiecare evanghelist s-a considerat dator să relateze în acea ordine în care Dumnezeu a dorit să sugereze memoriei lui lucrurile pe care le-a narat: aceasta se aplică acelor lucruri în care ordinea, oricare ar fi ea, nu scade din autoritatea și adevărul Evangheliei. Oricine caută cu evlavie va putea descoperi, cu ajutorul divin, motivul pentru care Duhul Sfânt – împărțind darurile Sale fiecăruia după bunul plac (cf. 1Corinteni 12,11) și, prin urmare, guvernând și orientând mințile sfinților destinați la o atât de înaltă culme a autorității -, în reamintirea lucrurilor care trebuiau scrise, a permis ca fiecare să aranjeze narațiunea în felul său.”[7]

Dacă exegetul nu ține cont de toate aceste lucruri referitoare la originea și compoziția Evangheliilor și nu folosește cum se cuvine descoperirile bune pe care le-au adus studiile recente, nu își va îndeplini datoria de a cerceta care a fost intenția autorilor sacri și ce au spus ei cu adevărat. Noile studii arată că viața și învățăturile lui Isus nu au fost pur și simplu relatate cu scopul unic de a conserva memoria lor, ci „predicate” în așa fel încât să ofere Bisericii bazele credinței și moralei; de aceea, exegetul, examinând cu sârguință mărturiile evangheliștilor, va putea arăta cu mai multă pătrundere valoarea teologică perenă a Evangheliilor și va putea aduce lumină deplină cu privire la cât de necesară și de importantă este interpretarea Bisericii.

Rămân multe lucruri și de mare importanță în discutarea și explicarea cărora inteligența și perspicacitatea exegetului catolic pot și trebuie să se exercite liber, astfel încât fiecare să își aducă propria contribuție în beneficiul tuturor, pentru progresul doctrinei sacre, pentru a pregăti și fundamenta deciziile autorității învățătoare a Bisericii, spre apărarea și onoarea ei[8]. Să fie totuși dispus să se supună Magisteriului Bisericii și să nu uite că apostolii au propovăduit Vestea cea Bună plini de Duhul Sfânt, că Evangheliile au fost scrise sub inspirația Duhului Sfânt, care i-a ferit pe autorii lor de orice eroare. „Într-adevăr, nu prin alții am cunoscut economia mântuirii decât prin cei prin care a venit la noi Evanghelia: acea Evanghelie pe care ei au propovăduit-o mai întâi, apoi, prin voia lui Dumnezeu, ne-au transmis-o în Scripturi, destinată să fie stâlpul și temelia credinței noastre. Căci nu se poate spune că ei au predicat înainte de a avea o cunoaștere perfectă, așa cum îndrăznesc unii să spună, prezentându-se cu mândrie drept corectori ai apostolilor. Căci, după ce Domnul a înviat din morți și ei au fost îmbrăcați cu puterea de sus a Duhului Sfânt, coborât peste ei, au fost umpluți de toate darurile Sale și au avut o cunoaștere desăvârșită; apoi au mers până la marginile pământului pentru a proclama toate lucrurile bune care ne vin de la Dumnezeu și a le vesti oamenilor pacea cerească, deținând toți și fiecare dintre ei Evanghelia lui Dumnezeu.”[9]

3. Cei cărora li se încredințează sarcina de a preda în seminarii sau în institute similare „trebuie mai întâi de toate să vegheze ca […] scrierile divine să fie predate așa cum sugerează însăși importanța subiectului și necesitatea vremurilor”[10]. Profesorii să pună pe primul plan doctrina teologică, pentru ca Sfintele Scripturi să devină pentru „viitorii preoți ai Bisericii un izvor pur și peren de viață spirituală pentru ei înșiși, și hrană pentru slujba de predicare ce îi așteaptă”. [11]

Mai mult, atunci când recurg la critică, și mai ales la critica literară, să nu facă aceasta doar de dragul ei, ci cu scopul de a pătrunde mai bine, cu ajutorul ei, sensul intenționat de Dumnezeu prin hagiograf. Să nu se oprească, așadar, la jumătatea drumului, mulțumindu-se cu descoperirile lor la nivel literar, ci să aibă grijă să arate cum aceste descoperiri contribuie de fapt la o înțelegere din ce în ce mai clară a doctrinei revelate sau, când este cazul, la respingerea erorilor. Profesorii care respectă aceste norme se vor asigura că studenții lor vor găsi în Scriptură ceea ce „înalță mintea spre Dumnezeu, hrănește sufletul și promovează viața interioară”[12].

