Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2011

FAMILIA UMANĂ ȘI FAMILIA DIVINĂ,
MINUNATUL DAR AL VIEȚII
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului
și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor și de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate și iubiților credincioși greco-catolici împreună rugători, precum și tuturor creștinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare dimpreună cu tradiționalul salut la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!».

«Dacă Spiritul Celui ce a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Său care locuiește în voi» (cf Rom 8, 11).

Iubiți credincioși,

Natura îmbrăcată în haine sărbătorești, cu pomii în floare, câmpurile împrospețite, cântul vioi al păsărilor, toate învăluite de razele soarelui, ne trezește în suflet bucuria reînsuflețirii naturii. Este vestea cea bună a reînnoirii darului vieții, un nou anotimp, e primăvară. Și noi, credincioșii creștini suntem invitați să îmbrăcăm haina luminoasă, sărbătorească, a celor care vor să celebreze, reînnoiți în credință, darul noii vieți dobândite nouă prin Învierea Domnului. Acesta este Darul sărbătorii Paștelui, trecerea Domnului Isus Hristos din moarte la viață, pentru a dărui tuturor Viața: «Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paștele Domnului, Paștele! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântarea de biruință» (Utrenia Învierii).

Aceasta este vestea cea bună a vieții: trecerea lui Isus prin moartea răscumpărătoare spre luminoasa-i Înviere și apoi, glorioasa-i Înălțare, la viața cerească. Ea deschide întregii omeniri calea spre viața fericirii veșnice, spre primăvara eternă. Mărita sărbătoare ne invită să medităm asupra schimbului minunat prin care Dumnezeu îmbracă firea omenească pentru a ne putea împărtăși firea divinității Sale. Dorim să continuăm, astfel, firul meditației începute la trecuta sărbătoare a Nașterii Domnului. «Taina cea din veci se descoperă astăzi, și Fiul lui Dumnezeu fiu omului se face; ca luând ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. (…) Dumnezeu se face om, ca să facă pe Adam Dumnezeu» (Vecernie, Sâmbătă, săpt. a V-a).

După ce, mai întâi, Fiul lui Dumnezeu a devenit membru al «familiei umane», acum, în «actul al doilea», Fiul omului deschide întregii familii umane calea spre împărtășirea vieții «familiei divine». Unindu-se cu natura noastră omenească, El ne oferă minunatul dar al Vieții. Este darul mântuirii, al participării la «viața divină», darul de a deveni fii prin Fiul și moștenitori ai vieții veșnice (cf Rom 8,17.19).

Din Trupul lui Hristos străpuns pe lemnul Crucii ia naștere «familia» Bisericii primare. Apoi, în timp, celula de bază a Bisericii și a societății va rămâne familia creștină, adevărat «sanctuar al vieții», prin care se dezvoltă în lume «cultura vieții» (cf EV 92).

1. Moartea dătătoare de viață – «nașterea» Bisericii

«Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem» (1Io 4,9).

Să ne așezăm câteva clipe la umbra Crucii «izvorâtoare de viață», pentru a pătrunde mai adânc în misterul vieții. Paradoxal, înfricoșătoarea moarte prin răstignirea pe cruce este condiția necesară pentru ca Mântuitorul să deschidă, «cu moartea pe moarte călcând», calea spre viață. Meditând asupra misterului morții Sale descoperim sensul și valoarea vieții noastre.

Din instrument al torturii și al morții, crucea devine prin Hristos izvor de viață și semn al mântuirii.

Privită la lumina învățăturii Părinților Bisericii, Crucea răstignirii răscumpărătoare ni se dezvăluie ca fiind «cheia Paradisului», prin care Mântuitorul ne redeschide tuturor poarta grădinii Edenului. Ea este și «scara către rai», prin care Fiul lui Dumnezeu ne-a dobândit răscumpărarea din moartea păcatului și, coborând la iad, a eliberat pe cei aflați în întunericul robiei morții, pentru a-i sui la înălțimea gloriei Sale. Crucea este și «noul arbore al vieții», pomul veșnic verde și roditor, din ale cărui roade suntem cu toții datori să ne hrănim pentru a dobândi viața veșnică, așa cum cântă imnografia: «Cruce purtătoare de viață, raiule cel frumos al Bisericii, ești arbore al nestricăciunii care ne-ai înflorit desfătarea măririi celei veșnice» (Vecernie, Duminica a III-a a postului).

Astfel, Crucea devine semnul milostivirii și al iubirii lui Dumnezeu față de oameni, semnul victoriei definitive a Vieții asupra morții. De aceea, Crucea a rămas până astăzi semnul fundamental al credinței creștine. Semnul crucii arată identitatea noastră creștină, dar este și semnul sub care se desfășoară întreaga noastră viața de credință, de la Botez și până la așezarea în mormânt întru așteptarea învierii spre viață.

