Discursul Papei la mănăstirea ortodoxă Rila

Discursul Papei Ioan Paul al II-lea
la mănăstirea ortodoxă Rila
sâmbătă, 25 mai 2002

Venerabili Mitropoliți și Episcopi,
Iubiți călugări și călugărițe din Bulgaria
și din toate Sfintele Biserici Ortodoxe!

1. Pacea să fie cu voi! Vă salut pe toți cu iubire în Domnul. Îl salut în particular pe Egumenul acestei mănăstiri, Episcopul Ioan, care, ca observator trimis de Preafericitul Patriarh Ciril, a luat parte cu mine la sesiunile Conciliului Vatican II.

În cursul vizitei mele în Bulgaria, am dorit să fac acest pelerinaj la Rila, pentru a venera relicvele Sfântului călugăr Ioan, și să îmi exprim recunoștința și iubirea pe care v-o port vouă tuturor: „Mulțumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toți și vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinței voastre și de osteneala iubirii și de stăruința nădejdii voastre în Domnul nostru Isus Cristos” (1 Tesaloniceni 1,2-3).

Da, dragi Frați și Surori, monahismul răsăritean, împreună cu cel apusean, constituie un mare dar pentru întreaga Biserică.

2. În repetate rânduri am subliniat contribuția prețioasă pe care voi a aduceți comunității eclesiale prin exemplul vieților voastre. În Scrisoarea Apostolică „Orientale Lumen” scriam despre dorința mea „de a admira vasta panoramă a creștinismului răsăritean” de la înălțimea monahismului, „care ne permite să vedem multe dintre trăsăturile sale” (nr. 9). Sunt convins de fapt că experiența monastică constituie inima vieții creștine, într-atât de mult încât poate fi propusă ca punct de referință pentru toți cei botezați.

Un mare călugăr și mistic apusean, William de Saint-Thierry, numește experiența voastră, care a hrănit și îmbogățit viața monastică din Occidentul catolic, cu expresia „lumina care vine de la Răsărit” (cf. Epistula ad fratres de Monte Dei I, Sources Chrétiennes 223, pg. 145). Alături de el, și alți numeroși oameni de spiritualitate din Apus și-au exprimat recunoștința plină de laude la adresa bogăției spiritualității monastice răsăritene. Sunt bucuros să îmi unesc astăzi vocea cu acest cor de aprecieri, și să recunosc autenticitatea itinerariului de sfințenie trasat în scrierile și prin viețile atâtor călugări, care au oferit exemple elocvente de urmare radicală a Domnului Isus Cristos.

3. Viața monastică, în virtutea neîntreruptei tradiții de sfințenie pe care se bazează, conservă cu iubire și cu fidelitate anumite elemente ale vieții creștine care, de asemenea, sunt importante și pentru oamenii de astăzi: călugării și călugărițele sunt memoria evanghelică pentru creștini și pentru lume.

După cum învăța Sfântul Vasile cel Mare (cf. Regulae Fusius Tractatae VIII, PG 31, 933-941), viața creștină este mai presus de toate apotaghé, „renunțarea” la păcat, la lumesc, la idoli, pentru a adera la unicul Dumnezeu și Domn adevărat, Isus Cristos (cf. 1 Tesaloniceni 1,9-10). În monahism, această renunțare devine radicală: este renunțarea la casă, la familie, la profesie (cf. Luca 18,28-29); renunțarea, în consecință, la bunurile lumești în căutarea fără de sfârșit a celor eterne (cf. Coloseni 3,1-2); renunțarea la philautía, după cum o numea Sfântul Maxim Mărturisitorul (cf. Capita de Charitate II, 8; III, 8; III, 57 și passim, PG 90, 960-1080), adică la iubirea egoistă, pentru a câștiga cunoașterea iubirii infinite a lui Dumnezeu și pentru a deveni capabil de a-i iubi pe semeni. Misticismul monahic este înainte de orice un drum de renunțare pentru a putea adera tot mai mult la Isus Cristos și a fi transfigurați de puterea Spiritului Sfânt.

Fericitul Ioan de Rila – care am dorit să fie reprezentat alături de alți sfinți răsăriteni și apuseni în mozaicul din Capela Redemptoris Mater din Palatul Apostolic, și căruia această mănăstire îi poartă mărturia veșnică – atunci când a auzit cuvintele lui Isus, care îi spunea să renunțe la toate pentru a le da săracilor (cf. Marcu 10,21), a lăsat toate pentru prețiosul mărgăritar al Evangheliei și s-a pus la școala Sfinților asceți pentru a învăța arta luptei spirituale.

4. „Lupta spirituală” este un alt element al vieții monastice care astăzi trebuie reînvățat și repropus tuturor creștinilor. Este vorba despre o artă secretă și interioară, o luptă invizibilă pe care călugării o duc în fiecare zi împotriva ispitelor, a gândurilor rele pe care demonul încearcă să le sădească în inimile lor; este o luptă care devine răstignire în pământul singurătății în căutarea purității inimii care face posibilă vederea lui Dumnezeu (cf. Matei 5,8), și a carității care face posibilă participarea la viața lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1 Ioan 4,16).

