Predica Papei la Liturghia Crismei

Predica Papei Benedict al XVI-lea
la liturgia din Joia Sfântă
Bazilica San Pietro, 20 martie 2008

Dragi frați și surori,

În fiecare an, Sfânta Liturghie a Crismei ne îndeamnă să intrăm din nou în acel „da” față de chemarea lui Dumnezeu, pe care l-am pronunțat în ziua Sfințirii noastre preoțești. „Adsum – iată-mă!”, am spus asemenea lui Isaia, când a auzit vocea lui Dumnezeu care întreba: „Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi?” „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Isaia 6,8). Apoi, Domnul însuși, prin mâinile Episcopului, a pus mâinile asupra noastră și noi ne-am dăruit misiunii Sale. Succesiv, am parcurs mai multe drumuri în domeniul chemării sale. Putem afirma noi ceea ce Paul, după ani de slujire a Evangheliei, adesea anevoioasă și marcată de suferințe de tot felul, scrie Corintenilor: „noi nu ne descurajăm, având această slujire pe care am primit-o din îndurarea lui Dumnezeu” (2 Cor 4,1)? „Noi nu ne descurajăm”. Să ne rugăm în această zi, pentru ca zelul să fie întotdeauna viu, pentru ca să fie alimentat fără încetare de flacăra vie a Evangheliei.

În același timp, Joia Sfântă este pentru noi o ocazie de a ne întreba: la ce anume am spus „da”? Ce înseamnă să fii „preot al lui Isus Cristos”? Rugăciunea Euharistică a II-a din Liturghierul nostru, care probabil a fost redactată încă de la sfârșitul secolului II la Roma, descrie esența slujirii preoțești prin cuvintele care în Cartea Deuteronomului (18,5.7), descriu esența preoției veterotestamentare: „adstare coram te et tibi ministrare„. Două sunt așadar îndatoririle care definesc ministerul sacerdotal: în primul rând „să stea înaintea Domnului”. În Cartea Deuteronomului, acest lucru trebuie citit în contextul dispoziției precedente, potrivit căreia preoții nu primeau nicio parte de pământ în Țara Sfântă – ei trăiau din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Ei nu îndeplineau muncile obișnuite, necesare pentru susținerea vieții de fiecare zi. Profesia lor era „să stea înaintea Domnului”: să privească spre El, să fie prezenți pentru El. Astfel, în cele din urmă, cuvântul indica o viață în prezența lui Dumnezeu și prin aceasta și o slujire în reprezentanța altora. Așa cum alții cultivau pământul, din care trăia și preotul, la fel el păstra lumea deschisă față de Dumnezeu, trebuia să trăiască cu privirea îndreptată spre El. Dacă acest cuvânt acum se află în Rugăciunea Euharistică a Sfintei Liturghii imediat după consacrarea darurilor, după intrarea Domnului în adunarea ce se roagă, atunci acest fapt indică pentru noi să stăm înaintea Domnului prezent, arată Euharistia ca centru al vieții preoțești. Dar și aici, semnificația merge mai departe. În imnul Liturgiei Orelor, care în timpul Postului Mare introduce Oficiul Lecturilor – Oficiu care cândva, pentru călugări, era recitat în timpul orei de priveghere nocturnă înaintea lui Dumnezeu și pentru oameni – deci, în imnul acestei liturgii una din îndatoririle Postului Mare este descrisă cu imperativul: „arctius perstemus in custodia”, să stăm de veghe cu mai mare atenție. În tradiția monahismului sirian, călugării erau calificați drept „cei care stau în picioare”; statul în picioare era expresia vigilenței. Ceea ce aici era considerată o îndatorire a călugărilor, putem vedea pe bună dreptate și ca o expresie a misiunii preoțești și ca o interpretare justă a cuvintelor din Deuteronom: preotul trebuie să fie unul care veghează. Trebuie să fie atent în fața puterilor amenințătoare ale răului. Trebuie să țină trează lumea pentru Dumnezeu. Trebuie să fie unul care stă în picioare: drept în fața curentelor timpului. Drept în adevăr. Drept în angajarea pentru bine. A sta înaintea Domnului trebuie să fie întotdeauna, în modul cel mai profund, și a lua asupra sa problemele oamenilor și a le prezenta în fața Domnului, care la rândul său, ne-a luat asupra sa pe noi toți în fața Tatălui. Și trebuie să-l luăm asupra noastră pe El, pe Cristos, cuvântul său, adevărul său, iubirea sa. Drept trebuie să fie preotul, neînfricat și dispus să accepte chiar și batjocura din iubire pentru Domnul, așa cum ne spun Faptele Apostolilor: ei erau bucuroși că au fost învredniciți să îndure batjocură pentru numele lui” (Fapte 5,41).