Să ne întoarcem cu ochii minții în Vinerea mare și sfântă a răstignirii, când soarele se-ntunecase, întunericul învăluia totul, iar pământul se cutremura (cf Lc 23,44-45). Părea că întreg universul dă o luptă între întuneric și lumină, între moarte și viață. Isus, osândit la moartea sclavilor și răstignit între doi tâlhari, era înconjurat de cei care-L batjocoreau, de soldații care priveau și de cei puțini care îl iubeau. Părea că totul s-a sfârșit în slăbiciunea și neputința omenească în fața morții.

Aici, însă, nu e vorba doar de un om. Acceptând natura umană, Dumnezeu devine capabil de suferință și de ispășire prin Fiul Său. Natura umană este cea care se jertfește, dar natura divină este cea care conferă jertfei valoarea infinită, răscumpărătoare pentru întregul neam omenesc.

Pentru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignirea, departe de a fi momentul supremei slăbiciuni și al triumfului răului, este momentul culminant al misiunii Sale: împlinirea planului divin al mântuirii. Căci tocmai în smerenia slăbiciunii omenești, ce «s-a făcut ascultătoare până la moarte și încă moarte pe cruce» (cf Fil 2,8), puterea divină lucrătoare își împlinește misiunea răscumpărătoare. Chiar și atunci, în ultimele ceasuri ale vieții Sale pământești, de la înălțimea Crucii, Hristos își continuă misiunea Sa mântuitoare și de viață dătătoare. Desprins de propria suferință, El se roagă pentru cei ce-L răstigneau: «Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac» (cf Lc 23,34), răspunde rugăciunii tâlharului convertit – «astăzi vei fi cu Mine în rai» (cf Lc 23,43); și-apoi, când totul «s-a săvârșit» (cf Io 19,30), își încredințează Spiritul în mâinile Tatălui: «Părinte în mâinile Tale încredințez Spiritul Meu» (cf Lc 23,46).

Momentul agoniei și morții Sale este atât de grăitor încât sutașul păgân, primind lumina credinței, mărturisește cu înfricoșare: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta» (cf Mt 27,54; Mc 15,39), iar poporul se întoarce de la locul răstignirii, bătându-și pieptul în semn de căință (cf Lc 23,48). Aceasta este forța spirituală pe care au simțit-o cei ce au asistat la momentul răstignirii Mântuitorului pe cruce. Rămâne ascuns percepției firii omenești marele mister al morții răscumpărătoare spre ispășirea păcatelor și puterea ei dătătoare de viață pentru întregul neam omenesc. Isus prevestise apostolilor patima Sa, vorbindu-le despre misiunea Fiului Omului, Cel care a venit «să-și dea sufletul răscumpărare pentru cei mulți» (cf Mc 10,45). El este, în viziunea lui Ioan, «Mielul înjunghiat», care a răscumpărat prin sângele Său «oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul» (cf Apoc 5,9) și Cel care, în jertfa morții Sale «prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om» (cf Ev 2,9).

Evanghelistul Ioan, apostolul iubit, redă două momente semnificative ale agoniei și morții lui Isus, ce nu figurează în celelalte evanghelii.

De la înălțimea Crucii, Isus se adresează Fecioarei Maria și Apostolului Ioan, instituind simbolic o nouă «familie» prin credință: «Iată fiul Tău!…Iată mama ta!» (cf Io 19,26-27). Este comunitatea celor care, recunoscând pe Dumnezeu drept Tată, vor avea pe Maria ca Mamă, iar frați și surori le vor fi toți cei care, ascultând Cuvântul Tatălui, îl vor împlini în viața lor (cf Mc 3,32-35; Lc 8,20-21).

Din acel ceas Maria, Mama lui Isus, devine, prin Ioan, Mamă a unei noi familii născute pe «lemnul izvorâtor de viață» al Crucii, familia celor răscumpărați, «poporul vieții».

După moartea lui Isus, soldații nu-i mai zdrobesc picioarele așa cum făcuseră cu ceilalți doi, ci «unul din ostași cu sulița coasta lui a împuns și îndată a ieșit sânge și apă» (cf Io 19,34).

Sf. Irineu din Lyon interpretează apa izvorâtă din coasta străpunsă, ca fiind «râul de apă vie» promis de Hristos (cf Io 7,38-39), care acum începe să curgă, semn al darului Spiritului Sfânt pe care Fiul, împlinindu-și misiunea, îl va trimite de la Tatăl. Sângele este văzut ca simbolizând darul Vieții pe care Isus îl oferă prin jertfa Sa pe Cruce, descoperind oamenilor iubirea infinită a Tatălui față de ei. Este darul Vieții oferit tuturor celor care vor crede în El (cf Io 3,16). Așadar, Sângele și Apa reprezintă Spiritul și Viața ce sunt transmise credincioșilor de către Cel înălțat pe Cruce, ca semn al mântuirii, din marea iubire a lui Dumnezeu față de oameni.

