Scrisoarea Papei către preoţi pentru Joia Mare

Scrisoarea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea către preoți pentru Joia Sfântă 2005

Preaiubiți preoți,

1. În Anul Euharistiei, revine în mod deosebit de plăcut întâlnirea spirituală anuală cu ocazia Joii Sfinte, ziua iubirii lui Cristos dusă „până la extrem” (cf. In 13,1), ziua Euharistiei, ziua preoției noastre.

Gândul meu se îndreaptă spre voi, preoților, în timp ce parcurg o perioadă de îngrijire și de reabilitare în spital, bolnav printre bolnavi, unind în Euharistie suferința mea cu suferința lui Cristos. În acest spirit vreau să reflectez împreună cu voi asupra câtorva aspecte ale spiritualității noastre sacerdotale.

Voi face aceasta lăsându-mă condus de cuvintele instituirii euharistice, cele pe care le rostim în fiecare zi in persona Christi, pentru a face prezent pe altarele noastre sacrificiul realizat o dată pentru totdeauna pe Calvar. Din aceste cuvinte reies indicații luminoase de spiritualitate sacerdotală: dacă toată Biserica trăiește din Euharistie, existența sacerdotală trebuie să aibă cu titlu special o „formă euharistică”. De aceea, cuvintele instituirii Euharistiei trebuie să fie pentru noi nu numai o formulă consacratorie, ci o „formulă de viață”.

O existență profund „recunoscătoare”

2. „Tibi gratias agens benedixit…”. La fiecare Liturghie amintim și retrăim primul sentiment exprimat de Isus în momentul frângerii pâinii: cel al aducerii de mulțumire. Recunoștința este atitudinea care stă la baza numelui însuși de „Euharistie”. În această expresie de gratitudine se află toată spiritualitatea biblică a laudei pentru mirabilia Dei. Dumnezeu ne iubește, ne precedă cu providența sa, ne însoțește cu intervenții continue de mântuire.

În Euharistie, Isus îi mulțumește Tatălui împreună cu noi și pentru noi. Cum ar putea să nu plăsmuiască viața preotului această aducere de mulțumire? El știe că trebuie să cultive un suflet constant recunoscător pentru atâtea daruri primite în cursul existenței sale: îndeosebi pentru darul credinței, al cărui vestitor a devenit, și pentru darul preoției, care îl consacră în întregime în slujba împărăției lui Dumnezeu. Avem crucile noastre și, desigur, nu suntem singurii care le avem! Însă darurile primite sunt așa de mari încât nu putem să nu cântăm din adâncul inimii Magnificat-ul nostru.

O existență „dăruită”

3. „Accipite et manducate… Accipite et bibite…”. Autodăruirea lui Cristos, care își are originea în viața trinitară a lui Dumnezeu-iubire, ajunge la exprimarea sa cea mai înaltă în jertfa crucii, a cărei anticipare sacramentală este ultima Cină. Nu este posibil să repetăm cuvintele consacrării fără să ne simțim implicați în această mișcare spirituală. Într-un anumit sens, preotul trebuie să învețe să spună și despre sine, cu adevăr și generozitate: „Luați și mâncați”. De fapt, viața sa are sens dacă el știe să devină dar, punându-se la dispoziția comunității și în slujba tuturor celor care se află în necesitate.

Tocmai la aceasta se aștepta Isus de la apostolii săi, așa cum subliniază evanghelistul Ioan relatând spălarea picioarelor. Acest lucru îl așteaptă și poporul lui Dumnezeu de la preot. Reflectând mai bine, ascultarea la care s-a angajat în ziua hirotonirii și a cărei promisiune este invitat să o reconfirme la Liturghia crismei, ia lumină din acest raport cu Euharistia. Ascultând din iubire, eventual renunțând la spații legitime de libertate atunci când este vorba de a adera la discernământul autoritar al episcopilor, preotul realizează în propriul trup acel „luați și mâncați” prin care Cristos, la ultima Cină, s-a încredințat pe sine însuși Bisericii.

O existență „mântuită” pentru a mântui

4. „Hoc est enim corpus meum quod pro vobis tradetur”. Trupul și sângele lui Cristos sunt date pentru mântuirea omului, a întregului om și a tuturor oamenilor. Este o mântuire integrală și, în același timp, universală, pentru că nu există om care, în afara unui act liber de refuz, să fie exclus de la puterea mântuitoare a sângelui lui Cristos: „Qui pro vobis et pro multis effundetur”. Este vorba de un sacrificiu oferit pentru „mulți”, așa cum spune textul biblic (Mc 14,24; Mt 26,28; cf. Is 53,11-12) cu o tipică expresie semitică ce, în timp ce indică mulțimea la care ajunge mântuirea realizată de unicul Cristos, implică în același timp totalitatea ființelor umane cărora ea le este oferită: este sânge „vărsat pentru voi și pentru toți„, cum se explicitează în mod legitim în unele traduceri. De fapt, trupul lui Cristos este dat „pentru viața lumii” (In 6,51; cf. 1In 2,2).

