Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Sfânta Liturghie celebrată la miezul nopții
în solemnitatea Nașterii Domnului,
Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2006
Dragi frați și surori,
Tocmai am ascultat în Evanghelie vestea dată de îngeri păstorilor în timpul Nopții Sfinte, o veste pe care Biserica ne-o proclamă acum nouă: „Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle” (Luca 2,11-12). Nimic miraculos, nimic extraordinar, nimic magnific în ceea ce primesc ca semn păstorii. Tot ce vor vedea este un copil înfășat, unul care, asemenea tuturor copiilor, are nevoie de îngrijirea mamei; un copil născut într-un staul, care de aceea nu se află într-un leagăn ci într-o iesle. Semnul lui Dumnezeu este copilul care are nevoie de ajutor, copilul care este sărac. Doar în inimile lor vor putea păstorii să vadă că acest copil împlinește promisiunea profetului Isaia, pe care am auzit-o în prima lectură: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui” (Isaia 9,5). Exact același semn ne-a fost dat nouă. Și noi suntem invitați de îngerul lui Dumnezeu, prin mesajul Evangheliei, să pornim în inimile noastre pentru a-l vedea pe copilul așezat în iesle.
Semnul lui Dumnezeu este simplitatea. Semnul lui Dumnezeu este copilul. Semnul lui Dumnezeu este că El se face pe sine mic pentru noi. În acest fel domnește El. Nu vine cu putere și măreție externă. El vine ca un copil – lipsit de apărare și având nevoie de ajutorul nostru. Nu vrea să ne copleșească cu forța Sa. Alungă teama noastră de măreția Sa. Ne cere iubirea noastră: și astfel se face pe sine un copil. Nu dorește nimic altceva de la noi decât iubirea noastră, prin care în mod spontan învățăm să intrăm în simțămintele Lui – învățăm să trăim cu El și să practicăm cu El acea umilință a renunțării care aparține însăși esenței iubirii. Dumnezeu s-a făcut pe sine mic pentru ca noi să îl putem înțelege, să îl putem primi și să îl putem iubi. Părinții Bisericii, în traducerea lor greacă a Vechiului Testament, au găsit un pasaj din profetul Isaia pe care Paul de asemenea îl citează pentru a arăta cum căile noi ale lui Dumnezeu au fost deja prevestite în Vechiul Testament. Acolo citim: „Pentru că împlinind și scurtând, Domnul va îndeplini, pe pământ, cuvântul Său” (Isaia 10,23; Romani 9,28). Părinții au interpretat aceasta în două moduri. Fiul însuși este Cuvântul, Logosul; Cuvântul etern a devenit mic – suficient de mic pentru a încăpea într-o iesle. El devine un copil, pentru ca Cuvântul să poată să fie înțeles de noi. În acest fel, Dumnezeu ne învață să îi iubim pe cei mici. În acest fel ne învață să îi iubim pe cei slabi. În acest fel ne învață să îi respectăm pe copii. Copilul de la Betleem ne orientează privirea spre toți copiii care suferă și care sunt abuzați în lume, născuți și nenăscuți. Spre copiii care sunt puși să fie soldați într-o lume violentă; spre copiii care trebuie să cerșească; spre copiii care suferă de sărăcie și de foame; spre copiii care nu sunt iubiți. În toți aceștia este Copilul din Betleem care plânge către noi; cel care ne cheamă este Dumnezeu care s-a făcut mic. Să ne rugăm pentru ca lumina iubirii lui Dumnezeu să strălucească peste toți acești copii. Să îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să facem ceea ce ține de noi pentru ca demnitatea copiilor să fie respectată. Fie ca toți să experimenteze lumina iubirii, de care omenirea are mult mai mult nevoie decât de necesitățile materiale ale vieții.