În comentariul său, Sf. Augustin vede în coasta străpunsă «poarta deschisă pentru a permite ieșirea sacramentelor Bisericii, fără de care nu putem avea acces la adevărata Viață».

Alți părinți ai Bisericii au interpretat acest fragment în lumina textului din cartea Genezei, în care prima femeie este plăsmuită din coasta lui Adam adormit de Tatăl Creator (cf Gn 2,21). Ea este numită «Eva, adică viață, pentru că ea urma să fie mama tuturor celor vii» (cf Gn 3,20). Acum, la ceasul răstignirii, noul Adam adoarme pe Cruce pentru ca din coasta izvorâtoare de Viață, să se nască Mireasa Lui, cea care urma să fie mama tuturor celor vii prin credința în Cel înviat, Biserica. Din coasta lui Hristos adormit pe Cruce «s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici» (cf SC 5). «Coasta Ta cea purtătoare de viață, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător» (Slujba Deniei din Joia sfântă).

Cât de plin de Viață este momentul agoniei și morții lui Isus! E izvorâtor de viață pentru credincioși și pentru păgâni, jertfă răscumpărătoare pentru toți oamenii și timp sfânt al nașterii noului popor al lui Dumnezeu, Biserica.

«Dacă Hristos – Viața nu ar fi fost bătut în cuie pe lemnul Crucii, atunci din coasta Lui nu ar fi izvorât acele izvoare ale nemuririi, sânge și apă, ce purifică și astăzi lumea întreagă» afirmă Sf. Andrei, episcopul Cretei.

Astfel, prin Hristos, moartea devine dătătoare de Viață. Este misterul milostivirii și al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care a trimis pe unicul Său Fiu în lume, pentru ca prin moartea Lui, noi să dobândim viața (cf 1Io 4,9).

2. Viața comunității apostolice – familia Bisericii

«Inima și sufletul mulțimii celor care au crezut era una… și cu mare putere apostolii mărturiseau despre Învierea Domnului Isus Hristos și mare har era peste ei toți» (Fapte 4,32-33).

Cu mâinile întinse, de la înălțimea Crucii, Hristos cuprinde și reunește noul Popor al lui Dumnezeu, «Poporul vieții» (EV 51). Biserica «născută» pe Cruce, după Înălțarea Domnului, este botezată în focul Spiritului Sfânt, la Rusalii, și apoi, cu puterea primită, își începe misiunea în lume. Făgăduința lui Isus se împlinește: Mângâietorul, Spiritul adevărului, coboară asupra comunității apostolilor și rămâne cu ei (cf Io 14,16-17), îi învață toate, le amintește învățătura lui Isus (cf Io 14,26) și îi călăuzește la tot adevărul (cf Io 16,13). Astfel, noua comunitate formată în jurul apostolilor (cf Fapte 1,13-14), unită spiritual în credință și trăire, devine un model de viață ce «are har la tot poporul» (cf Fapte 2,47) și atrage zilnic noi suflete.

Care erau aspectele fundamentale ale vieții noii comunități?

În Faptele Apostolilor, Luca redă viața comunității apostolice astfel: «stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni» (cf Fapte 2,42). Sunt trei elemente ce provin din tradiția iudaică și care se adresau întreitei dimensiuni a ființei umane: legea care se adresa spiritului, cultul care se adresa sufletului și operele de milostenie care se adresau trupului, (definind astfel relația omului cu sine însuși, cu Dumnezeu și cu ceilalți). Noua comunitate interpretează și trăiește aceste elemente în lumina evenimentului fundamental al morții și învierii Domnului Isus Hristos, astfel încât Legea nouă este Legea iubirii lui Hristos primită prin «învățătura apostolilor»; cultul nou este cel lăsat de Hristos «întru amintirea Sa» (cf Lc 22,19), numit «frângerea pâinii», iar opera de caritate supremă este Jertfa lui Hristos, dăruirea vieții pentru prietenii Săi (cf Io 15,12-13), ce se manifestă prin «împărtășire» în viața comunității. Ca urmare, în lumina misterului Învierii Domnului, comunitatea devine un întreit izvor de viață, la cele trei nivele ale ființei umane. Comuniunea în credință, în rugăciune și împărtășirea bunurilor materiale spre binele tuturor, hrănesc viața spirituală în relația ei cu Dumnezeu, cu sinele și cu aproapele. Astfel viața noii comunități are un profund caracter liturgic. Harul primit prin «învățătura apostolilor și frângerea pâinii» corespunde harului trăit prin comuniunea fraternă și împărtășirea bunurilor.

