Scrisoarea apostolică
Salvifici doloris
a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
despre semnificația creștină a suferinței umane
Venerabili frați în episcopat, preaiubiți frați și surori în Cristos!
1. Explicând valoarea mântuitoare a suferinței, Apostolul Paul zice: „Împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica” (Col 1,24).
Aceste cuvinte par a se găsi la capătul drumului lung de suferință care străbate istoria omului și care este iluminat de cuvântul lui Dumnezeu. Ele au aproape valoarea unei descoperiri definitive, care este însoțită de bucurie; de aceea, Apostolul scrie: „Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi” (Col 1,24). Bucuria provine din descoperirea sensului suferinței, și o atare descoperire, chiar dacă Paul din Tars, care scrie aceste cuvinte, participă la ea în mod extrem de personal, este, în același timp, validă pentru ceilalți. Apostolul ne împărtășește propria descoperire și se bucură în ea pentru toți cei pe care aceasta îi poate ajuta – așa cum l-a ajutat pe el – să înțeleagă sensul mântuitor al suferinței.
2. Tema suferinței – tocmai sub aspectul sensului său mântuitor – pare să fie profund potrivită în contextul Anului Sfânt al Răscumpărării și al jubileului extraordinar al Bisericii; de asemenea, această circumstanță favorizează în mod direct atenția ce trebuie acordată acestei teme chiar în această perioadă. Independent de acest fapt, este o temă universală care însoțește omul la fiecare longitudine și latitudine geografică: într-un anume sens, ea coexistă cu el în lume și de aceea se impune să fie reluată constant. Chiar dacă Paul a scris în Scrisoarea către Romani că „toată creația suspină și suferă durerile unei nașteri până în timpul de acum” (Rom 8,22), chiar dacă omului îi sunt cunoscute și apropiate suferințele specifice lumii animalelor, cu toate acestea, ceea ce exprimăm prin cuvântul „suferință” pare să fie în mod particular esențial pentru natura omului. Este ceva tot atât de profund pe cât e omul, tocmai pentru că manifestă în felul său acea profunzime care îi este proprie omului și, în felul său, o și depășește. Suferința pare să aparțină transcendenței omului: este unul dintre acele puncte în care omul este, într-un anume sens, „destinat” să se autodepășească. Și este chemat la aceasta într-un mod misterios.
3. Dacă tema suferinței se impune a fi înfruntată în mod special în contextul Anului Sfânt al Răscumpărării, acest lucru se întâmplă, înainte de toate, pentru că răscumpărarea s-a împlinit prin crucea lui Cristos, adică prin suferința lui. Și, în același timp, în Anul Sfânt al Răscumpărării ne amintim despre adevărul exprimat în enciclica Redemptor hominis: în Cristos „fiecare om devine cale pentru Biserică”[1]. Se poate spune că omul devine într-un mod special cale pentru Biserică atunci când în viața lui intră suferința. Aceasta se întâmplă – așa cum știm – în diferite momente ale vieții, se realizează în moduri diferite, își asumă dimensiuni diferite; cu toate acestea, într-o formă sau alta, suferința pare să fie, și este, aproape inseparabilă de existența pământească a omului. Având în vedere că, de-a lungul vieții sale pământești, omul merge într-un mod sau altul pe calea suferinței, Biserica în orice timp – și poate mai ales în Anul Sfânt al Răscumpărării – ar trebui să se întâlnească cu omul tocmai pe această cale. Născută din misterul răscumpărării în crucea lui Cristos, Biserica trebuie să caute întâlnirea cu omul în mod special pe calea suferinței lui. Într-o astfel de întâlnire omul „devine cale pentru Biserică” și această cale este una dintre cele mai importante.
4. De aici derivă și prezenta reflecție, tocmai în Anul Răscumpărării: reflecția asupra suferinței. Suferința umană trezește compasiune, trezește și respect, și în felul ei intimidează. Pentru că în ea este conținută măreția unui mister specific. Acest respect deosebit pentru orice suferință omenească trebuie să fie pus la începutul celor ce vor fi exprimate aici în continuare, din cea mai mare necesitate a inimii și de asemenea din profundul imperativ al credinței. Legat de tema suferinței, aceste două motive par a se apropia în mod particular unul de altul și a se uni: necesitatea inimii ne poruncește să ne învingem teama, iar imperativul credinței – formulat, de exemplu, în cuvintele Sfântului Paul, citate la început – ne oferă conținutul, în numele și în virtutea căruia îndrăznim să atingem ceea ce pare în orice om atât de intangibil: pentru că omul, în suferința lui, rămâne un mister de neatins.
5. Chiar dacă în dimensiunea ei subiectivă, ca fapt personal închis în interiorul concret și irepetabil al omului, suferința pare aproape imposibil de exprimat și de împărtășit, ea pretinde totuși să fie abordată, cântărită și înțeleasă mai mult decât orice în realitatea ei obiectivă, în problematizarea ei; ea cere să fie puse întrebările fundamentale și să fie căutate răspunsurile la acestea. Este evident că nu este vorba aici doar de a face o descriere a suferinței. Există alte criterii, care depășesc sfera descrierii și pe care trebuie să le prezentăm atunci când vrem să pătrundem lumea suferinței omenești.
E posibil ca medicina, ca știință și simultan artă a vindecării, să cerceteze și să acopere cel mai bine vastul teren al suferințelor omului, care informează cu mare precizie și este controlat foarte bine de metoda „reacției”, adică a terapiei. Totuși, acesta e numai un domeniu. Terenul suferinței omenești este mult mai vast, mult mai variat și pluridimensional. Omul suferă în moduri diferite, nu întotdeauna studiate de medicină, nici măcar în cele mai avansate specializări ale sale. Suferința este ceva chiar mai amplu decât boala, mult mai complex și, totodată, mai profund înrădăcinat în însăși natura umană. Căpătăm o anumită idee în legătură cu această problemă când considerăm diferența dintre suferința fizică și suferința morală. Această diferență are ca fundament dubla dimensiune a ființei omenești și indică elementul trupesc și spiritual ca subiect imediat sau direct al suferinței. Întrucât se pot, până la un anumit punct, folosi ca sinonime cuvintele „suferință” și „durere”, suferința trupească se verifică atunci când într-un oarecare fel „doare trupul”, în timp ce suferința morală este „durere a sufletului”. Este vorba, de fapt, despre durerea de natură spirituală și nu doar despre dimensiunea „psihică” a durerii care însoțește fie suferința morală, fie cea trupească. Este cert că vastitatea și multitudinea suferinței morale nu sunt inferioare celei trupești; în același timp însă, suferința morală pare aproape mai puțin identificată și mai puțin accesibilă de către terapie.
6. Sfânta Scriptură este o mare carte despre suferință. Cităm din cărțile Vechiului Testament doar unele exemple de situații, care poartă semnele suferinței și, în primul rând, ale celei morale: pericolul de moarte[2], moartea propriilor fii[3] și, mai ales, moartea primului și unicului născut[4], apoi: lipsa urmașilor[5], nostalgia pentru patrie[6], persecuția și ostilitatea ambientului[7], batjocura și insulta pentru cel suferind[8], singurătatea și părăsirea[9]; și încă: remușcările conștiinței[10], dificultatea de a înțelege motivul pentru care cei răi prosperă și cei drepți suferă[11], infidelitatea și ingratitudinea din partea prietenilor și a celor apropiați[12]; în sfârșit: nenorocirile propriei națiuni[13].
Vechiul Testament, tratând omul ca pe un „întreg” psihofizic, unește adesea suferințele „morale” cu durerea specifică diferitelor părți ale trupului: oase, rinichi (cf. Ps 73,21; Iob 16,13; Lam 3,13), ficat (cf. Lam 2,11), viscere (Is 16,11; Ier 4,19; Iob 30,27; Lam 1,20), inimă (1Sam 1,8; Ier 4,19; 8,18; Lam 1,20-22; Ps 38,9.11). Nu se poate, de fapt, nega că suferințele morale au și o componentă „fizică” sau somatică și că adesea ele se reflectă în starea întregului organism.
7. Așa cum se poate vedea din exemplele citate, în Sfânta Scriptură găsim o listă lungă de situații în mod variat dureroase pentru om. Această listă diversificată, desigur, nu epuizează tot ceea ce a spus și repetă în mod constant, pe tema suferinței, cartea istoriei omului (aceasta este mai degrabă o „carte nescrisă”) și încă și mai mult cartea istoriei umanității, citită prin istoria fiecărui om în parte.
Se poate spune că omul suferă atunci când experimentează orice fel de rău. În vocabularul Vechiului Testament, raportul dintre suferință și rău este evidențiat ca unul de identitate. Acel vocabular, de fapt, nu poseda un cuvânt specific pentru a indica „suferința”; de aceea, definea ca „rău” tot ceea ce era „suferință”[14]. Doar limba greacă și, împreună cu ea, Noul Testament (și versiunile grecești ale Vechiului) folosesc verbul pasko – „sunt afectat de…, încerc o senzație, sufăr”. Datorită acestui termen, suferința nu mai este direct identificabilă cu răul (obiectiv), ci exprimă o situație în care omul experimentează răul și, trăindu-l, devine subiect al suferinței. Suferința are simultan un caracter activ și unul pasiv (de la patior). Chiar și atunci când omul își provoacă singur o suferință, când el însuși este cauza ei, această suferință rămâne ceva pasiv în esența ei metafizică.
