Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

A XXXI-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocații
24 aprilie 1994

Venerabililor mei Frați întru Episcopat,
Preaiubiților credincioși din lumea întreagă

Celebrarea Zilei mondiale de rugăciune pentru vocații coincide, anul acesta, cu un eveniment important din viața Bisericii: inaugurarea „primului Congres continental latino-american privind pastorala vocațiilor consacrate în Continentul Speranței”.

Această Adunare își propune să ducă la bun sfîrșit o muncă aprofundată de verificare, de animare și de promovare a vocațiilor. Exprimîndu-mi în același timp via satisfacție pentru această inițiativă pastorală, care are în vedere nu numai binele Americii latine, ci al întregii Biserici, vă invit pe toți să o susțineți printr-o rugăciune unanimă și încrezătoare.

Ziua mondială este inclusă, de altfel, în Anul internațional al familiei. Acest lucru oferă ocazia de a atrage atenția asupra relației strînse care există între familie, educație și vocație și, în mod deosebit, între familie și vocația preoțească și călugărească.

Adresîndu-mă familiilor creștine, doresc așadar să le întăresc în misiunea lor de educare a tinerelor generații, care sînt speranța și viitorul societății și al Bisericii.

1. „Taina aceasta mare este” (Ef 5, 32)

În ciuda profundelor mutații istorice, familia rămîne școala de umanitate cea mai completă și cea mai bogată, în care se trăiește experiența cea mai semnificativă a iubirii gratuite, a fidelității, a respectului reciproc și a apărării vieții. Misiunea ei proprie este ca, prin educația copiilor, să ocrotească și să transmită virtuți și valori, astfel încît să edifice și să promoveze binele indivizilor și al comunității.

Această responsabilitate angajează cu atît mai mult familia creștină datorită faptului că membrii ei, deja consacrați și sfințiți prin botez, sînt chemați la o vocație apostolică deosebită prin sacramentul căsătoriei (cf. Familiaris consortio, 52, 54).

În măsura în care este conștientă de vocația sa unică și corespunde acesteia, familia devine o comunitate de sfințire în care se învață trăirea blîndeții, a dreptății, a îndurării, a curăției, a păcii, a purității inimii (cf. Ef 4, 1-4; Familiaris consortio, 21); cu alte cuvinte, ea devine ceea ce sfîntul Ioan Gură de Aur numește «o biserică familială», adică un loc în care Isus Cristos trăiește și lucrează pentru mîntuirea oamenilor și pentru creșterea Împărăției lui Dumnezeu. Membrii săi, chemați la credință și la viața veșnică, sînt „părtași firii dumnezeiești” (2 Pt 1, 4); ei se hrănesc la masa Cuvîntului lui Dumnezeu și a sacramentelor, și se exprimă potrivit acestui mod evanghelic de a gîndi și a acționa care îi deschide vieții de sfințenie pe pămînt și fericirii veșnice în cer (Ef 1, 4-5).

Părinții creștini sînt cei care îi învață pe copiii lor, de la cea mai fragedă vîrstă, prin exemplu și cuvînt, înconjurîndu-i cu grija lor plină de afecțiune, o relație sinceră și trăită cu Dumnezeu, alcătuită din iubire, fidelitate, rugăciune și ascultare (cf. Lumen gentium, 35; Apostolicam actuositatem, 11). Ei favorizează astfel sfințenia copiilor lor și le fac inimile ascultătoare față de glasul Bunului Păstor care îl cheamă pe fiecare om să-l urmeze și să caute mai întîi Împărăția lui Dumnezeu.

În lumina acestei perspective a harului divin și a responsabilității umane, familia poate fi considerată ca o „grădină” sau ca un „prim seminar”, în care semințele vocației pe care Dumnezeu le răspîndește din belșug pot încolți și crește pînă la deplina maturizare (cf. Optatam totius, 2).