Reluând elementele esențiale ale vieții noii comunități, putem spune că familia Bisericii primare era întemeiată pe credința apostolilor, confirmată prin trăirea carității fraterne și hrănită zilnic prin frângerea pâinii și rugăciune.

Poporul recunoaște, prin minunile și semnele acestor vestitori și mărturisitori ai lui Hristos Înviat, împliniri concrete ale propriilor speranțe și semne profetice ale harului pentru societatea de la începutul erei creștine.

După porunca lui Isus, pornind de la nucleul comunității apostolice, Biserica creștină s-a dezvoltat cu precădere în zonele în care apostolii au continuat misiunea lor de propovăduire și mărturisire a învierii Domnului Isus Hristos (cf Fapte 4,33). În timp, numărul comunităților creștine a crescut, în pofida persecuțiilor și a prigoanelor, astfel încât Biserica creștină, chiar dacă divizată în sine, continuă rolul ei de semn și instrument al comuniunii cu Dumnezeu, spre mântuirea sufletelor (cf CBC 780), prin aceleași trei elemente caracteristice, având fiecare dintre ele evoluția firească în timp. Astfel, «învățătura apostolilor» reluată la început doar pe cale orală, s-a transmis apoi prin scrierile inspirate ale Sfintei Scripturi și prin Sfânta Tradiție, formând acel «tezaur sfânt» al credinței, pe care apostolii l-au încredințat Bisericii și pe care ea a primit misiunea de a-l interpreta, prin cei rânduiți, în Magisteriul viu (cf CBC 84; 85). «Frângerea pâinii» a evoluat spre o mare diversitate de rituri liturgice, care astăzi sunt în general alcătuite din două părți: Liturgia Cuvântului și Liturgia euharistică. Celebrarea euharistică a rămas însă până astăzi centrul vieții Bisericii (cf CBC 1343). La început, locul celebrării ritului lăsat de Isus era locul de adunare a comunității. Apoi, creștinii persecutați au fost obligați să celebreze pe ascuns în casele unor familii creștine, în catacombe sau în biserici rupestre. După ce creștinismul primește libertatea cultuală, începe construirea unor edificii speciale destinate cultului și, mai apoi, monumentale bazilici și catedrale. Așadar, viața spirituală și misionară a Bisericii este susținută de evanghelizarea poporului prin vestirea Cuvântului vieții și de sfințirea lui, prin celebrarea Sfintelor Sacramente.

«Împărtășirea» este al treilea element esențial al vieții comunității apostolice, care, bazându-se pe viața spirituală, se manifesta prin armonia în interiorul comunității, dar și prin caritatea fraternă față de cei lipsiți (cf Fapte 4,32.35).

La început împărtășirea presupunea adunarea, pentru momentele cultuale, celebrative și comunitare, având în comun atât cele spirituale (credința și rugăciunea), cât și cele materiale, (bunurile fiecăruia fiind la dispoziția comunității). Astfel, nimeni nu ducea lipsă de nimic, pentru că fiecare era preocupat de binele și nevoile celuilalt. O comunitate în unitate de rugăciune, de trăire creștină și de idealuri mântuitoare, ce păstra diversitatea personalităților și a carismelor fiecăruia dintre ei.

Prin dezvoltarea și răspândirea Bisericii creștine «până la marginea pământului», a apărut necesitatea unor structuri și a unor funcțiuni de conducere care să vegheze asupra comuniunii și a primatului carității. Biserica creștină a evoluat, dar a păstrat elementele esențiale ale comunității primare, a rămas una și sfântă, fundamentată pe credința apostolilor și catolică în comuniunea iubirii. Principiul unității spirituale a Bisericii este apartenența la unicul Trup mistic al cărui cap este Hristos. Principiul vizibil al unității Bisericii catolice este ierarhia bisericească. Pornind de la Corifeul apostolilor, Sf. Petru, «piatra» pe care Hristos a întemeiat Biserica Sa (cf Mt 16,18) și continuând cu un șir lung de urmași ai apostolilor, episcopi ai Romei, Biserica catolică are astăzi la cârma ei pe Sanctitatea sa Papa Benedict al XVI-lea, (al 265-lea Pontif Roman în tronul apostolic).

Comuniunea în marea Biserică catolică este realizată la nivel local prin parohii aflate sub păstorirea unui preot paroh, numit de episcopul eparhial, prin eparhii, (comunități bisericești alcătuite din mai multe parohii), aflate sub păstorirea unui episcop eparhial, numit de către Pontiful roman și prin mitropolii, arhiepiscopii majore sau patriarhate, (structuri ce includ mai multe eparhii), ce sunt sub coordonarea unei structuri sinodale, având în frunte pe cel ales sau confirmat și numit de către Pontiful roman. Astfel, apartenența la marea familie a Bisericii catolice este realizată astăzi prin comuniunea în credință, comuniunea în cadrul structurilor bisericești și comuniunea în ascultarea față de ierarhia rânduită. Pentru a fi în deplină comuniune cu Biserica lui Hristos, «una, sfântă catolică și apostolică este nevoie ca un creștin botezat să fie unit cu ea prin legătura mărturisirii de credință, a sacramentelor, a conducerii ecleziastice și a comuniunii» (cf CBC 837).