Acest lucru nu înseamnă totuși că suferința în sens psihologic nu este marcată de o „activitate” specifică. Este, de fapt, acea „activitate” multiplă și diferențiată la nivel subiectiv de durere, tristețe, dezamăgire, descurajare sau chiar disperare, în funcție de intensitatea suferinței, de profunzimea ei și, indirect, de toată structura subiectului suferind și a sensibilității lui specifice. În centrul a ceea ce constituie forma psihologică a suferinței se află întotdeauna o experiență a răului, din cauza căruia omul suferă.
Prin urmare, realitatea suferinței provoacă întrebarea despre esența răului: Ce este răul? Această întrebare pare, într-un anume sens, inseparabilă de tema suferinței. Răspunsul creștin la ea este diferit de cele date de unele tradiții culturale și religioase, care susțin că existența este un rău, de care trebuie să ne eliberăm. Creștinismul proclamă binele esențial al existenței și binele a ceea ce există; mărturisește bunătatea Creatorului și proclamă binele creaturilor. Omul suferă din cauza răului, care este o anumită lipsă, limitare sau distorsionare a binelui. S-ar putea spune că omul suferă din cauza unui bine la care nu participă, de la care este, într-un anume sens, exclus sau de care el însuși s-a privat. Suferă, în particular, când „ar trebui” – în ordinea firească a lucrurilor – să aibă parte de acest bine și nu o are.
Prin urmare, în înțelesul creștinesc, realitatea suferinței se explică prin intermediul răului, care mereu este pus în legătură cu un bine.
8. Suferința umană constituie în ea însăși aproape o „lume” specifică, care există împreună cu omul, care apare în el și trece, iar uneori nu trece, ci se consolidează și se înrădăcinează adânc în el. Această lume a suferinței, împărțită în mulți, în extrem de mulți subiecți, aproape că există în dispersie. Orice om, prin suferința sa personală, constituie nu numai o mică parte a acelei „lumi”, dar acea „lume” este totodată în el ca o entitate finită și irepetabilă. Totuși, în paralel cu aceasta, are loc dimensiunea interumană și socială. Lumea suferinței posedă aproape o solidaritate proprie. Oamenii suferinzi devin asemănători între ei prin analogia situației, prin încercarea destinului lor, prin nevoia de înțelegere și de grijă și poate mai ales prin întrebarea persistentă legată de sensul suferinței. Prin urmare, deși lumea suferinței există „în formă răspândită”, ea conține totodată în sine o provocare unică la comuniune și la solidaritate. Vom căuta să urmărim și un astfel de apel în prezenta reflecție.
Gândindu-ne la lumea suferinței în semnificația sa personală și totodată colectivă, nu se poate, în fine, să nu observăm faptul că această lume, în unele perioade și în unele spații ale existenței umane, se intensifică într-un mod special. Aceasta se întâmplă, de exemplu, în cazul calamităților naturale, al epidemiilor, al catastrofelor și al cataclismelor, al diverselor flageluri sociale: să ne gândim, de exemplu, la o recoltă slabă și la ce este legat de ea sau de diverse alte cauze, la flagelul foametei.
Să ne gândim, în sfârșit, la război. Vorbesc despre el în mod special. Vorbesc despre ultimele două Războaie Mondiale, dintre care al doilea a adus cu sine un număr mult mai mare de morți și un cumul mult mai greu de suferințe umane. La rândul său, a doua jumătate a secolului nostru poartă cu sine – în măsură proporțională cu greșelile și cu fărădelegile civilizației noastre contemporane – o amenințare atât de oribilă de război nuclear, încât nu ne putem gândi la această perioadă decât în termenii unei acumulări incomparabile de suferințe, până la posibila auto-distrugere a umanității. În acest fel, acea lume a suferinței, care în definitiv își are subiectul în fiecare om, pare să se transforme în epoca noastră – poate mai mult decât în orice alt timp – într-o anume „suferință a lumii”, a lumii care, ca niciodată, este transformată de progres prin lucrarea omului și, în același timp, iarăși ca niciodată până acum, este în pericol din cauza greșelilor și a vinovățiilor omului.
III. ÎN CĂUTAREA RĂSPUNSULUI LA ÎNTREBAREA DESPRE SENSUL SUFERINȚEI
9. În interiorul fiecărei suferințe îndurate de om și la baza întregii lumi a suferinței apare inevitabil întrebarea: De ce? Este o întrebare despre cauza, motivul și scopul (de ce?) suferinței și, în cele din urmă, despre sensul ei. Aceasta nu numai că însoțește suferința omenească, ci pare chiar să determine conținutul uman, faptul pentru care suferința este în mod propriu omenească.
Evident că durerea, mai ales cea trupească, este în mod amplu răspândită în lumea animalelor. Însă doar omul, suferind, știe că suferă și se întreabă de ce; și suferă în mod omenesc încă și mai profund, dacă nu găsește un răspuns mulțumitor. Aceasta este o întrebare dificilă, așa cum este și alta, foarte asemănătoare, și anume aceea despre rău. Pentru ce există răul? De ce să fie rău în lume? Când punem întrebarea în acest fel, punem întotdeauna, cel puțin într-o anume măsură, și o întrebare despre suferință.
Ambele întrebări sunt dificile, când omul le adresează omului, oamenii, oamenilor, ca și atunci când omul le adresează lui Dumnezeu. Omul, de fapt, nu adresează această întrebare lumii, deși de multe ori suferința îi este provocată de aceasta, ci lui Dumnezeu, în calitate de Creator și Domn al lumii. Și este bine cunoscut faptul că, pe fondul acestei întrebări, se ajunge nu numai la multiple frustrări și conflicte în raporturile omului cu Dumnezeu, ci chiar la însăși negarea lui Dumnezeu. Asta fiindcă, în timp ce existența lumii aproape deschide privirea sufletului omenesc asupra existenței lui Dumnezeu, asupra înțelepciunii, puterii și măreției sale, răul și suferința, în schimb, par să altereze această imagine, uneori în mod radical, cu atât mai mult în drama cotidiană a atâtor suferințe fără vină și a atâtor vinovății fără o pedeapsă adecvată. De aceea, această circumstanță – poate chiar mai mult decât oricare alta – arată cât este de importantă întrebarea cu privire la sensul suferinței și cu câtă stringență trebuie tratată, atât întrebarea însăși, cât și orice posibil răspuns la aceasta.
10. Omul îi poate adresa o astfel de întrebare lui Dumnezeu cu toată emoția inimii sale și cu mintea plină de stupoare și de neliniște. Iar Dumnezeu așteaptă întrebarea și o ascultă, după cum vedem în revelația Vechiului Testament. În Cartea lui Iob întrebarea a căpătat expresia sa cea mai vie. Este cunoscută povestea acestui om drept care, fără nicio vină din partea sa, este încercat de nenumărate suferințe. El pierde bunurile materiale, fiii și fiicele și, în cele din urmă, ajunge să fie lovit el însuși de o boală gravă. În această situație oribilă, se prezintă la casa lui cei trei vechi prieteni, care – fiecare cu vorbe diferite – încearcă să-l convingă că, din moment ce a fost lovit de o suferință atât de multiplă și îngrozitoare, trebuie să fi comis o anumită vină gravă. Pentru că suferința – zic aceștia – lovește omul întotdeauna ca o pedeapsă pentru un delict; ea este trimisă de Dumnezeu în mod absolut drept și își găsește propria motivație în ordinea dreptății. S-ar zice că vechii prieteni ai lui Iob nu vor doar să-l convingă de dreptatea morală a răului, ci, într-un anume sens, încearcă să apere, în fața lor înșiși, sensul moral al suferinței. Aceasta, în ochii lor, poate avea sens exclusiv ca pedeapsă pentru păcat, deci exclusiv pe terenul dreptății divine, care răsplătește binele cu bine și răul cu rău.
