Mesaj cu ocazia Postului Mare

Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Postului Mare 2003

Iubiți frați și surori!

1. Postul Mare, timp „forte” de rugăciune, de post și de angajare față de cei care se află în nevoi, oferă fiecărui creștin posibilitatea de a se pregăti pentru Paști cu un serios discernământ al propriei vieți, confruntând-o în mod deosebit cu Cuvântul lui Dumnezeu, care luminează itinerariul cotidian al credincioșilor.

În acest an, ca îndrumar de reflecție pentru Postul Mare, doresc să propun fraza luată din faptele Apostolilor: „Mai fericit este a da decât a lua” (20,35). Nu este vorba despre o simplă observație morală, nici despre un imperativ care ajunge la om din exterior. Înclinația spre a dărui este sădită în adâncul inimii omului: fiecare persoană simte dorința de a intra în relație cu alții, și se împlinește pe deplin atunci când se dăruiește în mod liber altora.

2. Epoca noastră, din păcate, este influențată de o mentalitate deosebit de sensibilă la sugestiile egoismului, mereu gata să se trezească în sufletului omului. În mediul social, ca și în cel al mass-media, persoana este adesea solicitată de mesaje care, într-o formă insistentă, în mod mai mult sau mai puțin deschis, exaltă cultura efemerului și a hedonismului. Deși nu lipsește atenția față de ceilalți în caz de calamități naturale, de război sau în cazul altor urgențe, în general nu se dezvoltă ușor o cultură a solidarității. Spiritul lumii slăbește tendința interioară de a se dărui dezinteresat celorlalți, și îndeamnă la satisfacerea propriilor interese particulare. Dorința de a aduna bunuri este tot mai mare. Fără îndoială, este natural și drept ca fiecare, prin angajarea propriilor talente și prin munca proprie, să se străduiască să obțină ceea ce are nevoie pentru a trăi, dar dorința exagerată de a poseda împiedică creatura umană să se deschidă față de Creator și față de semenii săi. Cât de valabile sunt, în orice epocă, cuvintele lui Paul către Timotei: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință, și s-au străpuns cu multe dureri” (1 Timotei 6,10)!

Exploatarea omului, indiferența față de suferința altora, violarea normelor morale sunt numai câteva dintre roadele setei de câștig. În fața spectacolului trist al sărăciei persistente care lovește o atât de mare parte din populația globului, cum să nu recunoaștem că profitul căutat cu orice preț și lipsa de atenție efectivă și responsabilă față de binele comun concentrează în mâinile câtorva oameni o mare cantitate de resurse, în timp ce restul omenirii suferă în mizerie și în abandonare?

Făcând apel la credincioși și la toți oamenii de bunăvoință, doresc să subliniez un principiu evident în sine, chiar dacă adesea nu este respectat: este necesar să căutăm nu binele unui cerc mic de privilegiați, ci îmbunătățirea condițiilor de viață ale tuturor. Numai pe acest fundament se va putea construi acea ordine internațională, impregnată cu adevărat de dreptate și solidaritate, dorită de toți.

3. „Mai fericit este a da decât a lua”. Răspunzând la apelul interior de a se dărui pe sine celorlalți fără a aștepta nimic în schimb, credinciosul experimentează o profundă satisfacție interioară.

Efortul creștinului de a promova dreptatea, angajarea sa pentru apărarea celor mai slabi, acțiunea sa umanitară pentru a procura pâine celor lipsiți și pentru a-i îngriji pe bolnavi venind în întâmpinarea oricărei urgențe și nevoi, capătă forță din acea unică și nesecată comoară de iubire care este dăruirea totală a lui Isus Tatălui. Credinciosul este îndemnat să pășească pe urmele lui Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, care, în desăvârșită adeziune la voința Tatălui, s-a despuiat și s-a umilit pe sine (cfr Filipeni 2,6 ss) dându-ni-se cu o iubire dezinteresată și totală, până la a muri pe cruce. De pe Calvar se răspândește în mod elocvent mesajul iubirii trinitare pentru ființele umane din orice epocă și din orice loc.

Sfântul Augustin observă că numai Dumnezeu, Supremul Bine, este în măsură să învingă sărăcia din lume. Milostivirea și iubirea față de aproapele trebuie să izvorască așadar dintr-o relație vie cu Dumnezeu și să facă referință la El în mod constant, deoarece bucuria noastră rezidă în a fi aproape de Cristos (cfr. De civitate Dei, Lib. 10, cap. 6; CCL 39, 1351 ss).