Prin trăirea autentic creștină a comuniunii ca unitate de credință în diversitate de carisme, Biserica își dezvoltă în continuare viața comunitară. «Unitatea în credință și harul Spiritului Sfânt cerând, pe noi înșine și unul pe altul… ».

O dimensiune a comuniunii era slujirea prin opere caritabile, descrisă prin utilizarea în comun a bunurilor, căci «nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa» (cf Fapte 4,32), dar și disponibilitatea de a oferi celorlalți cele necesare, astfel încât «nimeni nu era între ei lipsit» (cf Fapte 4,34). Exemplul carității este o predică vie deoarece credința «întrupată în fapte» devine izvor de viață pentru cei lipsiți sau marginalizați. Apostolii și cei împreună cu ei au ajutat concret prin fapte de milostenie, de caritate fraternă, dar și prin vindecări, semne și minuni societatea din timpul lor.

Dragostea fraternă constituie și astăzi principiul vieții noi în Hristos și este o manifestare a puterii Spiritului Sfânt de a fi martori ai Celui Înviat (cf Fapte 1,8). «Mărturia vieții creștine și faptele bune săvârșite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credință și la Dumnezeu» (cf CBC 2044).

Având în vedere marea diversitate a problemelor ridicate de persoanele care au nevoie de ajutor (sărăcia, infirmitatea, dependența de alcool, droguri sau de alte substanțe nocive, etc.), Biserica și-a dezvoltat în timp comunități, asociații și instituții specializate în domeniul carității. Comunitățile de viață consacrată, asociațiile și instituțiile aflate sub patronajul Bisericii, laici voluntari sau misionari, precum și donațiile sau inițiativele particulare ale unor credincioși, reprezintă tot atâtea opere de caritate și de milostenie prin care se manifestă viața social-caritabilă a Bisericii de astăzi.

Astfel, Biserica se afirmă și astăzi ca o mare familie unită în rugăciune, în comuniune și caritate, hrănindu-se și comunicând întregii lumi minunatul dar al vieții în Hristos.

Răscumpărați de «Începătorul vieții» (cf Fapte 3,15) cu prețul sângelui Său, altoiți prin baia Sf. Botez pe Vița dătătoare de viață și reînnoiți de harul Spiritului Sfânt, «Domnul și de Viață dătătorul», Poporul lui Dumnezeu este astăzi un «popor al vieții și pentru viață». De aceea, suntem chemați să ne punem în slujba vieții, să vestim tuturor vestea cea bună a Vieții, să o celebrăm prin trăirea liturgică a comuniunii și să o slujim prin acțiuni caritabile concrete (cf EV 78;79).

3. Familia «sanctuarul vieții» în sprijinul culturii vieții

«Familia, sanctuarul vieții, locul în care viața e primită, apărată și se dezvoltă, are un rol hotărâtor în construirea culturii vieții» (cf EV 92).

În cadrul «poporului vieții și pentru viață», responsabilitatea familiei este decisivă. Aceasta decurge atât din natura ei ca și comunitate de viață și iubire, bazată pe căsătorie, cât și din misiunea ei de «a păstra, a descoperi și a comunica iubirea» (cf FC 17). În familia creștină iubirea se manifestă prin disponibilitate, primire și dăruire față de celălalt. Între membrii familiei există o solidaritate în conviețuire, de la naștere și până la moarte și de aceea, instituția familiei este numită «sanctuarul vieții» (Fer. Ioan-Paul al II-lea).

Familia este locul în care viața, darul lui Dumnezeu, poate fi primită așa cum se cuvine și apărată de numeroasele atacuri la care este expusă, precum și locul unde se poate dezvolta conform exigențelor unei creșteri autentice (cf CA 39). De aceea, putem afirma că rolul familiei ca celulă originară a societății este hotărâtor și de neînlocuit în construirea culturii vieții (cf EV 92).

Cele trei aspecte fundamentale care dau și întrețin viața în comunitatea apostolică a Bisericii primare și a Bisericii de astăzi, sunt cele care se regăsesc și în «Biserica domestică», adică în familia creștină. Rugăciunea este cea care întărește legătura cu Dumnezeu și Sfintele sacramente. Comuniunea în credință, speranță și iubire, dintre soți și a părinților cu copiii lor, este cea care menține relația de iubire dătătoare de viață, păstrând unitatea și respectând individualitatea fiecărui membru. Caritatea față de membrii familiei aflați în situații deosebite, de boală, de suferință sau neputință, în particular copiii mici și bătrânii suferinzi, este cel de-al treilea aspect fundamental al familiei creștine. Respectând aceste principii, familia creștină se dovedește a fi un întreit izvor de viață pentru membrii ei, dar și pentru societatea în care trăiește ca un adevărat «sanctuar al vieții».