Punctul de referință este în acest caz doctrina exprimată în alte scrieri ale Vechiului Testament, care ne arată suferința ca pedeapsă impusă de Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Dumnezeul Revelației este legiuitorul și judecătorul într-o astfel de măsură, cum nicio autoritate temporală nu o poate avea. Pentru că Dumnezeul Revelației este, înainte de toate, Creatorul de la care, împreună cu existența, provine binele esențial al creației. Prin urmare, și violarea conștientă și liberă a acestui bine din partea omului este nu doar o violare a legii, ci totodată o ofensă adusă Creatorului, care este primul Legiuitor. O atare nelegiuire are caracter de păcat, după semnificația exactă a acestui cuvânt, adică biblică și teologică. Răului moral al păcatului îi corespunde pedeapsa, care garantează ordinea morală în același sens transcendent în care această ordine este stabilită de voința Creatorului și a supremului Legiuitor. De aici derivă și unul dintre adevărurile fundamentale ale credinței religioase, bazat de asemenea pe Revelație, adică faptul că Dumnezeu este un judecător drept, care răsplătește binele și pedepsește răul: „Căci tu ești drept în toate câte ni le-ai făcut, și toate lucrările tale sunt adevărate și căile tale, drepte, și toate judecățile tale sunt adevăr. Căci ai făcut judecată dreaptă în privința a tot ceea ce ai adus asupra noastră… căci în adevăr și dreptate ai adus toate acestea din cauza păcatelor noastre” (Dan 3,27 s.; cf. Ps 17,10; Ps 36,7; Ps 48,12; Ps 51,6; Ps 99,4; Ps 119,75; Mal 3,16-21; Mt 20,16; Mc 10,31; Lc 17,34; In 5,30; Rom 2,2).
În opinia exprimată de prietenii lui Iob se manifestă o convingere care se regăsește și în conștiința morală a umanității: ordinea morală obiectivă cere o pedeapsă pentru nelegiuire, pentru păcat și pentru crimă. Suferința apare, din acest punct de vedere, ca un „rău justificat”. Convingerea celor care explică suferința ca o pedeapsă pentru păcat își găsește sprijinul în ordinea dreptății, și acest lucru corespunde convingerii exprimate de către unul dintre prietenii lui Iob: „După cum am văzut eu, cei care ară nelegiuire și seamănă durere le și culeg” (Iob 4,8).
11. Iob, cu toate acestea, contestă adevărul principiului care identifică suferința cu pedeapsa pentru păcat. Și o face pe baza propriei opinii. De fapt, el știe că nu a meritat o atare pedeapsă, mai mult, expune binele pe care l-a făcut în viața sa. La sfârșit, Dumnezeu însuși îi mustră pe prietenii lui Iob pentru acuzele lor și recunoaște că Iob nu este vinovat. Suferința lui este cea a unui nevinovat și trebuie să fie acceptată ca un mister, pe care omul nu este în măsură să-l pătrundă în mod deplin cu inteligența sa.
Cartea lui Iob nu atacă fundamentele ordinii morale transcendente, bazate pe dreptate, care sunt propuse de Revelație, în Vechiul și Noul Testament. În același timp însă, cartea aceasta demonstrează cu toată fermitatea că principiile acestei ordini nu se pot aplica în mod exclusiv și superficial. Dacă este adevărat că suferința are un sens ca pedeapsă atunci când este legată de vină, în schimb, nu este adevărat că orice suferință este consecința vinovăției și că are caracter de pedeapsă. Figura dreptului Iob este o dovadă specială pentru aceasta în Vechiul Testament. Revelația, care este cuvântul lui Dumnezeu însuși, pune cu toată sinceritatea problema suferinței omului nevinovat: suferința fără vină. Iob nu a fost pedepsit, nu existau bazele pentru a i se da o pedeapsă, chiar dacă a fost supus unei probe extrem de dure. Din introducerea la această carte rezultă că Dumnezeu a permis această probă la provocarea Satanei. Acesta, de fapt, contestase înaintea Domnului dreptatea lui Iob: „Oare degeaba se teme Iob de Dumnezeu? […] Ai binecuvântat lucrarea mâinii sale și turmele lui se răspândesc în țară. Însă întinde-ți mâna și atinge-te de tot ceea ce are! Oare nu te va «binecuvânta» în față?” (Iob 1,9-11). Și dacă Domnul consimte să-l încerce pe Iob cu suferința, o face pentru a-i dovedi dreptatea. Suferința are caracter de încercare.
Cartea lui Iob nu este ultimul cuvânt al Revelației pe această temă. Într-un anume fel, aceasta este o anunțare a pătimirii lui Cristos. Ea este în sine un argument suficient pentru ca răspunsul la întrebarea despre semnificația suferinței să nu fie legat fără rezerve de ordinea morală, bazată doar pe dreptate. În timp ce un astfel de răspuns are o proprie rațiune și validitate fundamentală și transcendentă, totodată se dovedește nu numai nesatisfăcător în cazuri analoage suferinței dreptului Iob, ci într-adevăr pare chiar să banalizeze și să sărăcească conceptul de dreptate pe care îl întâlnim în Revelație.
12. Cartea lui Iob pune într-un mod extrem de acut „de ce”-ul suferinței; arată pur și simplu că ea îl lovește pe cel nevinovat, dar încă nu dă soluția la problemă. Deja în Vechiul Testament observăm o orientare care tinde să depășească conceptul după care suferința are sens numai ca pedeapsă pentru păcat, întrucât se subliniază simultan valoarea educativă a suferinței ca pedeapsă. Prin urmare, în suferințele impuse de Dumnezeu poporului ales, este inclusă o invitație a milostivirii sale, care corectează pentru a conduce la convertire: „Pedepsele nu sunt spre distrugerea, ci spre educarea neamului nostru” (cf. 2Mac 6,12). Astfel, se afirmă dimensiunea personală a pedepsei. Conform unei astfel de dimensiuni, pedeapsa are semnificație nu doar pentru că servește pentru a răsplăti chiar răul obiectiv al nelegiuirii cu un alt rău, ci, înainte de toate, pentru că aceasta creează posibilitatea de a reconstrui binele în același subiect suferind.
Acesta este un aspect extrem de important al suferinței. El este profund înrădăcinat în întreaga Revelație a Vechiului și mai ales a Noului Testament. Suferința trebuie să slujească pentru convertire, adică pentru reconstruirea binelui în subiect, care poate să recunoască milostivirea divină în această chemare la penitență. Penitența are drept scop depășirea răului, care sub diferite forme este latent în om, și consolidarea binelui atât în el însuși, cât și în raporturile cu ceilalți și mai ales cu Dumnezeu.
13. Dar pentru a putea percepe adevăratul răspuns la „de ce”-ul suferinței, trebuie să ne îndreptăm privirea spre revelația iubirii dumnezeiești, izvor definitiv al sensului pentru tot ceea ce există. Iubirea este și izvorul cel mai bogat al sensului suferinței, care rămâne mereu un mister: suntem conștienți de insuficiența și inadecvarea explicațiilor noastre. Cristos ne face să intrăm în mister și să descoperim „de ce”-ul suferinței în măsura în care suntem capabili să înțelegem cât de sublimă este iubirea divină.
Pentru a găsi sensul profund al suferinței, urmând cuvântul revelat al lui Dumnezeu, este nevoie să ne deschidem larg spre subiectul uman în potențialitatea sa multiplă. Este nevoie, mai ales, să primim lumina Revelației nu doar în măsura în care aceasta exprimă ordinea transcendentă a dreptății, ci și în măsura în care iluminează această ordine cu iubire, ca sursă definitivă a tot ceea ce există. Iubirea este și sursa deplină a răspunsului la întrebarea despre semnificația suferinței. Acest răspuns a fost dat de Dumnezeu omului în crucea lui Isus Cristos.
IV. ISUS CRISTOS: SUFERINȚA ÎNVINSĂ DE IUBIRE
14. „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16).
Aceste cuvinte, pronunțate de Cristos în convorbirea sa cu Nicodim, ne introduc în însuși centrul acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu. Ele exprimă de asemenea esența soteriologiei creștine, adică a teologiei mântuirii. Mântuire înseamnă eliberarea de rău și, din acest motiv, rămâne într-un strâns raport cu problema suferinței. Conform cuvintelor adresate lui Nicodim, Dumnezeu îl dă pe Fiul său „lumii” pentru a-l elibera pe om de rău, care poartă în sine perspectiva definitivă și absolută a suferinței. În același timp, însuși cuvântul „dă” („a dat”) indică faptul că această eliberare trebuie să fie împlinită de Fiul unul-născut prin propria lui suferință. Și în aceasta se arată iubirea, iubirea infinită atât a acelui Fiu unul-născut, cât și a Tatălui, cel care „îl dă” pentru aceasta pe Fiul. Aceasta este iubirea pentru om, iubirea pentru „lume”: este iubirea mântuitoare.