Și astfel ajungem la al doilea sens pe care Părinții l-au găsit în fraza: „Împlinind și scurtând, Domnul va îndeplini cuvântul Său”. Cuvântul pe care Dumnezeu ni-l spune în Sfânta Scriptură a devenit lung de-a lungul secolelor. A devenit lung și complex, nu doar pentru cei simpli și ignoranți, ci chiar și pentru cei cunoscători ai Sfintei Scripturi, pentru experții care au devenit în mod evident încurcați în detalii și în probleme particulare, până acolo încât au pierdut perspectiva generală asupra lucrurilor. Isus „a scurtat” Cuvântul – ne-a arătat încă o dată simplitatea și unitatea lui profundă. Tot ceea ce au învățat Legea și Profeții este rezumat, spune El, în porunca: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22,37-40). Aceasta este totul – întreaga credință este conținută în acest unic act de iubire care îl îmbrățișează pe Dumnezeu și omenirea. Și totuși, acum se nasc alte întrebări: cum să îl iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul, când intelectul nostru abia îl poate ajunge? Cum să îl iubim cu toată inima și cu tot sufletul, când inima noastră poate doar să îl zărească din depărtare, și percepe atâtea contradicții în lume care îi ascund fața de noi? Aici se reunesc cele două căi prin care Dumnezeu și-a „scurtat” Cuvântul. El nu mai este distant. Nu mai este necunoscut. Nu mai este de neatins de inima noastră. El a devenit un copil pentru noi și făcând astfel a spulberat toate ambiguitățile. A devenit semenul nostru, refăcând astfel imaginea omului, pe care adesea îl găsim atât de greu de iubit. Pentru noi, Dumnezeu a devenit un dar. S-a dăruit pe sine însuși. A intrat în timp pentru noi. El care este Cel Etern, deasupra timpului, și-a asumat timpul nostru și l-a înălțat la Sine. Crăciunul a devenit Sărbătoarea darurilor pentru a-l imita pe Dumnezeu care s-a dăruit pe sine nouă. Să permitem inimilor noastre, sufletelor noastre și cugetelor noastre să se lase atinse de acest fapt! Printre numeroasele daruri pe care le cumpărăm și le primim, să nu uităm de adevăratul dar: a dărui la rândul nostru ceva din noi înșine, a dărui la rândul nostru o parte din timpul nostru, a deschide timpul nostru către Dumnezeu. În acest fel dispare agitația, se naște bucuria și apare sărbătoarea. În timpul meselor festive din aceste zile să ne amintim de cuvintele Domnului: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe cei care te vor invita la rândul lor, ci invită-i pe cei pe care nimeni nu îi invită și care nu te pot invita” (cf. Luca 14,12-14). Aceasta înseamnă de asemenea: când dai daruri de Crăciun, să nu dai doar celor care îți vor da de asemenea cadouri la rândul lor, ci să dai și celor care nu primesc cadouri de la nimeni și care nu pot să îți dea nimic în schimb. Așa a făcut Dumnezeu: ne-a invitat la sărbătoarea nunții Sale, invitație la care noi nu putem răspunde cu una similară, ci doar putem să o primi cu bucurie. Să îl imităm! Să îl iubim pe Dumnezeu și, plecând de la El, să îl iubim și pe om, pentru ca, plecând de la om, să putem să îl redescoperim pe Dumnezeu într-un mod nou!
Și astfel, în fine, găsim un al treilea sens la afirmația că Cuvântul a devenit „scurt” și „mic”. Păstorilor li s-a spus că vor găsi un copil într-o iesle pentru animale, acestea fiind ocupanții de drept ai staulului. Citind Isaia (1,3), Părinții au tras concluzia că lângă ieslea din Betleem se aflau un bou și un măgar. În același timp ei interpretau textul ca simbolizându-i pe evrei și pe păgâni – și astfel întreaga omenire – care fiecare în felul lor au nevoie de un Mântuitor: Dumnezeu care a devenit un copil. Omul, pentru a trăi, are nevoie de pâine, rodul pământului și al muncii lui. Dar el nu trăiește doar cu pâine. Are nevoie de ceva care să îi hrănească sufletul: îi trebuie un sens care să îi umple viața. Astfel, pentru Părinți, ieslea animalelor devine simbol al altarului pe care se află Pâinea care este Cristos însuși: adevărata hrană pentru inimile noastre. Încă o dată vedem cum a devenit El mic: sub umila înfățișare a ostiei, într-o bucată mică de pâine, El ni se dă pe sine nouă.
Toate acestea sunt transmise de semnul care a fost dat păstorilor și care ne este dat și nouă: copilul născut pentru noi, copilul în care Dumnezeu a devenit mic pentru noi. Să îi cerem Domnului să ne dea harul să privim în această noapte ieslea cu simplitatea păstorilor, pentru a primi bucuria cu care ei s-au întors acasă (cf. Luca 2,20). Să îi cerem să ne dea umilința și credința cu care Sfântul Iosif a privit la copilul pe care Maria l-a conceput de la Duhul Sfânt. Să îi cerem Domnului să îl privim cu aceeași iubire cu care s-a uitat la El Maria. Și să ne rugăm ca în acest fel lumina pe care au văzut-o păstorii să strălucească și asupra noastră, și ceea ce îngerii au cântat în acea noapte să se împlinească în lume: „Glorie lui Dumnezeu în înălțimi și pace pe pământ între oamenii de bună voință.” Amin!