Familia creștină, «comunitate intimă de viață și de iubire» (cf FC 50), este chemată să ia parte activă și responsabilă la misiunea Bisericii prin modelul pe care îl oferă ca și «comunitate ce crede și evanghelizează, aflată mereu în dialog cu Dumnezeu și în slujba omului» (cf FC 50).

«Biserica familiei» trebuie să vestească, să celebreze și să slujească evanghelia vieții. Este îndatorirea pe care o au în primul rând soții, pentru că ei sunt chemați să fie colaboratori ai lui Dumnezeu la transmiterea vieții, având conștiința că viața umană este un dar primit pentru a fi dăruit (cf EV 92). Fiecare suflet, spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu, nu este «produs» de către părinți. Sufletul, fiind nemuritor, nu piere o dată cu despărțirea de trup prin moarte, ci se va uni cu trupul la învierea de apoi (cf CBC 366).

Să ne amintim cum Tatăl Creator este Cel care «in-suflă» în argila pământului plăsmuită după «chipul și asemănarea Sa», Suflul dătător de viață (cf Gn 2,7) și astfel, cea dintâi ființă umană, Adam, primește darul minunat al vieții. Apoi, din coasta lui Adam, Domnul aduce la viață pe Eva și astfel apare prima familie. Eva zămislește un fiu, pe care îl numește Cain, bucurându-se de darul vieții primit de la Dumnezeu. Este prima naștere din istoria umanității! De acum înainte, omul, prin colaborarea cu Dumnezeu, poate aduce la viață noi ființe umane.

Începuturile neamului omenesc sunt zugrăvite în episoade biblice în care apare mai întâi puterea vieții, dar apoi și primele semne ale «morții». După moartea spirituală a primului păcat, urmează episodul cutremurător în care Cain ucide pe fratele său Abel. Paradoxal, deși fac parte din aceeași familie, deși amândoi aduc jertfă lui Dumnezeu, momentul cultual, al rugăciunii, în loc să fie izvor de comuniune cu Dumnezeu și între frați, devine motiv de invidie și ură, ce duce la moarte. Cain rupe legătura interioară a iubirii față de fratele său și nu răspunde vocii divine care îl atenționează asupra răului ce bate la ușa sufletului său, amintindu-i că este liber în alegerea sa. Cain se lasă condus de patima urii și cade pradă păcatului. Din «dar primit de la Dumnezeu» (semnificația numelui său) el devine un ucigaș, un dătător de moarte. «Unde este fratele tău?» este întrebarea divină ce pune accentul pe legătura vitală dintre cei doi. Răspunsul: «Nu știu. Sunt oare eu păzitorul fratelui meu?», nu este doar o negare a adevărului, ci și a legăturii de viață pe care o aveau ca fii ai aceleiași mame și deopotrivă a responsabilității față de viață. Strigătul «glasului sângelui» este de fapt strigătul vieții pe care Cain o negase. Sângele considerat sediul vieții, este un element vital al trupului uman (cf Gn 9,4-5; Dt 12,23), iar viața aparține lui Dumnezeu. De aceea, cel care atentează la viața unui om, atentează de fapt la însuși Dumnezeu (cf EV 9). Astfel, prima familie umană, care trebuia să fie izvor de viață prin binecuvântarea divină: «creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți» (cf Gn 1,28), prin păcat rupe legătura cu Dumnezeu și legătura comuniunii fraterne, devenind izvor de moarte.

Apoi, Dumnezeu Tatăl Creator, atenționează pe om asupra importanței darului vieții: «să nu ucizi pe cel nevinovat și drept» (Ex 23,7), pentru ca apoi, între cele zece cuvinte transmise prin Moise, să-i poruncească «să nu ucizi» (Ex 20,13).

Isus va relua această poruncă și o va aprofunda la nivel spiritual: «ați auzit că s-a spus celor de demult să nu ucizi, eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (cf Mt 5,21-22).

Dumnezeu Tatăl primește Spiritul Fiului Său pe Cruce (cf Lc 23,46), pentru a-L trimite, apoi, ca Mângâietor și Spirit de viață dătător asupra comunității Bisericii primare, la Rusalii. Același Spirit al lui Dumnezeu pe care și noi L-am primit, locuiește acum în fiecare dintre noi și este garanția învierii noastre (cf Rom 8,11). De aceea, suntem datori să viețuim ca adevărați fii ai lui Dumnezeu, în-suflețiți de Spiritul Său.

