Discursul Papei la veghea de rugăciune din Hyde Park

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la veghea de rugăciune
pentru beatificarea Cardinalului Newman
Hyde Park, Londra, sâmbătă, 18 septembrie 2010

Iubiți frați și surori în Cristos,

Aceasta este o seară de bucurie, de imensă bucurie spirituală pentru noi toți. Suntem adunați aici, în această veghe de rugăciune, pentru a ne pregăti de Liturghia de mâine, în timpul căreia un mare fiu al acestei națiuni, Cardinalul John Henry Newman, va fi declarat fericit. Câte persoane, din Anglia și din toată lumea, au așteptat acest moment! Și pentru mine personal este o mare bucurie să împărtășesc această experiență cu voi. Așa cum știți, Newman a avut mult timp o influență importantă în viața mea și în gândirea mea, așa cum a fost pentru foarte multe persoane dincolo de aceste insule. Drama vieții lui Newman ne invită să examinăm viețile noastre, să le vedem în contextul orizontului vast al planului lui Dumnezeu, și să creștem în comuniune cu Biserica din orice timp și din orice loc: Biserica apostolilor, Biserica martirilor, Biserica sfinților, Biserica pe care Newman a iubit-o și pentru a cărei misiune și-a consacrat întreaga sa existență.

Îi mulțumesc Arhiepiscopului Peter Smith pentru amabilele cuvinte de bun-venit rostite în numele vostru, și sunt deosebit de bucuros să văd mulți tineri prezenți la această veghe. În această seară, în contextul rugăciunii comune, doresc să reflectez împreună cu voi asupra câtorva aspecte ale vieții lui Newman, pe care le consider importante pentru viețile noastre de credincioși și pentru viața Bisericii astăzi.

Permiteți-mi să încep amintind că Newman, conform relatării lui, a reparcurs drumul întregii sale vieți în lumina unei puternice experiențe de convertire, pe care a avut-o atunci când era tânăr. A fost o experiență nemijlocită a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, a realității obiective a revelației creștine care a fost transmisă în Biserică. Această experiență, în același timp religioasă și intelectuală, avea să inspire vocația sa de a fi slujitor al Evangheliei, discernământul izvorului de învățătură autoritară în Biserica lui Dumnezeu și zelul său pentru reînnoirea vieții ecleziale în fidelitate față de tradiția apostolică. La sfârșitul vieții, Newman avea să descrie propria lucrare ca pe o luptă împotriva tendinței crescânde de a considera religia ca un fapt pur privat și subiectiv, o problemă de opinie personală. Aici este prima lecție pe care o putem învăța din viața lui: în zilele noastre, când un relativism intelectual și moral amenință să rupă înseși fundamentele societății noastre, Newman ne amintește că noi, ca bărbați și femei creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, am fost creați pentru a cunoaște adevărul, pentru a găsi în el libertatea noastră definitivă și împlinirea celor mai profunde aspirații umane. Într-un cuvânt, am fost gândiți pentru a-l cunoaște pe Cristos, care este El însuși „calea, adevărul și viața” (In 14,6).

În afară de aceasta, existența lui Newman ne învață că pasiunea pentru adevăr, onestitatea intelectuală și convertirea genuină presupun un mare preț de plătit. Adevărul care ne face liberi nu poate fi reținut pentru noi înșine; cere mărturia, are nevoie să fie auzit, și în fond puterea sa de a convinge vine din el însuși și nu din elocvența umană sau din raționamentele în care poate să fie așezat. Nu departe de aici, la Tyburn, un mare număr de frați și surori ai noștri au murit pentru credință; mărturia fidelității lor până la sfârșit a fost cu mult mai puternică decât cuvintele inspirate pe care mulți dintre ei le-au spus înainte de a abandona toate Domnului. În epoca noastră, prețul care trebuie plătit pentru fidelitatea față de Evanghelie nu este atât acela de a fi spânzurați, înecați sau spintecați, ci adesea implică faptul de a fi arătați ca irelevanți, ridiculizați sau făcuți semn de parodie. Și totuși Biserica nu se poate eschiva de la obligația de a-l proclama pe Cristos și Evanghelia sa ca adevăr mântuitor, izvorul fericirii noastre ultime ca indivizi și ca fundament al unei societăți drepte și umane.

În sfârșit, Newman ne învață că dacă am primit adevărul lui Cristos și ne-am angajat viața noastră în slujba Sa, nu poate să existe separare între ceea ce credem și modul în care trăim existența noastră. Orice gând, cuvânt și acțiune a noastră trebuie să fie îndreptate spre gloria lui Dumnezeu și spre răspândirea Împărăției sale. Newman a înțeles aceasta și a fost marele campion al funcției profetice a laicatului creștin. A văzut clar că nu trebuie atât să acceptăm adevărul ca un act pur intelectual, cât mai degrabă să îl primim printr-o dinamică spirituală ce pătrunde până în cele mai intime fibre ale ființei noastre. Adevărul nu este transmis pur și simplu printr-un învățământ formal, oricât de important ar fi el, ci și prin mărturia de vieți trăite în mod integral, fidel și sfânt; cei care trăiesc din și în adevăr recunosc în mod instinctiv ceea ce este fals și, tocmai pentru că e fals, este dușman al frumuseții și al bunătății care însoțește strălucirea adevărului, veritatis splendor.