Trecem acum la al doilea cuvânt, pe care Rugăciunea Euharistică a II-a îl reia din Vechiul Testament: „să stăm înaintea ta și să-ți slujim ție”. Preotul, am spus, trebuie să fie o persoană dreaptă, vigilentă, o persoană care stă drept. La toate acestea se adaugă apoi „a sluji”. În textul veterotestamentar acest cuvânt are o semnificație esențial rituală: preoților le reveneau toate acțiunile de cult prevăzut de Lege. Dar această acțiune potrivit ritului era apoi clasificată ca slujire, drept obligație de slujire, și se explică astfel spiritul cu care trebuiau îndeplinite acele activități. Prin asumarea cuvântului „slujire” în Rugăciunea Euharistică, această semnificație liturgică a termenului trebuia să fie într-un anumit mod adaptată, conform noutății cultului creștin. Ceea ce preotul face în acel moment, în celebrarea Euharistiei, este o slujire, îndeplinește un serviciu adus lui Dumnezeu și un serviciu adus oamenilor. Cultul pe care Cristos l-a adus Tatălui a fost dăruirea de sine până la sfârșit pentru oameni. În acest cult, în această slujire trebuie să se insereze preotul. Astfel, cuvântul „slujire” presupune multe dimensiuni. Cu siguranță, face parte din ea mai ales corecta celebrare a Liturgiei și a Sacramentelor în general, săvârșită cu participare interioară. Trebuie să învățăm a înțelege tot mai mult Liturgia Sacră în toată esența ei, să dezvoltăm o familiaritate vie cu liturgia, astfel încât să devină sufletul vieții noastre zilnice: atunci vom celebra în mod just, atunci vine de la sine acea „ars celebrandi”, arta de a celebra. În această artă nu trebuie să existe nimic artificial. Dacă liturgia este o îndatorire principală a preotului, acest lucru înseamnă și că rugăciunea trebuie să fie o realitate prioritară ce trebuie învățată mereu din nou și mereu mai profund la școala lui Cristos și a atâtor sfinți din toate timpurile. Pentru că liturgia creștină, prin natura ei, este întotdeauna și vestire, trebuie să fim persoane care față de Cuvântul lui Dumnezeu sunt familiare, îl iubesc și îl trăiesc: numai atunci îl vom putea explica în mod adecvat. „A-l sluji pe Domnul”: slujirea preoțească înseamnă întocmai să învățăm a-l cunoaște pe Domnul în Cuvântul său și să-l facem cunoscut tuturor celor pe care El îi încredințează nouă.