Viața umană este sacră pentru că, încă de la originea ei, presupune acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și este mereu într-o relație deosebită cu Creatorul, izvorul, dar și scopul ei final. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieții de la începutul și până la sfârșitul ei. De aceea, în nici o împrejurare, nimeni nu-și poate revendica dreptul să distrugă o ființă nevinovată (cf CBC 2258). Ca urmare, din respect față de dreptul la viață și la integritate fizică al persoanei umane, Biserica interzice omuciderea directă și voluntară (avortul, eutanasia și sinuciderea), precum și orice alte acțiuni săvârșite cu intenția de a provoca indirect moartea unei persoane. Ea cere ocrotirea și respectarea demnității persoanei umane din momentul concepției pe cale naturală și până la moartea ei, precum și în situații deosebite de boală ori dizabilități fizico-psihice.

Familia creștină își împlinește misiunea de «sanctuar al vieții» prin acceptarea copiilor, creșterea și educarea lor la adevărata viață trăită cu credință, în lumina voinței lui Dumnezeu.

Atunci când Domnul nu acordă familiei darul copilului, soții își pot arăta generozitatea lor prin adopție sau făcând servicii semnificative în favoarea aproapelui, realizând astfel un act de caritate fraternă cu un prețios rod spiritual (cf CBC 2379).

Biserica apreciază în mod particular «gesturile eroice» de dăruire totală de sine pentru persoana iubită. Este remarcabilă mărturia tăcută, smerită și ascunsă, dar rodnică și grăitoare, a tuturor mamelor curajoase care se dedică fără rezerve familiei lor, care suferă aducându-și pe lume copiii și apoi sunt gata să-și asume orice efort, să înfrunte orice jertfă, pentru a le transmite ce au mai bun. «Vă mulțumim, mame eroice pentru iubirea voastră neînvinsă! Vă mulțumim pentru jertfa vieții voastre… Fiți mereu izvor de viață și niciodată izvor de moarte!» (Fer. Ioan Paul al II-lea; cf EV 86).

Chiar dacă evanghelia vieții privește familiile în mod special, în virtutea comuniunii sociale pentru promovarea binelui comun, este nevoie și de implicarea statului. Astfel, legislația și instituțiile de stat nu trebuie să lezeze în nici un fel dreptul la viață al ființei umane de la zămislirea ei, până la moartea ei naturală, ci trebuie să-l apere și să-l promoveze (cf EV 93).

Cuvintele Fericitului Ioan Paul al II-lea: «viitorul omenirii trece prin familie», sunt la fel de actuale, deși astăzi, condițiile sociale, economice și culturale nu favorizează datoria familiei de a sluji viața. De aceea, este necesar ca «sanctuarul vieții», familia, celula fundamentală a societății, să fie ajutată și sprijinită de stat în mod cu totul special, în această perioadă de criză economică, pentru a putea răspunde corect exigențelor misiunii sale.

Contextul social actual este marcat încă de o luptă dramatică între «cultura vieții» și «cultura morții» (cf EV 95), ce adeseori duce la confuzie și ambiguitate, la necunoaștere și renunțare la adevăratele valori ale societății: binele comun, adevărul, dreptatea socială, respectul legii morale, (libertatea autentică). Din acest motiv este nevoie de un efort etic comun pentru a construi o nouă cultură a vieții, plecând de la familie ca «sanctuar al vieții», cu ajutorul Bisericii, și al instituțiilor de educație.

Este nevoie de o cultură nouă, capabilă să se confrunte cu problemele actuale ale vieții umane în lumina credinței. O cultură nouă, pentru că cere, mai întâi, o schimbare a vechii mentalități despre viață la nivel individual, dar și o schimbare a societății începând chiar de la comunitățile creștine. Primul pas fundamental în acest sens constă în formarea conștiinței morale cu privire la neprețuita valoare a minunatului dar al vieții, pentru a descoperi legătura dintre viață, libertate și adevăr (cf EV 96).

Omul modern și independent, oricât de dotat ar fi, trebuie să recunoască smerit condiția sa de creatură ce primește de la Dumnezeu și ființarea și viața ca pe un dar minunat, o responsabilitate și o îndatorire. Numai în lumina acestui adevăr primordial persoana umană își poate realiza pe deplin, în libertate și adevăr, viața primită, respectând libertatea și viața celorlalte persoane. Pentru că, în centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în fața celui mai mare mister: Misterul lui Dumnezeu (cf CA 24). Iar Misterul lui Dumnezeu este prin excelență un Mister al Vieții, al Ființei ce își are «Izvorul ființării» în Sine și prin Sine, misteriosul «nume» al lui Dumnezeu: «Eu sunt Cel ce sunt» (Ex 3,4). Într-o societate în care «numele» lui Dumnezeu este negat, sunt negate și existența și cuvintele Sale și, ca urmare, evident și Viața este negată. O astfel de societate conduce la relativizarea demnității persoanei umane, a drepturilor ei și la posibilitatea distrugerii ei, ca pe un «obiect» al societății de consum. Astfel, societatea poate deveni un instrument al distrugerii vieții și o sursă a «culturii morții».