2. „Nu vă faceți după chipul lumii acesteia” (Rom 12, 2)

Sarcina părinților creștini este mai mult ca oricînd importantă și delicată, fiindcă ei sînt chemați să pregătească, să cultive și să apere vocațiile pe care Dumnezeu le suscită în familia lor. Așadar, trebuie să se îmbogățească ei înșiși și să-și îmbogățească familiile cu valori spirituale și morale, cum ar fi de pildă un sentiment religios convins și profund, o conștiință apostolică și eclezială, și o concepție exactă în privința vocației.

În realitate, pasul dificil de depășit pentru întreaga familie este cel al primirii Domnului Isus ca centru și model de viață și, în El și prin El, cel al dobîndirii conștiinței de a fi locul privilegiat al unei autentice creșteri vocaționale.

Familia va îndeplini această misiune dacă se dovedește perseverentă în angajarea ei și se sprijină în permanență pe harul lui Dumnezeu; sfîntul Paul afirmă, de fapt, că „Dumnezeu este acela care lucrează… și voirea și făptuirea, după bunăvoință” (Fil 2, 13), și că „Cel ce a început… lucrul cel bun îl va duce la capăt, pînă în ziua lui Cristos Isus” (Fil 1, 6).

Dar ce se întîmplă cînd familia se lasă pradă societății de consum, hedonismului și secularizării, care tulbură și împiedică înfăptuirea planului lui Dumnezeu?

Cît de dureros este să cunoaștem vicisitudinile, din nefericire numeroase, ale familiilor răvășite de asemenea fenomene și de efectele lor devastatoare! Fără nici o îndoială, aceasta este una din preocupările cele mai vii ale comunității creștine.Înainte de toate, familiile înseși suportă consecințele acestei răspîndite dezordini ideatice și morale; și Biserica suferă, după cum suferă societatea întreagă.

Cum pot oare copiii, deveniți orfani din punct de vedere moral, fără educatori și fără modele, să crească în respectul față de valorile umane și creștine? Cum să se poată dezvolta, într-un asemenea climat, germenii vocațiilor pe care Duhul Sfînt continuă să-i așeze în inimile tinerelor generații?

Forța și stabilitatea țesutului familial creștin reprezintă prima condiție a creșterii și a maturizării vocațiilor consacrate, și constituie răspunsul cel mai pertinent la criza de vocații: „Fiecare Biserică locală și, în mod mai deosebit fiecare comunitate parohială – am scris în Îndemnul Familiaris consortio – trebuie să dobîndească o conștiință mai vie a harului și a responsabilității pe care o primește de la Domnul pentru promovarea pastoralei familiale. Orice plan de pastorală organică, la orice nivel ar fi, nu trebuie niciodată să omită luarea în considerare a pastoralei familiei” (nr. 70).

3. „Rugați, deci, pe Stăpînul secerișului să trimită lucrători în secerișul său” (Mt 9, 38)

Pastorala vocațiilor își află cadrul primar și natural în familie. Părinții, într-adevăr, trebuie să știe să primească precum un har darul pe care Dumnezeu li-l face chemînd unul din copiii lor la preoție sau la viața călugărească. Un asemenea har trebuie cerut în rugăciune și primit cu zel printr-o educație care să-i facă pe copii să perceapă întreaga bogăție și bucurie de a se consacra lui Dumnezeu.

Părinții care primesc cu un sentiment de recunoștință și de bucurie chemarea unui fiu sau fiice de a se consacra într-un mod deosebit Împărăției lui Dumnezeu, primesc un semn deosebit al rodniciei spirituale a unirii lor, căci ea se îmbogățește cu experiența iubirii trăite în celibat și feciorie.

Acești părinți descoperă cu uimire că darul iubirii lor într-un fel s-a înmulțit dincolo de dimensiunile omenești limitate, mulțumită vocației copiilor lor.

Pentru formarea familiilor în conștiința acestui aspect important al misiunii lor, este necesar ca o acțiune pastorală să se străduiască să-i determine pe părinți să fie „martori și colaboratori ai rodniciei Maicii Biserici, ca semn și participare la iubirea cu care Cristos și-a iubit Mireasa și s-a dat pe sine pentru ea” (LG, 41).