Repetând în tăcerea reculeasă a adunării liturgice cuvintele vrednice de cinste ale lui Cristos, noi, preoții, devenim vestitori privilegiați ai acestui mister de mântuire. Dar cum să fim astfel în mod eficace fără să ne simțim noi înșine mântuiți. La noi, cei dintâi, ajunge harul care, ridicându-ne din fragilitățile noastre, ne face să strigăm „Abba, Tată” cu încrederea proprie a fiilor (cf. Gal 4,6; Rom 8,15). Și acest lucru ne angajează să înaintăm pe drumul de desăvârșire. De fapt, sfințenia este expresia deplină a mântuirii. Numai trăind ca niște mântuiți devenim vestitori credibili ai mântuirii. Pe de altă parte, a conștientiza de fiecare dată voința lui Cristos de a oferi tuturor mântuirea nu poate să nu reanime în sufletul nostru zelul misionar, stimulând pe fiecare dintre noi să devină „totul pentru toți, pentru a mântui cu orice preț pe unii” (1Cor 9,22).

O existență „care își amintește”

5. „Hoc facite in meam commemorationem”. Aceste cuvinte ale lui Isus au fost păstrate de Luca (22,19), dar și de Paul (1Cor 11,24). Contextul în care au fost rostite – este bine de ținut cont – este cel al Cinei pascale, care pentru evrei era tocmai un „memorial” (zikkaron, în ebraică). În circumstanța aceea israeliții retrăiau înainte de toate exodul, dar împreună cu el și celelalte evenimente importante din istoria lor: chemarea lui Abraham, sacrificiul lui Isaac, alianța de pe Sinai, multele intervenții ale lui Dumnezeu pentru apărarea poporului său. Și pentru creștini Euharistia este „memorial”, dar este astfel într-o măsură unică: nu numai că amintește, ci și actualizează în mod sacramental moartea și învierea Domnului.

În afară de aceasta, aș vrea să subliniez că Isus a spus: „Faceți aceasta în amintirea mea„. Așadar, Euharistia nu amintește în mod simplu un fapt: îl amintește pe el! Pentru preot, a repeta în fiecare zi, in persona Christi, cuvintele „memorialului” constituie o invitație de a dezvolta o „spiritualitate a amintirii”. Într-un timp în care rapidele schimbări culturale și sociale încetinesc sensul tradiției și expun în mod special noile generații riscului de a pierde raportul cu rădăcinile proprii, preotul este chemat să fie, în comunitatea încredințată lui, omul amintirii fidele a lui Cristos și a întregului său mister: prefigurarea sa în Vechiul Testament, realizarea sa în Noul Testament, aprofundarea sa progresivă, sub conducerea Duhului, conform promisiunii explicite: „El vă va învăța toate și vă va aduce aminte tot ce v-am spus eu” (In 14,26).

O existență „consacrată”

6. „Mysterium fidei!”. Cu această exclamație preotul exprimă, după fiecare consacrare a pâinii și a vinului, uimirea mereu reînnoită provocată de minunea extraordinară care a avut loc în mâinile sale. Este o minune pe care numai ochii credinței pot s-o perceapă. Elementele naturale nu-și pierd caracteristicile lor externe, de vreme ce „speciile” rămân cele ale pâinii și ale vinului; însă „substanța” lor, prin puterea cuvântului lui Cristos și a acțiunii Duhului Sfânt, se transformă în substanța trupului și a sângelui lui Cristos. Pe altar este astfel prezent „cu adevărat, în mod real, în mod substanțial” Cristos mort și înviat în totalitatea omenității și divinității sale. Așadar, realitate eminamente sacră! Pentru aceasta Biserica înconjoară cu atâta reverență acest mister și veghează cu atenție să fie respectate normele liturgice stabilite pentru ocrotirea unui sacrament așa de mare.