4. Fiul lui Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, pe când „eram păcătoși” (Romani 5,8), fără a pretinde nimic, fără a ne impune nici o condiție a priori. În fața acestei constatări, cum să nu vedem în Postul Mare ocazia potrivită pentru a face alegeri curajoase de altruism și de generozitate? El ne oferă arma practică și eficientă a postului și a milosteniei pentru a lupta împotriva alipirii exagerate de bani. A ne lipsi nu numai de ceea ce avem în plus, ci și de ceva mai mult pentru a da celui care se află în nevoi, contribuie la acea renunțare de sine fără de care nu există o practică autentică a vieții creștine. În plus, hrănindu-se cu o rugăciune continuă, cel botezat arată prioritatea pe care o are Dumnezeu în viața sa.

Iubirea lui Dumnezeu sădită în inimile noastre trebuie să inspire și să transforme ființa noastră și acțiunea noastră. Creștinul să nu se amăgească gândindu-se că poate să caute adevăratul bine al fraților săi, dacă nu trăiește dragostea lui Cristos. Chiar și acolo unde ar reuși să schimbe importanți factori sociali sau politici negativi, orice rezultat ar rămâne efemer fără iubire. Capacitatea însăși de a se dărui pe sine celorlalți este un dar și vine din harul lui Dumnezeu. Așa cum învață sfântul Paul, „Dumnezeu este cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a lui bunăvoință” (Filipeni 2,13).

5. Omului de astăzi, adesea nemulțumit de o existență goală și efemeră, și aflat în căutarea bucuriei și a iubirii autentice, Cristos îi propune propriul exemplu, invitându-l să îl urmeze. Celui care îl ascultă, El îi cere să își dea viața pentru frații săi. Dintr-o astfel de dăruire izvorăsc împlinirea deplină de sine și bucuria, așa cum o demonstrează exemplul elocvent al acelor bărbați și femei care, renunțând la orice siguranță, nu au ezitat să își pună în joc propria viață, ca misionari în diferitele părți ale lumii. O mărturisește decizia acelor tineri care, însuflețiți de credință, au îmbrățișat vocația la preoție sau la viața consacrată pentru a se pune în slujba „mântuirii divine”. O dovedește numărul tot mai mare de voluntari, care, cu o disponibilitate imediată, se dedică celor săraci, bătrâni, bolnavi și celor aflați în nevoi.

Recent am asistat la o meritorie campanie de solidaritate pentru victimele inundațiilor din Europa, ale cutremurelor din America Latină și din Italia, ale epidemiilor din Africa, ale erupților vulcanice din Filippine, fără să uităm alte zone din lume însângerate de ură sau de război.

În aceste circumstanțe, mijloacele de comunicare socială desfășoară un serviciu semnificativ, făcând mai directă participarea și mai vie disponibilitatea în sprijinul celor care se află în suferință și în dificultăți. Nu întotdeauna imperativul creștin al iubirii este cel care motivează intervenția în favoarea celorlalți, ci o compasiune naturală. Însă cine îl asistă pe cel aflat în nevoi se bucură mereu de bunăvoința lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor citim că ucenica Tabita este salvată, pentru că a făcut bine aproapelui (cfr. 9,36 ss). Centurionul Corneliu dobândește viața veșnică pentru generozitatea sa (cfr. 10,1-31).

Slujirea celor nevoiași poate fi pentru cei „îndepărtați” calea providențială pentru a-l întâlni pe Cristos, pentru că Domnul răsplătește fără măsură fiecare dar făcut aproapelui (cfr. Mt 25,40).

Doresc din inimă ca acest Post Mare să fie pentru credincioși o perioadă propice pentru a răspândi și a mărturisi Evanghelia iubirii în orice loc, deoarece vocația la iubire reprezintă centrul oricărei evanghelizări autentice. Invoc în acest scop mijlocirea Mariei, Maica Bisericii. Fie ca ea să ne însoțească în itinerariul Postului Mare. Cu aceste sentimente în inimă vă binecuvântez pe toți cu afecțiune.

Din Vatican, 7 ianuarie 2003