4. În fine, cei care instruiesc poporul creștin prin predicarea sacră au nevoie de o mare prudență. Mai întâi de toate, să predea doctrina ținând cont de povața Sfântului Paul: „Ia aminte la tine însuți și la învățătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, și pe tine te vei mântui și pe cei care te ascultă” (1Timotei 4,16). Trebuie să se abțină categoric să propună noutăți deșarte sau insuficient dovedite. Opiniile noi, care au fost deja dovedite în mod solid, pot să le expună, dacă este necesar, cu prudență și ținând cont de situația ascultătorilor. În relatarea faptelor biblice, să nu introducă detalii fictive, care nu sunt conforme cu adevărul.

Această virtute a prudenței trebuie să îi caracterizeze în primul rând pe cei care răspândesc scrierile la nivelul credincioșilor. Ei trebuie să se străduiască să scoată în evidență prin studiul lor bogățiile cuvântului lui Dumnezeu, „pentru ca credincioșii să se simtă mișcați și înflăcărați să își schimbe în bine viața”[13]. Să fie foarte atenți să nu se îndepărteze niciodată de doctrina comună sau de tradiția Bisericii, nici în cele mai mici lucruri, în timp ce prețuiesc progresele științei biblice și se folosesc de rezultatele cercetătorilor moderni, dar evită cu totul opiniile nesăbuite ale inovatorilor[14]. Le este strict interzis să răspândească în mod nechibzuit, pentru a satisface o curiozitate periculoasă pentru noutate, orice tentativă de a rezolva dificultăți aflată în circulație, fără o alegere prudentă și o examinare serioasă, tulburând astfel credința multora.

Deja cu o altă ocazie, această Comisie Pontificală pentru Studii Biblice a considerat oportun să reamintească faptul că și cărțile și articolele din reviste și ziare referitoare la Biblie, deoarece se referă la chestiuni religioase și la instruirea creștină a credincioșilor, trebuie să fie supuse autorității și jurisdicției ordinarilor[15]. Prin urmare, ordinarii sunt rugați să vegheze asupra acestor scrieri cu cea mai mare atenție.

5. Cei care prezidează asociații biblice trebuie să respecte cu fidelitate normele stabilite de Comisia Pontificală pentru Studii Biblice[16].

Dacă regulile de mai sus sunt respectate, studiul Sfintei Scripturi va fi cu siguranță în folosul credincioșilor. Chiar și în zilele noastre, nu va fi nimeni care să nu experimenteze afirmația Sfântului Paul: Sfintele Scripturi „ îți pot da înțelepciunea prin credința care este în Cristos Isus. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2Timotei 3,15-17).

La 21 aprilie 1964, în cadrul unei audiențe acordate cu bunăvoință subsemnatului secretar, Sfântul Părinte Paul al VI-lea a ratificat și a ordonat publicarea acestei Instrucțiuni.

Roma, 21 aprilie 1964
Mons. Beniamino N. Wambacq, O.Prem.
Secretar

Note:
[1] Papa Pius al XII-lea, enciclica Divino afflante Spiritu; A.A.S. XXXV (1943), p. 319.
[2] Cf. Papa Benedict al XV-lea, enciclica Spiritus Paraclitus; A.A.S. XII (1920), p. 392.
[3] Papa Leon al XIII-lea, scrisoarea apostolică Vigilantiae; Leonis XIII Acta, XXII, p. 237.
[4] Enclica Divino afflante Spiritu; A.A.S. XXXV (1943), p. 316.
[5] Cf. Ioan Gură de Aur, In Mat., Hom. I, 3; PG 57,16-17.
[6] Cf. Sf. Augustin, De consensu Evang., 2, 12, 28; PL 34,1090-1091.
[7] De consensu Evang., 2, 21, 61s.; PL 34,1102.
[8] Cf. enciclicii Divino afflante Spiritu; A.A.S. XXXV (1943), p. 319.
[9] Sf. Irineu, Adv. Haer., III 1, 1; Harvey II. 2; PG 7,844.
[10] Papa Pius al X-lea, scrisoarea apostolică Quoniam in re biblica; Pii X Acta, III, p. 72.
[11] Enciclica Divino afflante Spiritu; A.A.S. XXXV (1943), p. 322.
[12] Enciclica Divino afflante Spiritu; A.A.S. XXXV (1943), p. 311.
[13] Enciclica Divino afflante Spiritu; A.A.S. XXXV (1943), p. 320.
[14] Cf. scrisorii apostolice Quoniam in re biblica; Pii X Acta, III, p. 75.
[15] Instructio ad Ex.mos locorum Ordinarios… 15 decembrie 1955; A.A.S. XLVIII (1956), p. 63.
[16] A.A.S. XLVIII (1956), pp. 61-64.