Fac parte din slujire, în fine, alte două aspecte. Nimeni nu este atât de aproape de domnul său ca slujitorul care are acces la dimensiunea cea mai privată a vieții sale. În acest sens, „slujirea” înseamnă apropiere, cere familiaritate. Această familiaritate prezintă și un pericol: sacrul întâlnit continuu poate deveni o obișnuință. Se stinge astfel frica reverențială. Condiționați de toate obișnuințele, nu mai percepem faptul mare, nou, surprinzător, că El este prezent, ne vorbește, să dăruiește nouă. Împotriva acestei obișnuințe față de realitatea extraordinară, împotriva indiferenței inimii trebuie să luptăm fără încetare, recunoscând mereu din nou insuficiența noastră și harul care stă în faptul că El se încredințează astfel în mâinile noastre. A sluji înseamnă apropiere, dar înseamnă mai ales și ascultare. Slujitorul stă sub cuvântul „Nu voința mea, ci a ta să se facă” (Luca 22,42). Prin acest cuvânt, Isus în Grădina Măslinilor a pus capăt bătăliei decisive împotriva păcatului, împotriva răzvrătirii inimii căzute. Păcatul lui Adam constă tocmai în faptul că el voia realizarea voinței proprii și nu a lui Dumnezeu. Ispita umanității este întotdeauna aceea de a voi să fie total autonomă, de a urma numai propria voință și de a considera că numai în acest fel noi vom fi liberi; că numai printr-o asemenea libertate fără limite omul ar fi complet om. Dar chiar în acest fel ne punem împotriva adevărului. Pentru că adevărul este că noi trebuie să împărtășim libertatea noastră cu ceilalți și putem fi liberi numai în comuniune cu ei. Această libertate împărtășită poate fi libertate adevărată numai dacă prin ea intrăm în ceea ce constituie măsura însăși a libertății comune, voința lui Dumnezeu. Această ascultare fundamentală, care face parte din ființa oamenilor, un a fi nu de la sine și nu doar pentru sine, această ascultare fundamentală devine așadar și mai concretă în preot: noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe El și Cuvântul său, pe care nu-l puteam închipui singuri. Și predicăm Cuvântul lui Cristos în mod just numai în comuniune cu Trupul său. Ascultarea noastră înseamnă să credem împreună cu Biserica, să gândim și să vorbim cu Biserica, să slujim împreună cu ea. Intră în acest aspect și ceea ce Isus a prezis lui Petru: „vei fi dus unde nu vei voi”. A ne lăsa conduși acolo unde nu vrem este o dimensiune esențială a slujirii noastre, și este tocmai ceea ce ne face liberi. Într-o asemenea călăuzire, care poate fi contrară ideilor și planurilor noastre, experimentăm aspectul cel nou: bogăția iubirii lui Dumnezeu.

„A sta înaintea Lui și a-L sluji”: Isus Cristos ca adevăratul Mare Preot al lumii a dat acestor cuvinte o profunzime ce înainte era de neînchipuit. El, care ca Fiu era și este Domnul, a voit să devină acel slujitor al lui Dumnezeu prevăzut de viziunea cărții profetului Isaia. A voit să fie slujitorul tuturor. A făcut să se vadă totalitatea preoției sale supreme în gestul spălării picioarelor. Prin gestul de iubire până la sfârșit, El spală picioarele noastră murdare, prin umilința slujirii sale ne purifică de bolile mândriei noastre. Astfel, ne face vrednici să devenim comeseni ai lui Dumnezeu. El a coborât, și adevărata înălțare a omului se realizează acum în coborârea noastră împreună cu El. Înălțarea lui este Crucea. Este coborârea cea mai adâncă și, ca iubire dusă până la sfârșit, este în același timp culmea înălțării, adevărata „înălțare” a omului. „A sta înaintea Lui și a-L sluji”: aceasta înseamnă acum să intrăm în chemarea lui de slujitor al lui Dumnezeu. Euharistia ca prezență a coborârii și înălțării lui Cristos trimite întotdeauna, dincolo de sine, la multiplele moduri de slujire ale iubirii de aproapele. Să cerem Domnului, în această zi, darul de a putea spune în acest sens din nou „da”-ul nostru la chemarea lui: „Iată-mă. Trimite-mă pe mine, Doamne!” (Isaia 6,8). Amin.