Discursul Papei la vigilia cu tinerii

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la vigilia cu tinerii pe Marienfeld, sâmbătă, 20 august 2005

Dragi tineri!

În pelerinajul nostru cu misterioșii Magi din Răsărit, am ajuns la momentul pe care Sf. Matei în Evanghelia sa îl descrie astfel: „intrând în casă (asupra căreia s-a oprit steaua), au văzut Copilul împreună cu Maria, mama Lui; apoi, căzând la pământ, l-au adorat”. Exterior vorbind, drumul lor ajunsese la final. Și-au atins scopul. Dar în acest punct pentru ei începe o nouă călătorie, un pelerinaj interior care le schimbă total viața. Pentru că cu siguranță ei își imaginau cu totul altcumva pe Pruncul Rege. S-au oprit în Ierusalim pentru a cere regelui locului informații despre Regele promis care se născuse. Știau că lumea este în dezordine, și din acest motiv inimile lor erau tulburate. Ei erau siguri că Dumnezeu există și că este un Dumnezeu drept și blând. Probabil că știau de asemenea marile profeții în care profetul Israel anunțau un Rege care avea să fie în intimă armonie cu Dumnezeu, și care în numele Său și al lui Dumnezeu avea să restabilească ordinea în lume. Pentru a-l găsi pe acest Rege ei au trebuit să pornească la drum: în străfundul ființei lor au simțit imboldul să meargă în căutarea adevăratei dreptăți, care poate veni doar de la Dumnezeu, și au dorit să îi slujească acestui Rege, să se închine la picioarele lui și să își îndeplinească rolul lor în reînnoirea lumii. Făceau parte din acel tip de persoane „cărora le este foame și sete de dreptate” (Matei 5,6). Această foame și sete i-a împins în pelerinajul lor – au devenit pelerini în căutarea dreptății pe care o așteptau de la Dumnezeu, intenționând să se dedice slujirii Lui.

Chiar dacă ceilalți oameni, rămași acasă, i-au considerat utopici și visători – ei au fost de fapt persoane cu picioarele pe pământ, și au știut că pentru a schimba lumea trebuie să ai putere. Pentru aceasta nu puteau să îl caute pe Copilul promis decât în palatul regelui. Acum însă se închinau în fața unui Prunc cu părinți săraci, și și-au dat în curând seama că Irod – regele la care au fost înainte – intenționa cu puterea sa să întindă o cursă pentru Acesta, forțând astfel familia să plece în exil. Noul rege, în fața cărora erau închinați în adorație, era foarte diferit de așteptările lor. Așa au învățat că Dumnezeu este diferit de modul în care ni-l imaginăm că ar fi. Atunci a început drumul lor interior. A început chiar în momentul în care s-au închinat în fața acestui Prunc și l-au recunoscut ca Regele promis. Dar aceste gesturi bucuroase trebuiau încă interiorizate.

Era necesar să își schimbe ideile despre putere, despre Dumnezeu și despre om, și făcând astfel, era necesar să se schimbe ei înșiși. Acum vedeau: puterea lui Dumnezeu este diferită de puterea mai marilor lumii. Modul de acțiune al lui Dumnezeu este diferit de cel pe care ni-l imaginăm noi sau care am dori să i-l impunem chiar și Lui. Dumnezeu în această lume nu intră în concurență cu formele lumești de putere. Nu își desfășoară armatele Lui împotriva altor armate. Lui Isus, în grădina măslinilor, Dumnezeu nu i-a trimis douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-l ajuta (cf. Matei 26,53). El opune puterii gălăgioase și ostentative a acestei lumi puterea dezarmată a iubirii, care moare pe Cruce, și apoi din nou mereu de-a lungul istoriei; totodată constituie realitatea nouă, divină care se opune nedreptății și instaurează Împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu este diferit – aceasta înțeleg Magii acum. Ceea ce înseamnă că acum ei trebuie să învețe să fie diferiți, să învețe căile lui Dumnezeu.