Aici ne aflăm – evident, trebuie să ținem cont de acest lucru în reflecția noastră comună – într-o dimensiune complet nouă a temei noastre. Este o dimensiune diferită de cea care determina și, într-un anume sens, închidea căutarea semnificației suferinței în limitele dreptății. Aceasta este dimensiunea Răscumpărării, la care în Vechiul Testament deja par să se refere, cel puțin conform cuvintelor Vulgatei, cuvintele lui Iob cel drept: „Eu știu că răscumpărătorul meu este viu și că, în cele din urmă, […] îl voi vedea pe Dumnezeu…” (Iob 19,25-26). În timp ce până acum studiul nostru s-a concentrat, înainte de toate și într-un anume sens, exclusiv asupra problemei suferinței în dimensiunea sa temporală multiplă (precum suferințele lui Iob cel drept), în schimb, cuvintele citate acum din convorbirea lui Isus cu Nicodim privesc suferința în sensul său fundamental și definitiv. Dumnezeu îl dă pe Fiul său unul-născut, pentru ca omul „să nu piară”, iar semnificația acestui „să nu piară” este precizată cu acuratețe de cuvintele care îi urmează: „ci să aibă viața veșnică”. Omul „piere” când pierde „viața veșnică”. Contrarul mântuirii nu este deci doar suferința temporară, o suferință oarecare, ci suferința definitivă: pierderea vieții veșnice, a fi respinși de Dumnezeu, damnarea. Fiul unul-născut a fost dat omenirii pentru a proteja omul, înainte de toate, împotriva acestui rău definitiv și împotriva suferinței definitive. În misiunea sa mântuitoare, Fiul trebuie, prin urmare, să reteze răul din însăși rădăcinile lui transcendentale, din care acesta se desfășoară în istoria omului. Aceste rădăcini transcendentale ale răului sunt fixate în păcat și în moarte: ele, de fapt, se află la baza pierderii vieții eterne. Misiunea Fiului unul-născut constă în a învinge păcatul și moartea. El învinge păcatul prin ascultarea sa până la moarte și învinge moartea prin învierea sa.
15. Când spunem că Isus retează răul din însăși rădăcinile lui cu misiunea sa, noi avem în minte nu numai răul și suferința definitivă, escatologică (pentru ca omul „să nu piară, ci să aibă viața veșnică”), ci și – cel puțin indirect – răul și suferința în dimensiunea lor temporală și istorică. Răul, de fapt, rămâne legat de păcat și de moarte. Și chiar dacă trebuie să judecăm cu mare prudență suferința omului ca o consecință a unor păcate concrete (fapt indicat precis de exemplul lui Iob cel drept), cu toate acestea, ea nu poate fi separată de păcatul strămoșesc, de ceea ce Sfântul Ioan numește „păcatul lumii” (In 1,29), de fondul păcătos al faptelor personale și al proceselor sociale în istoria omului. Dacă nu e corect să aplicăm aici criteriul restrâns al dependenței directe (cum făceau cei trei prieteni ai lui Iob), cu toate acestea, nu se poate renunța nici la criteriul că la baza suferințelor umane există o complexă implicare în păcat. În mod similar se întâmplă când vorbim despre moarte. De multe ori, ea este așteptată chiar ca o eliberare de suferințele acestei vieți. Totodată, nu este posibil să lăsăm să ne scape faptul că ea constituie aproape o sinteză definitivă a operei lor distructive atât în organismul trupesc, cât și în psihic. Dar, înainte de toate, moartea comportă destrămarea întregii personalități psihofizice a omului. Sufletul supraviețuiește și subzistă separat de trup, în timp ce trupul este supus unei descompuneri treptate conform cuvintelor Domnului Dumnezeu, pronunțate în urma păcatului comis de om la începuturile istoriei sale pământești: „Pentru că pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Gen 3,19). Deci, chiar dacă moartea nu este o suferință în sensul temporal al cuvântului și chiar dacă într-un anume sens se găsește dincolo de toate suferințele, totuși răul pe care ființa umană îl experimentează în ea are, pe de o parte, un caracter definitiv și totalizator. Prin lucrarea sa mântuitoare, Fiul unul-născut eliberează omul de păcat și de moarte. Înainte de toate, el șterge din istoria omului tirania păcatului, care s-a înrădăcinat sub influența duhului rău, începând de la păcatul strămoșesc, și îi dă apoi omului posibilitatea de a trăi în harul sfințitor. În urma victoriei sale asupra păcatului, el elimină și stăpânirea morții, dând, prin învierea sa, startul viitoarei învieri a trupurilor. Ambele sunt condiții esențiale ale „vieții veșnice”, adică ale definitivei fericiri a omului în unire cu Dumnezeu; aceasta vrea să spună, pentru cei mântuiți, că în perspectiva escatologică suferința este pe deplin anulată. Ca urmare a lucrării mântuitoare a lui Cristos, omul există pe pământ cu speranța vieții și a sfințeniei veșnice. Și chiar dacă victoria asupra păcatului și a morții, câștigată de Cristos prin crucea și învierea sa, nu desființează suferințele temporale din viața omenească și nici nu eliberează din suferință întreaga dimensiune istorică a existenței umane, cu toate acestea, ea aruncă o lumină nouă asupra acestei întregi dimensiuni și asupra oricărei suferințe: lumina mântuirii. Aceasta este lumina evangheliei, adică a veștii celei bune. În centrul acestei lumini se găsește adevărul enunțat în convorbirea cu Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut” (In 3,16). Acest adevăr schimbă radical imaginea istoriei omului și a situației sale pământești: în ciuda păcatului care s-a înrădăcinat în această istorie ca moștenire strămoșească, ca „păcat al lumii” și ca însumare a păcatelor personale, Dumnezeu Tatăl l-a iubit pe Fiul unul-născut, adică îl iubește continuu; apoi, în timp, tocmai pentru această iubire care învinge totul, el îl „dă” pe acest Fiu ca să reteze chiar rădăcinile răului omenesc și astfel să se apropie în mod mântuitor de întreaga lume a suferinței, la care omul este părtaș.
16. În activitatea sa mesianică în mijlocul lui Israel, Cristos s-a apropiat fără oprire de lumea suferinței umane.
„A trecut făcând bine” (Fap 10,38), iar această lucrare a sa îi privea, înainte de toate, pe cei care sufereau și pe cei care căutau ajutor. El i-a vindecat pe cei bolnavi, i-a consolat pe cei îndurerați, i-a hrănit pe cei înfometați, a eliberat oamenii de surzenie, de orbire, de lepră, de demon și de diverse dizabilități trupești, de trei ori a redat viața celor morți. Era sensibil la orice suferință omenească, atât la cea trupească, cât și la cea sufletească. Totodată, îi învăța punând în centrul învățăturii sale cele opt fericiri, care sunt adresate oamenilor încercați de diferite suferințe în viața lor temporală. Aceștia sunt „cei săraci în duh”, și „cei care plâng” și „cei cărora le este foame și sete de dreptate”, și „cei persecutați pentru dreptate”, cei pe care oamenii îi insultă, îi persecută și, mințind, spun tot răul împotriva lor din cauza lui Cristos (cf. Mt 5,3-11). Așa relatează evanghelistul Matei; Luca însă îi menționează explicit pe cei „care acum sunt flămânzi” (Lc 6,21). În orice caz, Cristos s-a apropiat de lumea suferinței umane mai ales prin faptul că a luat el însuși această suferință asupra sa. În timpul activității sale publice a experimentat nu numai oboseala, lipsa unei locuințe, lipsa de înțelegere chiar din partea celor mai apropiați, ci, mai mult decât orice lucru, a ajuns să fie înconjurat ermetic de un cerc de ostilitate, devenind tot mai clare pregătirile pentru a-l lua dintre cei vii. Cristos este conștient de acest fapt și le vorbește discipolilor săi în repetate rânduri despre suferințele și moartea care îl așteaptă: „Iată, urcăm la Ierusalím și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor; îl vor condamna la moarte și-l vor da pe mâna păgânilor. Aceștia își vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui și-l vor ucide, dar după trei zile va învia” (Mc 10,33-34). Cristos merge spre propria pătimire și moarte cu toată conștiința misiunii pe care o are de împlinit tocmai în acest mod. Prin chiar intermediul acestei suferințe, el face ca „omul să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Tocmai prin intermediul crucii sale trebuie să reteze rădăcinile răului, plantate în istoria omului și în sufletele omenești. Tocmai prin intermediul crucii sale trebuie să împlinească lucrarea de mântuire. Această lucrare, în planul iubirii eterne, are un caracter răscumpărător.
Din această cauză, Cristos îl mustră sever pe Petru atunci când acesta vrea să-l facă să abandoneze gândurile legate de suferința și moartea pe cruce (cf. Mt 16,23). Iar când, în timpul arestării în Ghetsemani, același Petru încearcă să-l apere cu sabia, Cristos îi spune: „Pune-ți sabia la locul ei. […] Dar cum s-ar mai împlini Scripturile, că așa trebuie să fie?” (Mt 26,52.54). Iar în altă parte spune: „Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18,11). Acest răspuns – ca și altele care revin în diverse locuri ale evangheliei – ne arată cât de profund era pătruns Cristos de gândul pe care deja îl exprimase în convorbirea cu Nicodim: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). Cristos merge spre propria suferință, conștient de puterea ei mântuitoare, merge ascultător față de Tatăl, dar, înainte de toate, este unit cu Tatăl în iubirea cu care el a iubit lumea și omul din lume. De aceea, Sfântul Paul va scrie despre Cristos: „M-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).