Astăzi, mai mult ca niciodată, în existența creștinilor, idolii sunt seducători iar ispitele sunt presante: arta luptei spirituale, discernământul spiritelor, împărtășirea propriilor gânduri unui îndrumător spiritual, invocarea Sfântului Nume al lui Isus și a îndurării Sale trebuie să facă din nou parte din viața interioară a discipolilor Domnului. Această luptă este necesară pentru a nu fi distrași – aperíspastoi, sau preocupați – amérimnoi (cf. 1 Corinteni 7,32.35), și pentru a trăi în reculegere constantă cu Domnul (cf. Sfântului Vasile cel Mare, Regulae Fusius Tractatae VIII, 3; XXXII, 1; XXXVIII).

5. Prin lupta spirituală, Fericitul Ioan de Rila a trăit și el „supunerea” în ascultare și slujire reciprocă cerută de viața în comun. Mănăstirea este locul unde „porunca nouă” este împlinită zi de zi, este casa și școala comuniunii, și spațiul unde devenim slujitori ai confraților, așa după cum și Isus a ales să fie slujitor între ai Săi (cf. Luca 22,27). Ce puternică mărturie creștină este dată de o comunitate monastică atunci când aceasta trăiește într-un mod autentic caritatea! În fața acestor mărturisitori, chiar și ne-creștinii sunt nevoiți să recunoască faptul că Domnul este mereu viu și activ în poporul Său.

Fericitul Ioan a cunoscut apoi viața de eremit în „remușcare” și penitență, dar în primul rând în ascultarea neîntreruptă a Cuvântului și în rugăciunea continuă, până la a deveni – cum spunea Sf. Nilus – un „teolog” (cf. De Oratione LX, PG 79, 1180B), adică un om înzestrat cu înțelepciunea care nu aparține acestei lumi, ci care vine de la Spiritul Sfânt. Testamentul lui Ioan, pe care el l-a scris din iubire pentru discipolii săi care doreau să aibă ultimele sale cuvinte, reprezintă o învățătură extraordinară despre căutarea și experimentarea lui Dumnezeu de către cei care doresc să trăiască o autentică viață creștină și monastică.

6. Călugării, în ascultare față de chemarea Domnului, pornesc pe drumul care, începând cu renunțarea de sine, conduce la caritatea perfectă, datorită căreia ei trăiesc chiar sentimentele lui Cristos (cf. Filipeni 2,5): ei devin blânzi și umili cu inima (cf. Matei 11,29), participă la iubirea lui Dumnezeu pentru toate creaturile și îi iubesc – cum spunea Isaac Sirianul – chiar și pe dușmanii adevărului (cf. Sermones Ascetici, Collatio Prima, LXXXI).

Capabili să vadă lumea prin ochii lui Dumnezeu, și tot mai puternic configurați după Cristos, monahii se îndreaptă spre scopul final pentru care a fost creat fiecare om: divinizarea, adică participarea la viața trinitară. Harul face posibilă aceasta doar la cei care – prin rugăciune, prin lacrimi de pocăință și de iubire – se deschid pentru a primi Spiritul Sfânt, după cum ne amintește un alt mare călugăr al acestor iubite meleaguri slave, Serafim de Sarov (cf. Colocviu cu Motovilov III, în P. Evdokimov, Serafim de Sarov – Omul Spiritului, Bose 1996, pp. 67-81).

7. Câți mărturisitori ai drumului sfințeniei au strălucit cu putere în această mănăstire de-a lungul numeroaselor ei secole de istorie, și în atâtea alte mănăstiri ortodoxe! Cât de mare este datoria de recunoștință din partea Bisericii universale pentru toți asceții care au păstrat în minte acel „singur lucru necesar” (cf. Luca 10,42), destinul ultim al omului!

Admirăm cu recunoștință prețioasa tradiție pe care monahii răsăriteni o trăiesc cu fidelitate și continuă să o transmită de la o generație la alta ca un semn autentic al acelui éschaton, al viitorului la care Dumnezeu continuă să cheme pe fiecare prin puterea ascunsă a Spiritului. Ei sunt un semn prin adorația pe care o aduc în liturgie Preasfintei Treimi, prin comuniunea lor în agape, prin speranța care prin mijlocirea lor ajunge la toți oamenii și la toate creaturile, până la pragul iadului, după cum spunea Sfântul Silvanus de la Athos (cf. Ieromonah Sofronij, Starec Siluan, Mănăstirea Stavropegic a Sfântului Ioan Botezătorul, Tolleshunt Knights by Maldon 1952 [1990], pp. 91-93).

8. Preaiubiți Frați și Surori, toate Bisericile Ortodoxe știu cât de mult reprezintă mănăstirile o moștenire inestimabilă a credinței și culturii lor. Ce ar fi Bulgaria fără mănăstirea Rila, care în cele mai negre perioade ale istoriei voastre naționale a ținut aprinsă flacăra credinței? Ce ar fi Grecia fără Sfântul Munte Athos? Sau Rusia fără acele nenumărate lăcașuri ale Spiritului Sfânt care i-au permis să supraviețuiască infernului persecuțiilor sovietice? Ei bine, Episcopul Romei este aici astăzi pentru a vă spune că și Biserica Latină și monahii apuseni vă sunt recunoscători pentru existența voastră și pentru mărturia dată de voi!

Dragi călugări și călugărițe, Dumnezeu să vă binecuvânteze! El să vă întărească în credință și în vocație, și să vă facă instrumente ale comuniunii în Sfânta Sa Biserică și mărturisitori ai iubirii Sale în lume.