Familia este „heleșteul” natural al vocațiilor. Pastorala familială trebuie deci să acorde o atenție deosebită aspectului propriu-zis vocațional al angajării sale.

4. Cel care are o răspundere în comunitate, să o facă cu grijă și cu sîrguință (Rom 12, 8)

A înainta împreună în urmarea lui Cristos spre Tatăl este programul vocațional cel mai potrivit. Dacă preoții, călugării, călugărițele, persoanele consacrate, misionarii și laicii anagajați se preocupă de familie și intensifică formele de dialog și de căutare evnaghelică în comun, familia se va îmbogăți în mod sigur cu acele valori care o vor ajuta să fie primul „seminar” al vocațiilor consacrate în mod special.

Preoții, diecezani și regulari, să aibă la inimă problematica vieții familiale, ca să știe să-i lumineze, prin vestirea Cuvîntului lui Dumnezeu, pe soții creștini în privința responsabilităților lor specifice, în așa fel încît acești soți, bine formați în planul credinței, să știe să-i însoțească pe copiii lor dacă aceștia sînt chemați să i se dăruiască lui Dumnezeu fără rezerve.

Toate persoanele consacrate, care sînt în mod deosebit apropiate și acceptate de familii datorită slujirii lor apostolice în școli, spitale, Institute de asistență, parohii, să ofere o mărturie voioasă a dăruirii lor totale lui Cristos și să fie, prin viața lor trăită potrivit voturilor de curăție, sărăcie și ascultare, un semn și o amintire a valorilor veșnice pentru soții creștini.

Comunitatea parohială să se simtă responsabilă de această misiune a familiei și să o susțină prin planuri de acțiune pe termen lung, fără să se preocupe prea mult de obținerea unor rezultate imediate.

Încredințez cateheza din familii creștinilor angajați, cateheților, perechilor tinere. Prin slujirea lor generoasă și fidelă, să-i facă pe copii să guste prima experiență religioasă și eclezială.

Gîndul meu se îndreaptă în mod cu totul deosebit către venerabilii mei frați întru episcopat, ca cei dintîi responsabili ai promovării vocațiilor, ca să le recomand să depună toate eforturile pentru ca grija față de vocații să fie legată în mod organic de pastorala familială.

Să ne rugăm

O, Sfîntă Familie din Nazaret, comunitate de iubire a lui Isus, a Mariei și a lui Iosif, model și ideal al oricărei familii creștine, îți încredințăm familiile noastre.

Deschide inima fiecărui cămin familial credinței, primirii Cuvîntului lui Dumnezeu, mărturiei creștine, ca să devină un izvor de vocații noi și sfinte.

Pregătește spiritul părinților, pentru ca, cu iubire săritoare, cu grijă plină de înțelepciune și cu pietate duioasă, să fie pentru copiii lor călăuze sigure spre bunurile spirituale și veșnice.

Trezește în spiritul tinerilor o conștiință dreaptă și o voință liberă, astfel încît, crescînd „în înțelepciune, în vîrstă și în har”, să primească cu generozitate darul vocației dumnezeiești.

Sfîntă Familie din Nazaret, fă ca noi toți, contemplînd și imitînd rugăciunea asiduă, ascultarea generoasă, sărăcia demnă și puritatea feciorelnică trăite în sînul tău, să ne pregătim să îndeplinim voința lui Dumnezeu și să-i însoțim cu delicatețe prevăzătoare pe toți cei care, printre noi, sînt chemați să-l urmeze mai îndeaproape pe Domnul Isus, care „s-a dat pe sine însuși pentru noi” (cf. Gal 2, 20). Amin!

Din Vatican, 26 decembrie 1993, sărbătoarea Sfintei Familii, în al șaisprezecelea an al pontificatului meu.

Ioan Paul al II-lea