17. Scripturile trebuiau să se împlinească. Erau multe textele mesianice ale Vechiului Testament care pregăteau suferințele viitorului Uns al lui Dumnezeu. Dintre toate textele, este emoționant în mod special cel care de obicei este numit A patra cântare a Slujitorului lui Yahwe, din Cartea lui Isaia. Profetul, care, pe drept cuvânt, este numit „al cincilea evanghelist”, prezintă în această cântare imaginea suferințelor slujitorului cu un realism atât de acut, de parcă le-ar vedea cu ochii săi: cu ochii trupului și ai duhului. În lumina versetelor lui Isaia, pătimirea lui Cristos devine mai expresivă și mai emoționantă decât în descrierile evangheliștilor. Iată cum se prezintă în fața noastră adevăratul Om al durerilor:
„Nu avea formă și nici frumusețe ca să o privim, nici înfățișare ca să o dorim.
Disprețuit și refuzat de oameni,
om al durerilor, cunoscător al suferinței, de care îți ascunzi fața.
Era disprețuit și noi nu l-am luat în seamă.
Iar el a purtat suferințele noastre
și durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit,
bătut de Dumnezeu și umilit.
Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre.
Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecați.
Noi toți rătăceam ca oile,
fiecare avea propriul drum în față.
Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor” (Is 53,2-6).
Cântarea Slujitorului suferind conține o descriere în care se pot identifica, într-un anume sens, momentele pătimirii lui Cristos în diversele lor amănunte: arestarea, umilirea, pălmuirile, scuipăturile, disprețul demnității înseși a prizonierului, judecata nedreaptă și apoi biciuirea, încoronarea cu spini și batjocura, purtarea crucii, răstignirea, agonia.
Mai mult decât această descriere a pătimirii, în cuvintele profetului ne atinge profunzimea jertfei lui Cristos. Iată, el, deși nevinovat, ia asupra sa suferințele tuturor oamenilor, pentru că ia asupra sa păcatele tuturor. „Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor”: tot păcatul omenesc, în extensia și profunzimea sa, devine adevărata cauză a suferinței Mântuitorului. Dacă suferința „se măsoară” cu răul suferit, atunci cuvintele profetului ne permit să înțelegem măsura acestui rău și a suferinței, cu care Cristos s-a împovărat. Se poate spune că această suferință este „substitutivă”. Înainte de toate însă, este „răscumpărătoare”. Omul durerilor din acea profeție este într-adevăr acel „Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In 1,29). În suferința lui, păcatele sunt șterse tocmai pentru că doar el singur, ca Fiu unul-născut, putea să le ia asupra sa, să și le asume cu acea iubire către Tatăl care învinge răul oricărui păcat; într-un anume sens, el anihilează acest rău în spațiul spiritual al relațiilor dintre Dumnezeu și umanitate și umple acest spațiu cu binele însuși.
Atingem aici dualitatea de natură a unui singur subiect personal al suferinței mântuitoare. Cel care, prin pătimirea și moartea sa pe cruce, înfăptuiește mântuirea este Fiul unul-născut pe care Dumnezeu „l-a dat”. În același timp, acest Fiu consubstanțial cu Tatăl suferă ca om. Suferința lui are dimensiuni omenești; are de asemenea – și acest lucru e unic în istoria umanității – o profunzime și o intensitate care, deși omenești, pot fi și incomparabile, întrucât Omul care suferă este Fiul unul-născut în persoană: „Dumnezeu din Dumnezeu”. Prin urmare, doar el, Fiul unul-născut, este capabil să îmbrățișeze măsura răului conținut în păcatul omului: în orice păcat și în păcatul „total”, conform dimensiunilor existenței istorice a omenirii pe pământ.
18. Se poate spune că precedentele considerații ne conduc de acum direct la Ghetsemani și pe Golgota, unde s-a împlinit cântarea Slujitorului suferind, prezentă în Cartea lui Isaia. Dar înainte de a merge acolo, să citim versetele succesive ale cântării, care dau anticiparea profetică a pătimirii din Ghetsemani și de pe Golgota. Slujitorul suferind – și acest fapt, la rândul său, este esențial pentru o analiză a pătimirii lui Cristos – ia asupra sa acele suferințe despre care am vorbit într-un fel cu totul voluntar:
„Chinuit și umilit, el nu și-a deschis gura; ca un miel dus la înjunghiere
și ca o oaie mută înaintea celor care o tund, nu și-a deschis gura.
A fost luat cu violență și judecată;
cât despre generația lui, cine se gândește? A fost șters de pe pământul celor vii,
pentru nelegiuirea poporului meu a fost lovit. Mormântul lui a fost cu cei nelegiuiți,
cu cel bogat a fost în moartea lui, deși nu făcuse nicio violență
și nu fusese înșelăciune în gura lui” (Is 53,7-9).
Cristos suferă în mod liber și suferă fiind nevinovat. Primește prin suferința sa acea întrebare, care – pusă de multe ori de către oameni – a fost exprimată, într-un anume sens, în mod radical de Cartea lui Iob. Cu toate acestea, Cristos nu numai că poartă cu sine aceeași întrebare (desigur, într-un mod cu atât mai radical, cu cât el nu e doar un om ca Iob, ci este Fiul unul-născut al lui Dumnezeu), dar oferă și cel mai înalt răspuns posibil la aceasta. Răspunsul rezultă, se poate spune, din aceeași materie din care este făcută întrebarea. Cristos dă răspunsul la întrebarea asupra suferinței și a sensului ei nu numai prin învățătura sa, adică prin vestea cea bună, ci mai ales prin propria lui suferință, care este integrată în mod organic și indisolubil în această învățătură a veștii celei bune. Iar suferința este cuvântul ultim, care sintetizează întreaga învățătură, „cuvântul Crucii”, după cum va zice într-o bună zi Sfântul Paul (cf. 1Cor 1,18). Acest „cuvânt al Crucii” umple cu o realitate definitivă imaginea vechii profeții. Multe locuri, multe discursuri din timpul învățăturii publice a lui Cristos dau mărturie despre modul în care el acceptă de la bun început această suferință, care este voia Tatălui pentru mântuirea lumii. Totuși, rugăciunea din Ghetsemani devine un punct definitiv. Cuvintele: „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu!” (Mt 26,39) și următoarele: „Tată, dacă nu este posibil ca să treacă acest potir fără ca să-l beau, să se facă voința ta!” (Mt 26,42) au o elocvență multiplă. Ele dovedesc adevărul acelei iubiri pe care Fiul unul-născut o dă Tatălui prin ascultarea sa. De asemenea, ele atestă adevărul suferinței sale. Cuvintele acelei rugăciuni a lui Cristos din Ghetsemani dovedesc adevărul iubirii prin intermediul adevărului suferinței. Cuvintele lui Cristos confirmă cu toată simplitatea acest adevăr omenesc al suferinței până în profunzime: suferința este o experimentare a răului în fața căruia omul se îngrozește. El spune: „să treacă de la mine”, exact cum zice Cristos în Ghetsemani. Cuvintele sale certifică totodată această unică și incomparabilă profunzime și intensitate a suferinței, pe care a putut-o experimenta doar Omul care este Fiul unul-născut. Ele atestă acea profunzime și intensitate, pe care cuvintele profetice sus-amintite ne ajută, în felul lor, să o înțelegem: desigur, nu până la capăt (pentru aceasta ar trebui să pătrundem misterul divino-uman al Subiectului), însă măcar cât să pricepem acea diferență (și totodată asemănare) care se verifică între orice posibilă suferință a omului și aceea a Dumnezeului-Om. Ghetsemani este locul în care tocmai această suferință, în tot adevărul exprimat de profet în legătură cu răul experimentat într-însa, s-a revelat aproape în mod definitiv în fața ochilor sufletului lui Cristos.
După cuvintele din Ghetsemani vin cuvintele pronunțate pe Golgota, care dau mărturie despre această profunzime – unică în istoria lumii – a răului suferinței experimentate. Când Cristos zice: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, cuvintele lui nu sunt doar expresie a acelei părăsiri care de mai multe ori s-a făcut auzită în Vechiul Testament, în mod special în Psalmi, cu precădere în Psalmul 22, din care provin cuvintele citate (v. 2). Se poate spune că aceste cuvinte despre părăsire se nasc în planul inseparabilei uniri a Fiului cu Tatăl. Și se nasc pentru că Tatăl „a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor” (Is 53,6). De asemenea, ele prefigurează ceea ce va zice Sfântul Paul: „Pe cel care nu a cunoscut păcatul, el l-a făcut păcat de dragul nostru” (2Cor 5,21). Împreună cu această oribilă greutate, măsurând „întregul” rău al întoarcerii cu spatele la Dumnezeu, conținut în păcat, Cristos, prin intermediul dumnezeieștii profunzimi a unirii sale filiale cu Tatăl, percepe în mod omenește inexprimabil această suferință care este ruperea, respingerea din partea Tatălui, înstrăinarea de Dumnezeu. Însă tocmai prin intermediul acestei suferințe, el împlinește mântuirea și poate spune, dându-și duhul: „S-a împlinit” (In 19,30).