Magii au venit pentru a se pune în slujba acestui Rege, pentru a-și modela propria regalitate după a Lui. Aceasta este semnificația gestului lor de omagiu, a adorației lor. Din acest gest fac parte și darurile – aurul, tămâia și mirul -, daruri care au fost oferite unui Rege divin. Adorația are un conținut și presupune un dar. Dorind cu gestul adorației să îl recunoască pe acest Copil ca Rege al lor, în a cărui slujire intenționau să își pună propriile puteri și propriile posibilități, oamenii veniți din Răsărit se aflau cu siguranță pe drumul cel bun. Slujindu-l și urmându-l pe El, doreau ca împreună cu El să fie în serviciul cauzei dreptății și a binelui în lume. În aceasta ei aveau mare dreptate. Acum însă învață că aceasta nu se poate realiza simplu prin intermediul poruncilor și de la înălțimea unui tron. Acum învață că trebuie să se dăruiască pe ei înșiși – nici un alt dar mai mic nu este suficient pentru acest Rege. Acum învață că viețile lor trebuie să se conformeze la acest mod divin de exercitare a puterii, la acest mod de a fi al lui Dumnezeu însuși. Trebuie să devină oameni ai adevărului, ai dreptății, ai bunătății, ai iertării, ai milostivirii. Nu vor mai întreba: La ce îmi poate servi acest lucru? Vor trebui în schimb să se întrebe: Cum pot să slujesc eu prezența lui Dumnezeu în lume? Trebuie să învețe să se piardă pe sine și tocmai astfel să se regăsească pe sine. Părăsind Ierusalimul, trebuie să rămână pe urmele adevăratului Rege, urmându-l pe Isus.

Dragi prieteni, ne întrebăm: ce semnifică toate acestea pentru noi? Deoarece ceea ce tocmai am spus despre natura diferită a lui Dumnezeu, care trebuie să ne orienteze viețile, sună frumos, dar rămâne mai degrabă vag. De aceea Dumnezeu ne-a dat exemple. Magii veniți din Răsărit sunt doar primii într-un lung șir de bărbați și femei care de-a lungul vieților lor au încercat constant să urmeze steaua lui Dumnezeu, care l-au căutat pe acel Dumnezeu care față de noi, ființele umane, este aproape și ne indică drumul. Este lungul șir de sfinți – cunoscuți și necunoscuți – prin care Domnul, de-a lungul istoriei, a deschis în fața noastră Evanghelia și a întors paginile ei; aceasta o face și acum. În viețile lor, ca într-o mare carte ilustrată, se revelează bogăția Evangheliei. Ei sunt calea luminoasă pe care Dumnezeu a trasat-o de-a lungul istoriei și o trasează încă. Venerabilul meu predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea, a beatificat și canonizat un număr mare de persoane care au trăit în perioade îndepărtate sau mai apropiate. Prin aceste figuri el a dorit să demonstreze cum poți să fii creștin; cum să îți trăiești viața așa cum trebuie – să o trăiești după modul lui Dumnezeu. Sfinții și fericiții au fost persoane care nu au căutat cu insistență propria fericire, ci pur și simplu au dorit să se dăruiască, pentru că au fost atinși de lumina lui Cristos. Ei ne arată astfel drumul pentru a ajunge la fericire, ne arată cum să fim persoane cu adevărat umane. De-a lungul istoriei, ei au fost adevărații reformatori care adesea au ridicat-o din văile întunecate, în care există mereu pericolul să se afunde; ei au fost cei care au luminat-o mereu atunci când era necesar, pentru a da posibilitatea de a accepta – chiar și în mijlocul suferinței – cuvântul rostit de Dumnezeu la sfârșitul creației: „Este foarte bine”. Ajunge să ne gândim la figuri precum Sf. Benedict, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Tereza de Avila, Sf. Ignațiu de Loyola, Sf. Carol Boromeo, la fondatorii ordinelor religioase din secolul XIX care au inspirat și călăuzit mișcarea socială, sau la sfinții zilelor noastre – Maximilian Kolbe, Edith Stein, Maica Tereza, Padre Pio. Contemplând aceste figuri, învățăm ce înseamnă „a adora”, și ce înseamnă să trăim după măsura Pruncului din Betleem, după măsura lui Isus Cristos și a lui Dumnezeu însuși.