Prima lectură din această seară este magnifica rugăciune cu care Sfântul Paul cere ca să ne fie dat să cunoaștem „iubirea lui Cristos care întrece orice cunoaștere” (cf. Ef 3,14-21). Apostolul se roagă pentru ca Isus Cristos să locuiască în inimile noastre prin credință (cf. Ef 3,17) și pentru ca să putem ajunge „să înțelegem împreună cu toți sfinții care este lărgimea, lungimea, înălțimea și adâncimea” acelei iubiri. Prin credință ajungem să vedem cuvântul lui Dumnezeu ca pe o făclie pentru pașii noștri și lumină pentru drumul nostru (cf. Ps 119,105). Asemenea nenumăraților sfinți care l-au precedat pe calea uceniciei creștine, Newman a învățat că „lumina blândă” („kindly light”) a credinței ne conduce ca să ne dăm seama de adevărul despre noi înșine, despre demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu și despre destinul sublim care ne așteaptă în cer. Permițând acestei lumini a credinței să strălucească în inimile noastre și abandonându-ne ei prin unirea cotidiană cu Domnul în rugăciune și în participarea la Sacramentele Bisericii, dătătoare de viață, devenim noi înșine lumină pentru cei care sunt în jurul nostru; exercităm „funcția noastră profetică”; adesea, fără să știm, atragem persoanele mai aproape de Domnul și de adevărul său. Fără viața de rugăciune, fără transformarea interioară care are loc prin harul sacramentelor, nu putem – cu cuvintele lui Newman – „să îl iradiem pe Cristos”; devenim pur și simplu un alt „chimval zăngănitor” (1Cor 13,1) într-o lume deja plină de zgomot crescând și de confuzie, plină de căi false care conduc numai la durerea profundă a inimii și la iluzie.

Una dintre cele mai iubite meditații ale Cardinalului conține aceste cuvinte: „Dumnezeu m-a creat pentru a-i oferi lui o anumită slujire specifică. Mi-a încredințat o anumită lucrare pe care nu a încredințat-o altora” (Meditations on Christian Doctrine). Vedem aici realismul creștin precis al lui Newman, punctul în care credința și viața se încrucișează în mod inevitabil. Credința este destinată să aducă rod în transformarea lumii noastre prin puterea Duhului Sfânt care acționează în viața și în activitatea credincioșilor. Nimeni care privește în mod realist la lumea noastră de astăzi nu poate crede că creștinii pot continua să facă lucrurile de fiecare zi, ignorând profunda criză de credință care a venit în societate, sau pur și simplu încrezându-se că patrimoniul de valori transmis de-a lungul secolelor creștine poate continua să inspire și să plăsmuiască viitorul societății noastre. Știm că în timpuri de criză și de răzvrătiri Dumnezeu a ridicat mari sfinți și profeți pentru reînnoirea Bisericii și a societății creștine; noi avem încredere în providența Sa și ne rugăm pentru continua ei călăuzire. Dar fiecare dintre noi, în funcție de propria stare de viață, este chemat să acționeze pentru răspândirea Împărăției lui Dumnezeu impregnând viața temporală cu valorile Evangheliei. Fiecare dintre noi are o misiune, fiecare este chemat să schimbe lumea, să acționeze pentru o cultură a vieții, o cultură forjată din iubirea și din respectul față de demnitatea fiecărei persoane umane. Așa cum ne învață Domnul în Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o, lumina noastră trebuie să strălucească în fața tuturor, așa încât, văzând faptele noastre bune, să poată da glorie Tatălui nostru ceresc (cf. Mt 5,16).

Aici doresc să spun un cuvânt special tinerilor numeroși prezenți. Dragi prieteni tineri: numai Isus cunoaște ce „slujire specifică” are în minte pentru voi. Fiți deschiși la glasul său care răsună în adâncul inimii voastre: și acum inima Sa vorbește inimii voastre. Cristos are nevoie de familii care să amintească lumii demnitatea iubirii umane și frumusețea vieții de familie. El are nevoie de bărbați și femei care să își dedice viața lor pentru nobila misiune a educației, îngrijindu-se de tineri și formându-i după căile Evangheliei. Are nevoie de cei care își vor consacra propria viață urmăririi carității perfecte, urmându-l în castitate, sărăcie și ascultare, și slujindu-l în cel mai mic dintre frații și surorile noastre. Are nevoie de iubirea puternică a călugărilor contemplativi care susțin mărturia și activitatea Bisericii prin rugăciunea lor continuă. Și are nevoie de preoți, de preoți buni și sfinți, de bărbați dispuși să își piardă viața lor pentru propria turmă. Întrebați-l pe Dumnezeu ce are în minte pentru voi! Cereți-i generozitatea de a-i spune da! Nu vă fie frică să vă dăruiți în întregime lui Isus. Vă va da harul necesar pentru a îndeplini vocația voastră. Permiteți-mi să închei aceste puține cuvinte invitându-vă să vă uniți cu mine anul viitor la Madrid pentru Ziua Mondială a Tineretului. Este vorba mereu de o ocazie splendidă de a crește în iubirea față de Cristos și de a fi încurajați în fericita voastră viață de credință alături de mii de alți tineri. Sper să vă văd acolo pe mulți dintre voi!

Și acum, dragi prieteni, să continuăm această veghe de rugăciune pregătindu-ne să îl întâlnim pe Cristos, prezent printre noi în Preasfântul Sacrament al Altarului. Împreună, în tăcerea adorației noastre comune, să ne deschidem mințile și inimile față de prezența Sa, de iubirea Sa, de puterea convingătoare a adevărului Său. În mod special să îi mulțumim pentru mărturia continuă adusă acestui adevăr, oferită de Cardinalul John Henry Newman. Încrezându-ne în rugăciunile lui, să îi cerem lui Dumnezeu să lumineze pașii noștri și pe cei ai societății britanice, cu lumina blândă a adevărului Său, a iubirii Sale, a păcii Sale. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.09.2010
Publicarea pe acest sit: 18.09.2010
Etichete: , , ,

Comentariile sunt închise.