Se poate spune și că s-a împlinit Scriptura, că au fost, în sfârșit, actualizate în planul realității cuvintele amintitei cântări a Slujitorului suferind: „Domnului i-a plăcut să-l zdrobească prin suferință” (Is 53,10). Suferința omenească și-a atins apogeul în pătimirea lui Cristos. De asemenea, ea a intrat într-o dimensiune și ordine complet nouă: a fost legată de iubire, de acea iubire despre care Cristos i-a vorbit lui Nicodim, de acea iubire care creează binele obținându-l chiar și din rău, obținându-l prin intermediul suferinței, așa cum binele suprem al mântuirii lumii a rezultat din crucea lui Cristos și își ia în mod constant din ea elanul său. Crucea lui Cristos a devenit un izvor, din care izvorăsc râuri de apă vie (cf. In 7,37-38). În ea trebuie deopotrivă să repropunem întrebarea asupra sensului suferinței și să citim până la sfârșit răspunsul la această întrebare.
V. PĂRTAȘI AI SUFERINȚELOR LUI CRISTOS
19. Aceeași cântare a Slujitorului suferind din Cartea lui Isaia ne conduce, prin versetele următoare, tocmai în direcția acestei întrebări și a acestui răspuns:
„Când sufletul și-l va pune ca jertfă pentru vinovăție, va vedea o descendență care-și va lungi zilele
și dorința Domnului, prin mâna lui, va avea succes.
Din truda sufletului său va vedea
și va fi satisfăcut în cunoașterea lui;
slujitorul meu cel drept îi va îndreptăți pe mulți
și va lua asupra sa păcatele lor.
De aceea, îi voi face parte cu cei mari și cu cei puternici va împărți prada,
pentru că și-a dat sufletul la moarte
și a fost numărat împreună cu cei nelegiuiți.
Dar el purta păcatul multora
și mijlocea pentru cei nelegiuiți” (Is 53,10-12).
Se poate spune că, împreună cu pătimirea lui Cristos, orice suferință omenească s-a găsit într-o nouă situație. E ca și când Iob ar fi presimțit-o atunci când spunea: „Eu știu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iob 19,25), ca și când ar fi îndreptat spre ea propria suferință, care fără răscumpărare nu ar fi putut să-i reveleze plinătatea semnificației sale. În crucea lui Cristos nu numai că s-a împlinit mântuirea prin intermediul suferinței, ci însăși suferința omenească a fost mântuită. Cristos – fără nicio vină proprie – a luat asupra lui „răul total al păcatului”. Experimentarea acestui rău a determinat incomparabila măsură a suferinței lui Cristos, care a devenit prețul răscumpărării. Despre aceasta vorbește cântarea Slujitorului suferind în Isaia. La vremea lor, despre aceasta vor vorbi martorii Noii Alianțe, încheiată în sângele lui Cristos. Iată cuvintele Apostolului Petru din prima sa scrisoare: „Voi știți că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, ați fost răscumpărați din purtarea voastră fără sens moștenită de la părinți, ci cu sângele prețios al lui Cristos, ca al unui miel fără meteahnă și neprihănit” (1Pt 1,18-19). Iar Apostolul Paul în Scrisoarea către Galateni va zice: „S-a dat pe sine însuși pentru păcatele noastre ca să ne scoată din lumea aceasta perversă” (Gal 1,4) și în Scrisoarea întâi a Sfântului Paul către Corinteni: „Căci ați fost cumpărați cu un preț mare. Așadar, preamăriți-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1Cor 6,20). Cu aceste cuvinte și cu altele similare, martorii Noii Alianțe vorbesc despre măreția răscumpărării, care s-a împlinit prin suferința lui Cristos. Răscumpărătorul a suferit în locul omului și pentru om. Orice om are o participare proprie la răscumpărare. Fiecare este, de asemenea, chemat să participe la această suferință, prin care s-a împlinit răscumpărarea. Este chemat să participe la acea suferință, prin intermediul căreia orice suferință umană a fost răscumpărată. Efectuând răscumpărarea prin intermediul suferinței, Cristos a ridicat suferința umană la nivelul răscumpărării. Așadar, orice om în suferința sa poate deveni părtaș la suferința răscumpărătoare a lui Cristos.
20. Textele Noului Testament exprimă în multe puncte acest concept. În Scrisoarea a doua către Corinteni, Apostolul scrie: „Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați, dar nu abandonați; doborâți, dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru. Căci noi care trăim suntem mereu dați la moarte pentru Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor […], știind că cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia și pe noi împreună cu Isus” (2Cor 4,8-11.14).
Sfântul Paul vorbește despre diferitele suferințe și, în particular, despre acelea la care deveneau părtași primii creștini „din cauza lui Isus”. Aceste suferințe permit destinatarilor acelei scrisori să participe la lucrarea de mântuire, împlinită prin suferințele și moartea Mântuitorului. Elocvența crucii și a morții este, cu toate acestea, completată de elocvența învierii. Omul găsește în înviere o lumină complet nouă, care îl ajută să meargă înainte prin întunericul dens al umilirilor, al îndoielilor, al disperării și al persecuției. De aceea, Apostolul va scrie și în Scrisoarea a doua către Corinteni: „Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisosește și mângâierea noastră” (2Cor 1,5). În alt loc, el se adresează destinatarilor săi prin cuvinte de încurajare: „Domnul să îndrepte inimile voastre spre iubirea lui Dumnezeu și spre ascultarea lui Cristos” (2Tes 3,5). Iar în Scrisoarea către Romani scrie: „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (Rom 12,1).
Participarea însăși la suferința lui Cristos găsește, în aceste expresii apostolice, aproape o dublă dimensiune. Dacă un om devine părtaș la suferința lui Cristos, aceasta se întâmplă pentru că Isus Cristos și-a deschis suferința către om, fiindcă el însuși, în suferința lui răscumpărătoare, a devenit, într-un anume sens, părtaș la toate suferințele omenești. Omul, descoperind prin credință suferința mântuitoare a lui Cristos, descoperă în ea propriile suferințe, le regăsește, prin credință, îmbogățite cu un nou conținut și cu o nouă semnificație.
Această descoperire l-a determinat pe Sfântul Paul să scrie cuvinte deosebit de puternice în Scrisoarea către Galateni: „Am fost răstignit împreună cu Cristos. Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,19-20). Credința permite autorului acestor cuvinte să cunoască acea iubire care l-a condus pe Cristos către cruce. Dacă el ne-a iubit astfel, suferind și murind, atunci el trăiește în cel pe care l-a iubit astfel cu suferința și moartea sa, el trăiește în om: în Paul. Și trăind în el – pe măsură ce Paul, conștient de acest lucru prin credință, răspunde cu iubire la iubirea lui –, Cristos devine unit, în mod particular, și cu omul, cu Paul, prin cruce. Această unire i-a dictat lui Paul, în aceeași Scrisoare către Galateni, și alte cuvinte, nu mai puțin puternice: „Însă, în ce mă privește, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume” (Gal 6,14).
21. Crucea lui Cristos aruncă, într-un mod foarte pătrunzător, lumină mântuitoare asupra vieții omului și, în mod particular, asupra suferinței lui, deoarece prin credință, această lumină ajunge la el împreună cu învierea: misterul pătimirii este conținut în misterul pascal. Martorii pătimirii lui Cristos sunt, în același timp, martori ai învierii lui. Paul scrie: „Pe el (Cristos) vreau să-l cunosc și puterea învierii lui și să fiu făcut părtaș al pătimirilor sale, devenind asemenea lui în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morți” (Fil 3,10-11). Într-adevăr, Apostolul a experimentat mai întâi „puterea învierii” lui Cristos pe drumul Damascului și numai după aceea, în lumina pascală a învierii, a ajuns la acea „participare la suferințele lui”, despre care vorbește, de exemplu, în Scrisoarea către Galateni. Calea lui Paul este într-adevăr pascală: participarea la crucea lui Cristos se întâmplă prin intermediul experimentării Celui Înviat, deci printr-o participare specială la înviere. De aceea, în exprimările apostolului pe tema suferinței, apare atât de des motivul gloriei, care începe prin crucea lui Cristos. Martorii crucii și ai învierii erau convinși că „trebuie să trecem prin multe încercări, ca să intrăm în împărăția lui Dumnezeu” (Fap 14,22). Iar Paul, scriind tesalonicenilor, spune astfel: „Ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu pentru statornicia voastră și credința în toate persecuțiile voastre și în încercările pe care le primiți. Ele sunt dovada judecății drepte a lui Dumnezeu, ca să deveniți vrednici de împărăția lui Dumnezeu pentru care și suferiți” (2Tes 1,4-5). Astfel, participarea la suferințele lui Cristos este, în același timp, suferință pentru împărăția lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu cel drept, înaintea judecății sale, cei care participă la suferințele lui Cristos devin vrednici de această Împărăție. Prin intermediul suferințelor lor, aceștia, într-un anume sens, restituie infinitul preț al pătimirii și al morții lui Cristos, care a devenit prețul răscumpărării noastre: cu acest preț, împărăția lui Dumnezeu a fost din nou consolidată în istoria omului, devenind perspectiva definitivă a existenței sale pământești. Cristos ne-a condus în această Împărăție prin suferința sa. Și tot prin suferință cresc pentru ea oamenii învăluiți de misterul răscumpărării lui Cristos.