Sfinții, am spus-o, sunt adevărații reformatori. Acum doresc să exprim aceasta într-un mod și mai radical: doar de la sfinți, doar de la Dumnezeu vine adevărata revoluție, schimbarea decisivă a lumii. În secolul care tocmai a trecut am văzut revoluții, al căror program comun era să nu mai aștepte intervenția lui Dumnezeu, ci să ia total, în propriile mâini, destinul lumii. Și am văzut că astfel întotdeauna un punct de vedere uman și parțial a fost luat ca măsură absolută de călăuzire. Absolutizarea a ceea ce nu este absolut, ci relativ, se cheamă totalitarism. Nu eliberează omul, ci îi ia demnitatea și îl face sclav. Nu ideologiile vor salva lumea, ci doar întoarcerea la Dumnezeul cel viu, care este Creatorul nostru, garantul libertății noastre, garantul a ceea ce este într-adevăr bun și adevărat. Revoluția autentică constă simplu în întoarcerea fără rezerve la Dumnezeu, care este măsura a ceea ce este drept și care în același timp este iubire eternă. Și ce altceva ar putea vreodată să ne salveze, dacă nu iubirea?

Dragi prieteni! Permiteți-mi să adaug doar două scurte gânduri. Sunt mulți cei care vorbesc despre Dumnezeu; în numele lui Dumnezeu se predică până și ura și se exercită violența. De aceea este important să descoperim adevărata față a lui Dumnezeu. Magii din Răsărit au găsit-o atunci când s-au închinat în fața Pruncului din Betleem. „Cine m-a văzut pe Mine l-a văzut pe Tatăl”, îi spune Isus lui Filip (Ioan 14,9). În Isus Cristos, care pentru noi a permis ca inima să îi fie străpunsă, se vede adevărata față a lui Dumnezeu. Îl vom urma împreună cu lungul șir al celor care ne-au precedat. Atunci vom merge pe drumul cel bun.

Aceasta înseamnă că nu ne construim un Dumnezeu privat, un Isus privat, ci credem și ne închinăm în fața acelui Isus care ne este vestit de Sfânta Scriptură și care în marea procesiune a credincioșilor numită Biserică se revelează a fi viu, întotdeauna cu noi și în același timp întotdeauna înaintea noastră. Biserica poate fi criticată îndelung. Noi știm aceasta, iar Domnul ne-a spus: este o plasă cu pești buni și cu pești răi, un câmp cu grâu și cu neghină. Papa Ioan Paul al II-lea, care în numeroșii sfinți și fericiți a arătat adevărata față a Bisericii, a și cerut iertare pentru greșelile comise de-a lungul istoriei prin cuvinte sau fapte ale membrilor Bisericii. Astfel, ne-a făcut și pe noi să ne vedem adevărata imagine și ne-a îndemnat să intrăm cu toate greșelile și slăbiciunile noastre în procesiunea sfinților, care a început odată cu Magii din Orient. În fond, este mângâietor faptul că există neghină în Biserică: în ciuda defectelor noastre, putem spera să ne numărăm printre discipolii lui Isus, care i-a chemat tocmai pe păcătoși. Biserica este ca o familie umană, dar în același timp este marea familie a lui Dumnezeu, prin care El formează un spațiu de comuniune și unitate ce îmbrățișează toate continentele, culturile și naționalitățile. De aceea suntem bucuroși că aparținem acestei mari familii; suntem bucuroși să avem frați și prieteni în lumea întreagă. Experimentăm chiar aici la Köln cât de frumos este să aparții unei familii vaste cât lumea, care cuprinde cerul și pământul, trecutul, prezentul și viitorul și toate colțurile pământului. În această mare mulțime de pelerini, mergem împreună cu Cristos, mergem cu steaua care ne luminează istoria.

„Intrând în casă, au văzut Copilul împreună cu Maria, mama Lui; apoi, căzând la pământ, l-au adorat” (Matei 2,11). Dragi prieteni, aceasta nu este o poveste veche, care a avut loc de demult. Aceasta se întâmplă acum. Aici, în Ostia sacră, El este prezent în fața noastră și în mijlocul nostru. Ca și atunci, El este în mod misterios învăluit într-o tăcere sacră și, ca și atunci, tocmai astfel revelează adevărata față a lui Dumnezeu. Pentru noi El s-a făcut bob de grâu care cade în pământ și apoi moare și apoi aduce roade până la sfârșitul lumii (cf. Ioan 12,24). El este prezent acum ca atunci în Betleem. Ne invită la acel pelerinaj interior care se numește adorație. Să pornim acum în acest pelerinaj și să îi cerem Lui să ne călăuzească. Amin.