În lumea de azi un rol important în construirea «culturii vieții» îl au acele persoane prin care mesajul vieții este transmis către societate. În primul rând părinții în familii, apoi cateheții și parohii în cadrul Bisericii, profesorii și educatorii în instituțiile de educație publică, apoi persoanele și personalitățile societății, de diferite specializări și preocupări, ale căror mesaje sunt mediatizate și, nu în ultimul rând, cei care lucrează în domeniul mijloacelor de comunicare socială (mass-media). Aceștia trebuie să se preocupe ca informația oferită să fie în slujba binelui comun, bazată pe adevăr, libertate, dreptate și solidaritate. Să fie o informație completă, cu respectarea drepturilor legitime și a demnității persoanei umane (cf IM 5), care să contribuie la formarea și răspândirea unor opinii publice sănătoase, fără a deveni în vreun fel instrumente de manipulare a opiniei publice (cf CBC 2499). Prezentând exemple nobile de cultivare a binelui, a carității fraterne, a frumosului și a iubirii autentice, instrumentele de comunicare socială pot influența pozitiv cultura societății actuale, devenind adevărate izvoare de viață pentru utilizatorii lor.

Mediatizarea anumitor aspecte negative ale realității trebuie să se facă cu respectul cuvenit, astfel încât să nu fie prezentat răul (agresivitatea, violența, senzualitatea sau pornografia), ca un model de urmat ce tinde să distrugă, să disprețuiască, să «comercializeze» sau să relativizeze demnitatea persoanei umane și valoarea vieții ca bine suprem.

Exemplele prezentării evenimentelor recente sunt revelatoare: înfricoșătorul cutremur urmat de acel «tsunamy», precum și groaznicele războaie internaționale din Africa sau cele civile din Orientul mijlociu, au fost prezentate uneori ca niște gale sportive. Să nu uităm că sunt vieți ale unor semeni de ai noștri față de care trebuie să avem respectul cuvenit.

A construi «cultura vieții» înseamnă a contribui la edificarea binelui comun, care se bazează pe recunoașterea și ocrotirea dreptului la viață. Fără viață nu există familii, fără familii societatea însăși este în pericol. Deci, distrugerea vieții înseamnă distrugerea familiei, iar distrugerea familiei conduce implicit la autodistrugerea societății. Numai respectul față de viață poate garanta respectarea valorilor esențiale ale societății umane: democrația și pacea (cf EV 101).

Cât de actuală pare și astăzi invitația la un corect discernământ, la o bună alegere pe care Dumnezeu o propunea poporului Său: «Iată astăzi Eu ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul (…) binecuvântare și blestem. ALEGE VIAȚA CA SĂ TRĂIEȘTI TU ȘI URMAȘII TĂI!!» (cf Dt 30,15-19).

Iubiți credincioși, acum, la mărita sărbătoare a Vieții, Învierea din morți a Domnului nostru Isus Hristos, să alegem Viața, să ocrotim prețiosul și minunatul Dar al vieții și împreună să colaborăm la edificarea «culturii vieții», ca rugăciunea Celui care este Poarta vieții să devină realitate și în societatea noastră «precum în cer, așa și pe pământ».

«Astăzi este primăvara sufletelor noastre că Domnul Hristos, ca un soare răsărind din mormânt a treia zi, a alungat iarna cea întunecată a păcatului nostru, pe El să-L lăudăm că s-a preamărit» (cf imnografie Penticostar).

Pătrunși de harul măritei sărbători a primăverii sufletelor noastre, să împărtășim și semenilor noștri bucuria celor reînnoiți în credință prin darul Vieții.

Celui ce în trup omenesc s-a întrupat și cu moartea pe moarte a călcat, Domnului Hristos – Soarele luminat, ce prin jertfa Sa, din păcat ne-a mântuit și minunatul dar al vieții veșnice ne-a dăruit, să-I cântăm cu bucurie: Tu ești Viața și Învierea noastră Doamne, mărire Ție!

Vă doresc zile de sărbătoare binecuvântate și luminate de strălucirea Celui Înviat, cu sufletele pline de harul primăverii în credință, pentru ca împreună cu marea familie a Bisericii creștine unite în bucuria cântării de învingere să exclamăm și noi:

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la mărita Sărbătoarea a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2011, la 310 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 158-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 81-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 6-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al 6-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al 6-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia, la Blaj, în al 15-lea an al episcopatului nostru și al 9-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla, de Dumnezeu binecuvântată.