22. Cu perspectiva împărăției lui Dumnezeu este unită speranța acelei glorii, al cărei început se găsește în crucea lui Cristos. Învierea a revelat această glorie – gloria escatologică – care în crucea lui Cristos era complet întunecată de imensitatea suferinței. Cei care sunt părtași ai suferințelor lui Cristos sunt, în același timp, chemați prin intermediul propriilor lor suferințe să ia parte la glorie. Paul exprimă aceasta în diferite locuri. Scrie în Scrisoarea către Romani:
„Suntem […] împreună-moștenitori cu Cristos, dacă suferim cu el, ca împreună cu el să fim și glorificați. Eu consider că suferințele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,17-18). În Scrisoarea a doua către Corinteni citim: „Căci suferința noastră scurtă și ușoară ne pregătește un belșug nemărginit al gloriei veșnice, pentru că noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd” (2Cor 4,17-18). Apostolul Petru va exprima acest adevăr în următoarele cuvinte ale primei sale scrisori:
„Întrucât participați la suferințele lui Cristos, bucurați-vă, ca să puteți tresălta de bucurie și la arătarea gloriei lui” (1Pt 4,13). Tema suferinței și a gloriei are o caracteristică strict evanghelică, care se clarifică prin referință la cruce și la înviere. Învierea a devenit, înainte de toate, manifestarea gloriei care corespunde înălțării lui Cristos prin intermediul crucii. Dacă în ochii oamenilor crucea a fost golirea de sine a lui Cristos, ea a fost, în același timp, ridicare a lui în ochii lui Dumnezeu. Pe cruce, Cristos a atins și a realizat misiunea sa în toată plinătatea ei: împlinind voința Tatălui, s-a realizat deopotrivă pe sine. În slăbiciune și-a manifestat puterea, iar în umilire, toată măreția sa mesianică. Nu sunt, oare, o dovadă a acestei măreții toate cuvintele pronunțate în timpul agoniei de pe Golgota și, mai ales, cele care îi privesc pe autorii răstignirii sale: „Tată, iartă-i, pentru că nu știu ce fac!” (Lc 23,34)? Celor care sunt părtași la suferințele lui Cristos, aceste cuvinte li se impun cu puterea unui suprem exemplu. Suferința este și o chemare la manifestarea măreției morale a omului, a maturității lui spirituale. Despre aceasta au dat mărturie, în diferitele generații, martirii și mărturisitorii lui Cristos, fideli cuvintelor: „Nu vă temeți de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul!” (Mt 10,28).
Învierea lui Cristos a revelat „gloria veacului viitor” și a confirmat totodată „mândria crucii”: acea glorie care este cuprinsă în suferința însăși a lui Cristos și care, de multe ori, s-a oglindit și se oglindește în suferința omului, ca expresie a măreției sale spirituale. Trebuie să recunoaștem această glorie nu doar în martirii credinței, ci și în numeroși alți oameni, care câteodată, chiar fără credința în Cristos, suferă și își dau viața pentru adevăr și pentru o cauză dreaptă. În suferințele tuturor acestora se confirmă în mod izbitor marea demnitate a omului.
23. Suferința este, de fapt, mereu o încercare – câteodată una foarte dură – la care este supusă omenirea. Din paginile scrisorilor Sfântului Paul, adesea ne vorbește acel paradox evanghelic al slăbiciunii și al puterii, experimentat în mod particular de către apostolul însuși și pe care, împreună cu el, îl încearcă toți cei care participă la suferințele lui Cristos. El scrie în Scrisoarea a doua către Corinteni: „Așadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12,9). În Scrisoarea a doua către Timotei citim: „Din acest motiv sufăr acestea; dar nu mă rușinez, pentru că știu în cine am crezut” (2Tim 1,12). Și în Scrisoarea către Filipeni va spune de-a dreptul:
„Toate le pot în cel care mă întărește” (Fil 4,13). Cei care sunt părtași ai suferințelor lui Cristos au în fața ochilor misterul pascal al crucii și al învierii, în care Cristos coboară, într-o primă etapă, până la ultimele granițe ale slăbiciunii și neputinței umane: el, de fapt, moare bătut în cuie pe cruce. Dar dacă în această slăbiciune se împlinește înălțarea sa, confirmată prin puterea învierii, înseamnă că slăbiciunile tuturor suferințelor omenești pot fi pătrunse de aceeași putere a lui Dumnezeu, care s-a manifestat în crucea lui Cristos. În acest sens, a suferi înseamnă să devenim deosebit de susceptibili, deosebit de deschiși la lucrarea forțelor mântuitoare ale lui Dumnezeu, oferite omenirii de către Cristos. În el, Dumnezeu a confirmat că vrea să acționeze în mod special prin intermediul suferinței, care este slăbiciunea și golirea de sine a omului, și că vrea să-și manifeste puterea sa tocmai în această slăbiciune și golire de sine. Prin aceasta se poate explica și îndemnul din Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Petru:
„Dacă (cineva) suferă ca un creștin, să nu se rușineze, ci să-l preamărească pe Dumnezeu pentru acest nume” (1Pt 4,16). În Scrisoarea către Romani, Apostolul Paul se pronunță încă și mai amplu asupra temei „nașterii puterii în slăbiciune”, asupra acestei fortificări spirituale a omului în mijlocul încercărilor și al suferințelor, care este vocația specială a celor care sunt părtași la suferințele lui Cristos: „Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în încercări, știind că încercarea aduce răbdare, răbdarea virtute, virtutea speranță, iar speranța nu înșală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,3-5). În suferință este cuprinsă o chemare specială la virtute, pe care omul trebuie să o exercite din partea sa. Este vorba tocmai de virtutea perseverenței în suportarea a ceea ce tulbură și face rău. Dacă procedează astfel, omul declanșează în el speranța, care menține în el convingerea că suferința nu va triumfa asupra lui, nu îl va lipsi de demnitatea proprie omului, unită cu conștiința sensului vieții. Și iată, acest sens se manifestă împreună cu lucrarea iubirii lui Dumnezeu, care este darul suprem al Duhului Sfânt.
Pe măsură ce participă la această iubire, omul se regăsește în suferință din ce în ce mai deplin: își regăsește „sufletul”, pe care i se părea că îl „pierduse” (cf. Mc 8,35; Lc 9,24; In 12,25) din cauza suferinței.
24. Experiențele Apostolului, părtaș la suferințele lui Cristos, merg încă și mai departe. În Scrisoarea către Coloseni citim cuvintele care constituie aproape ultima etapă a itinerariului spiritual legat de suferință. Sfântul Paul scrie: „Acum mă bucur în suferințele mele pentru voi și împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica” (Col 1,24). Și într-o altă scrisoare îi întreabă pe destinatarii săi: „Nu știți voi că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos?” (1Cor 6,15). În misterul pascal, Cristos a inițiat unirea cu omul în comunitatea Bisericii. Misterul Bisericii se exprimă în faptul că deja prin actul Botezului, care unește cu Cristos, și apoi prin jertfa lui – sacramental, prin intermediul Euharistiei –, Biserica se edifică spiritual în mod continuu ca trup al lui Cristos. În acest trup, Cristos vrea să fie unit cu toți oamenii. În mod particular, el este unit cu cei care suferă.
Cuvintele citate mai sus din Scrisoarea către Coloseni atestă caracterul excepțional al acestei uniri. Iată că cel care suferă în unire cu Cristos – asemenea Apostolului Paul care își ducea „suferințele în unire cu Cristos – nu doar că-și trage de la Cristos acea putere despre care am vorbit mai sus, ci și „completează” cu suferința sa „ceea ce lipsește pătimirilor lui Cristos”. În acest cadru evanghelic este evidențiat cu precădere adevărul despre caracterul creator al suferinței. Suferința lui Cristos a creat binele răscumpărării lumii. Acest bine este în sine însuși inepuizabil și infinit. Niciun om nu îi poate adăuga ceva. În același timp însă, în misterul Bisericii ca Trup al său, Cristos și-a deschis, într-un anume sens, propria suferință răscumpărătoare către oricare suferință a omului. În măsura în care omul devine părtaș la suferințele lui Cristos – în orice loc din lume și în orice timp al istoriei –, el completează în felul său acea suferință, prin intermediul căreia Cristos a realizat mântuirea lumii.