Noi, preoții, suntem celebranți, dar și păzitori ai acestui mister preasfânt. Din raportul nostru cu Euharistia își trage sensul său cel mai exigent și condiția „sacră” a vieții noastre. Ea trebuie să transpară din tot modul nostru de a fi, dar, înainte de toate, din însuși modul de a celebra. Pentru aceasta să intrăm în școala sfinților! Anul Euharistiei ne invită să îi redescoperim pe sfinții care au mărturisit cu vigoare deosebită devoțiunea față de Euharistie (cf. Mane nobiscum, Domine, 31). Atâția preoți beatificați și canonizați au dat în acest sens o mărturie exemplară, trezind fervoarea în credincioșii prezenți la Liturghiile lor. Atâția s-au remarcat prin adorație euharistică prelungită. A sta în fața lui Isus Euharistie, a profita, într-un anumit sens, de „singurătățile” noastre pentru a le umple cu această prezență, înseamnă a da consacrării noastre toată căldura intimității cu Cristos, din care viața noastră ia bucurie și sens.

O existență îndreptată spre Cristos

7. „Mortem tuam annuntiamus, Domine, et tuam resurrectionem confitemur, donec venias”. De fiecare dată când celebrăm Euharistia, comemorarea lui Cristos în misterul său pascal devine dorință a întâlnirii depline și definitive cu el. Noi trăim așteptând venirea sa! În spiritualitatea sacerdotală această tensiune trebuie să fie trăită în forma proprie a dragostei pastorale, care ne angajează să trăim în mijlocul poporului lui Dumnezeu pentru a-i orienta drumul și a-i alimenta speranța. Aceasta este o misiune care cere de la preot o atitudine interioară asemănătoare cu cea pe care apostolul Paul o trăia în sine însuși: „Uit cele din urma mea și mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop…” (Fil 3,13-14). Preotul este unul care, în pofida trecerii anilor, continuă să iradieze tinerețe, aproape „contagiind” persoanele pe care le întâlnește în drumul său. Secretul său se află în „pasiunea” pe care el o trăiește pentru Cristos. Sfântul Paul spune: „Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21).

Mai ales în contextul noii evanghelizări, oamenii au dreptul să se adreseze preoților cu speranța de „a vedea” în ei pe Cristos (cf. In 2,21). Simt această nevoie îndeosebi tinerii, pe care Cristos continuă să-i cheme la sine pentru a și-i face prieteni și pentru a propune unora dintre ei dăruirea totală pentru cauza împărăției. Desigur, nu vor lipsi vocațiile dacă se va ridica tonul vieții noastre sacerdotale, dacă vom fi mai sfinți, mai bucuroși, mai pasionați în exercitarea slujirii noastre. Un preot „cucerit” de Cristos (cf. Fil 3,12) mai ușor „cucerește” pe alții în hotărârea de a trăi aceeași aventură.

O existență „euharistică” la școala Mariei

8. Raportul sfintei Fecioare cu Euharistia este foarte strâns, așa cum am amintit în enciclica Ecclesia de Eucharistia (cf. nr. 53-58). Chiar dacă limbajul liturgic este destul de sobru, fiecare rugăciune euharistică subliniază acest lucru. Astfel, în canonul roman spunem: „În unire cu întreaga Biserică, amintim și cinstim înainte de toate pe slăvita și pururea Fecioară Maria, născătoarea Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos„. Apoi, în celelalte rugăciuni euharistice venerația devine implorare, de exemplu ca în anafora a doua: „Împreună cu fericita Fecioară, născătoare de Dumnezeu, Maria… să ne învrednicim a fi părtași de viața cea veșnică„.

Insistând în acești ani, în special în Novo millennio ineunte (cf. nr. 23 și următoarele) și în Rosarium Virginis Mariae (cf. nr. 9 și următoarele), asupra contemplării chipului lui Cristos, am indicat-o pe Maria ca marea maestră. Apoi, în enciclica despre Euharistie am prezentat-o ca „femeie euharistică” (cf. nr. 53). Cine, mai mult decât Maria, poate să ne facă să gustăm măreția misterului euharistic? Nimeni asemenea ei nu poate să ne învețe cu ce fervoare trebuie să se celebreze sfintele mistere și trebuie să ne întreținem în compania Fiului său ascuns sub vălurile euharistice. Așadar, mă rog pentru voi toți, îi încredințez ei îndeosebi pe cei mai în vârstă, pe bolnavi, pe cei care se află în dificultăți. La acest Paște din Anul Euharistiei îmi place să reamintesc fiecăruia dintre voi cuvântul dulce și asigurator al lui Isus: „Iată mama ta” (In 19,27).

Cu aceste sentimente, vă binecuvântez din inimă, dorindu-vă o bucurie pascală intensă.

Policlinica Gemelli din Roma, 13 martie, duminica a cincea din Postul Mare, anul 2005, al douăzeci și șaptelea de pontificat.

Ioan Paul al II-lea