Audienţa generală de miercuri

Familia – 6. Bunicii (I)
miercuri, 4 martie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi și cea de miercurea viitoare sunt dedicate bătrânilor care, în cadrul familiilor, sunt bunicii, unchii. Astăzi reflectăm asupra condițiilor problematice ale bătrânilor, și data viitoare, adică miercurea viitoare, mai în pozitiv, despre vocația conținută și în această vârstă a vieții.

Grație progreselor medicinii viața s-a prelungit: însă societatea nu s-a „lărgit” la viață! Numărul bătrânilor s-a înmulțit, însă societățile noastre nu s-au organizat suficient pentru a le face loc, cu respectul corect și considerația concretă față de fragilitatea lor și demnitatea lor. Atât timp cât suntem tineri, suntem induși să ignorăm bătrânețea, ca și cum ar fi o boală care trebuie ținută departe; apoi, când devenim bătrâni, în special dacă suntem săraci, dacă suntem bolnavi singuri, experimentăm lacunele unei societăți programate pe criteriul eficienței, care după aceea îi ignoră pe bătrâni. Și bătrânii sunt o bogăție, nu pot fi ignorați.

Papa Benedict al XVI-lea, vizitând o casă pentru bătrâni, a folosit cuvinte clare și profetice, spunând astfel: „Calitatea unei societăți, aș vrea să spun a unei civilizații, se judecă și după modul în care sunt tratați bătrânii și după locul rezervat lor în trăirea comună” (12 noiembrie 2012). Este adevărat, atenția față de bătrâni caracterizează o societate. Într-o civilizație există atenție față de cel bătrân? Există loc pentru cel bătrân? Această civilizație va merge înainte dacă va ști să respecte înțelepciunea, înțelepciunea bătrânilor. Într-o civilizație în care nu există loc pentru bătrâni sau sunt considerați rebuturi deoarece creează probleme, această societate poartă cu sine virusul morții.

În Occident, specialiștii prezintă secolul actual ca secolul îmbătrânirii: numărul copiilor scade, numărul bătrânilor crește. Acest dezechilibru ne interpelează, mai mult, este o mare provocare pentru societatea contemporană. Și totuși o cultură a profitului insistă să-i prezinte pe bătrâni ca o povară, un „balast”. Nu numai că nu produc, crede această cultură, ci sunt o povară: așadar, care este rezultatul unei astfel de gândiri? Nu se îndrăznește să se spună deschis, dar se face asta! Există ceva laș în această obișnuire cu cultura rebutului. Dar noi suntem obișnuiți să facem rebuturi din oameni. Vrem să înlăturăm frica noastră mărită a slăbiciunii și a vulnerabilității, dar făcând așa, mărim în bătrâni neliniștea că sunt rău suportați și abandonați.

Deja în slujirea mea la Buenos Aires am experimentat această realitate cu problemele ei: „Bătrânii sunt abandonați și nu numai în lipsurile materiale. Sunt abandonați în incapacitatea egoistă de a accepta limitele lor care reflectă limitele noastre, în numeroasele dificultăți pe care astăzi trebuie să le depășească pentru a supraviețui într-o civilizație care nu le permite să participe, să spună părerea lor, nici să fie de referință, după modelul consumist al acelui «numai tinerii pot să fie utili și pot să se bucure». Acești bătrâni ar trebuie să fie în schimb, pentru toată societatea, rezerva sapiențială a poporului nostru. Bătrânii sunt rezerva sapiențială a poporului nostru! Cu câtă ușurință adoarme conștiința când nu este iubire!” (Solo l’amore ci puo salvare [Numai iubirea ne poate salva], Citta del Vaticano 2013, pag. 83). Și așa se întâmplă.

Eu îmi amintesc, când vizitam casele de odihnă, vorbeam cu fiecare și de atâtea ori am auzit așa: „Cum vă simțiți? Dar copiii Dvs? – Bine, bine. – Câți aveți? – Mulți. – Și vin să vă viziteze? – Da, da, mereu, da, vin. – Când au venit ultima dată?”. Îmi amintesc de o bătrână care îmi spunea: „Ah, la Crăciun”. Eram în luna august! Opt luni fără a fi vizitați de copii, opt luni abandonată! Acesta se numește păcat de moarte, clar? Odată, copil fiind, bunica ne spunea o poveste despre un bunic bătrân care, atunci când mânca, se murdărea pentru că nu putea să ducă bine la gură lingura cu borș. Și fiul, adică tatăl familiei, a decis să-l mute de la masa comună și a făcut o măsuță în bucătărie, unde nu putea fi văzut, pentru ca să mănânce singur. Și astfel nu s-ar fi făcut de râs când veneau prietenii la prânz sau la cină. După câteva zile, a venit acasă și l-a găsit pe fiul său cel mai mic care se juca folosind ciocanul și niște cuie, făcând ceva acolo, și a spus: „Ce faci? – Fac o masă, tată. – O masă, de ce? – Pentru ca să o am atunci când tu vei deveni bătrân, în felul acesta să poți mânca și tu”. Copiii au mai multă conștiință decât noi!

În tradiția Bisericii există un bagaj de înțelepciune care a susținut mereu o cultură a apropierii de bătrâni, o disponibilitate de însoțire afectuoasă și solidară în această parte finală a vieții. Această tradiție este înrădăcinată în Sfânta Scriptură, așa cum atestă de exemplu aceste expresii ale Cărții lui Ben Sirah: „Nu devia de la discursul celor bătrâni, căci și ei au învățat de la părinții lor! De la ei vei învăța înțelegerea și să dai răspuns la timp de nevoie!” (Sir 8,9).

Biserica nu poate și nu vrea să se conformeze unei mentalități de nesuferire, și cu atât mai puțin de indiferență și de dispreț, față de bătrânețe. Trebuie să trezim simțul colectiv de recunoștință, de apreciere, de ospitalitate, care să îl facă pe bătrân să se simtă parte vie din comunitatea sa. Bătrânii sunt bărbați și femei, tați și mame care au fost înainte de noi pe același drum al nostru, în aceeași casă a noastră, în bătălia noastră zilnică pentru o viață demnă. Sunt bărbați și femei de la care am primit mult. Bătrânul nu este un străin. Bătrânul suntem noi: mai devreme, mai târziu, oricum în mod inevitabil, chiar dacă nu ne gândim. Și dacă noi nu învățăm să îi tratăm bine pe bătrâni, așa ne vor trata pe noi.

Suntem fragili cam toți, cei bătrâni. Însă unii sunt deosebit de slabi, mulți sunt singuri și marcați de boală. Unii depind de îngrijiri indispensabile și de atenția celorlalți. Vom face pentru aceasta un pas înapoi? Îi vom abandona destinului lor? O societatea fără proximitate, unde gratuitatea și afectul fără răsplată – chiar și între străini – dispar, este o societate pervertită. Biserica, fidelă față de Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate să tolereze aceste degenerări. O comunitate creștină în care proximitatea și gratuitatea nu ar mai fi considerate indispensabile, ar pierde cu ele sufletul său. Unde nu există cinste față de cei bătrâni, nu există viitor pentru cei tineri.