Oare acest lucru vrea să spună că mântuirea împlinită de Cristos nu este completă? Nu. Înseamnă doar că mântuirea, realizată în virtutea iubirii ispășitoare, rămâne în mod constant deschisă oricărei iubiri care se exprimă în suferința omenească. În această dimensiune – dimensiunea iubirii –, mântuirea deja realizată în mod deplin se împlinește, într-un anume sens, în mod constant. Cristos a realizat mântuirea complet și până la capăt; în același timp însă, nu a închis-o. În această suferință răscumpărătoare, prin intermediul căreia a fost realizată mântuirea lumii, Cristos s-a deschis de la bun început și se deschide în mod constant oricărei suferințe omenești. Da, pare să țină de însăși esența suferinței răscumpărătoare a lui Cristos faptul că cere să fie neîncetat completată. În acest fel, cu o asemenea deschidere către orice suferință omenească, Cristos a realizat cu propria suferință mântuirea lumii. De fapt, această mântuire, deși realizată în toată plinătatea prin suferința lui Cristos, trăiește și se dezvoltă în istoria omului. Trăiește și se dezvoltă ca Trup al lui Cristos, care este Biserica, iar în această dimensiune orice suferință omenească, în virtutea unirii în iubire cu Cristos, împlinește suferința lui Cristos. O împlinește așa cum Biserica împlinește lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos. Misterul Bisericii – acel Trup care completează în sine trupul răstignit și înviat al lui Cristos – oferă acel spațiu în care suferințele omenești împlinesc suferințele lui Cristos. Numai în această optică și dimensiune a Bisericii-trup al lui Cristos, care se dezvoltă continuu în spațiu și timp, ne putem gândi și vorbi despre „ceea ce lipsește” suferințelor lui Cristos. Apostolul, de altfel, evidențiază clar acest lucru când scrie despre împlinirea a „ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos, pentru trupul său care este Biserica”.
Tocmai Biserica, cea care se adapă neîntrerupt din resursele neîngrădite ale răscumpărării, introducând-o în viața umanității, este dimensiunea în care suferința răscumpărătoare a lui Cristos poate fi în mod constant împlinită de suferința omului. În aceasta se evidențiază și natura divino-umană a Bisericii. Suferința pare să participe, într-un oarecare fel, la proprietățile acestei naturi. Pentru aceasta, suferința are și o valoare specială în fața Bisericii. Ea e un bine în fața căruia Biserica se închină cu venerație, în toată profunzimea credinței sale în răscumpărare. Se închină, în același timp, în toată profunzimea acelei credințe, cu care îmbrățișează în ea însăși misterul inexprimabil al Trupului lui Cristos.
25. Martorii crucii și ai învierii lui Cristos au transmis Bisericii și omenirii o evanghelie deosebită a suferinței. Mântuitorul însuși a scris această evanghelie, mai presus de toate cu propria suferință asumată din iubire, pentru ca omul „să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,6). Această suferință, împreună cu însuși cuvântul viu al învățăturii sale, a devenit un izvor bogat pentru toți cei care au luat parte la suferințele lui Isus în prima generație a discipolilor și a mărturisitorilor și apoi în cele care s-au succedat în decursul secolelor.
Este, întâi de toate, mângâietor – și precis din punct de vedere istoric și evanghelic – să observăm că alături de Cristos, într-o poziție de prim rang și bine reliefată, este întotdeauna Maica sa Preasfântă prin mărturia exemplară pe care, cu întreaga ei viață, o dă acestei evanghelii speciale a suferinței. În persoana ei, numeroasele și intensele suferințe au fost asumate într-o asemenea intensitate, încât, dacă erau dovada credinței ei de nedărâmat, erau de asemenea și o contribuție la răscumpărarea tuturor. În realitate, din momentul dialogului misterios avut cu îngerul, ea a întrevăzut în misiunea sa de mamă „destinația” de a împărtăși, într-un mod unic și irepetabil, misiunea însăși a Fiului ei. Iar confirmarea cu privire la acest lucru i-a venit foarte curând, atât din evenimentele care au însoțit nașterea lui Isus la Betleem, cât și din cuvintele solemne ale bătrânului Simeon, care i-a vorbit despre o sabie ce avea să-i străpungă sufletul și despre neliniștile și constrângerile fugii grăbite în Egipt, provocate de hotărârea crudă a lui Irod.
După întâmplările vieții ascunse și publice a Fiului ei, la care ea a luat parte cu o sensibilitate aparte, suferința Preasfintei Fecioare Maria, alături de cea a lui Isus, a atins pe Calvar o culme greu de imaginat omenește vorbind, dar care a devenit fecundă pentru mântuirea universală într-un mod misterios și suprafiresc. Acea urcare a ei pe Calvar, acea „stare” a ei la picioarele crucii, împreună cu discipolul iubit, au fost o participare cu totul specială la moartea răscumpărătoare a Fiului, așa cum de altfel și cuvintele pe care a putut să le culeagă de pe buzele Fiului au fost aproape încredințarea solemnă a acestei evanghelii speciale, pe care ea trebuia să o vestească întregii comunități a credincioșilor.
Martoră la pătimirea Fiului cu prezența ei și părtașă la ea cu compasiunea ei, Preasfânta Maria a oferit un aport singular la evanghelia suferinței, adeverind în avans expresia paulină citată la început. Într-adevăr, ea are calificări foarte speciale pentru a putea afirma că „împlinește în propria carne – ca și în inima ei – ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos”.
În lumina exemplului de neîntrecut al lui Cristos, reflectat cu o evidență unică în viața Mamei sale, evanghelia suferinței devine prin intermediul experienței și al cuvântului apostolilor izvor inepuizabil pentru generațiile mereu noi care s-au scurs în istoria Bisericii. Evanghelia suferinței înseamnă nu doar prezența suferinței în evanghelie, ca una dintre temele veștii celei bune, ci, de asemenea, revelația forței și semnificației mântuitoare a suferinței în misiunea mesianică a lui Cristos și, în consecință, în misiunea și vocația Bisericii. Cristos nu ascundea ascultătorilor săi necesitatea suferinței. El spunea foarte clar: „Dacă cineva vrea să vină după mine, […] să-și ia crucea în fiecare zi” (Lc 9,23), iar ucenicilor săi le punea exigențe de natură morală a căror realizare este posibilă doar cu condiția de a „se lepăda de sine” (Lc 9,23). Calea care duce spre împărăția cerurilor este „strâmtă și îngustă”, iar Cristos o contrapune căii „largi și late”, care „duce spre pieire” (cf. Mt 7,13-14). De multe ori, Cristos spunea și că ucenicii și mărturisitorii săi vor avea de înfruntat multe persecuții, ceea ce, așa cum știm, s-a întâmplat nu numai în primele secole ale vieții Bisericii sub Imperiul Roman, ci s-a adeverit și se va adeveri în diferitele perioade ale istoriei și în diferitele locuri ale pământului și în zilele noastre.
Iată câteva cuvinte de la Cristos pe această temă: „Vor pune mâna pe voi și vă vor persecuta; vă vor purta prin sinagogi și închisori, vă vor duce în fața regilor și a guvernanților din cauza numelui meu. Aceasta va fi pentru voi o ocazie de a da mărturie. Întipăriți-vă în minte să nu vă preocupați cum vă veți apăra, căci eu vă voi da grai și înțelepciune cărora niciunul dintre dușmanii voștri nu le va putea rezista, nici răspunde! Veți fi trădați de părinți, de frați, de rude și prieteni și vor ucide pe unii dintre voi; veți fi dușmăniți de toți din cauza numelui meu. Dar niciun fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Prin statornicia voastră vă veți mântui sufletele” (Lc 21,12-19).
Evanghelia suferinței vorbește în diferite locuri mai întâi despre suferința „pentru Cristos”, „din cauza lui Cristos”, și face aceasta prin însăși cuvintele lui Isus sau prin cuvintele apostolilor săi. Învățătorul nu ascunde discipolilor și celor care îl urmează perspectiva unei astfel de suferințe, dimpotrivă, o revelează cu toată sinceritatea, indicând totodată forțele supranaturale care îi vor însoți în mijlocul persecuțiilor și al suferințelor „pentru numele său”. Acestea vor fi ca o probă specială a asemănării cu Cristos și a unirii cu el. „Dacă lumea vă urăște, să știți că pe mine m-a urât înainte de voi! […] dar, pentru că nu sunteți din lume, ci eu v-am ales din lume, pentru aceasta vă urăște lumea […]. Nu este servitorul mai mare decât stăpânul său. […] Însă toate acestea vi le vor face din cauza numelui meu, pentru că nu-l cunosc pe cel care m-a trimis” (In 15,18-21).
„V-am spus acestea ca să aveți pace în mine. În lume veți avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea!” (In 16,33). Acest prim capitol al evangheliei suferinței, care vorbește despre persecuții, adică despre suferințele din cauza lui Cristos, conține în sine o chemare specială la curaj și la tărie, susținută de vestea învierii. Cristos a învins lumea definitiv prin învierea sa. Cu toate acestea, datorită legăturii lumii cu pătimirea și moartea sa, a învins, de asemenea, această lume tot prin suferința sa. Da, suferința a fost în mod unic introdusă în acea victorie asupra lumii, care s-a manifestat în înviere. Cristos păstrează în trupul său înviat semnele rănilor crucii pe mâinile sale, pe picioare și în coastă. Prin intermediul învierii, el exprimă forța victorioasă a suferinței și vrea să întipărească convingerea acestei puteri în inima celor pe care i-a ales ca apostoli ai săi și a celor pe care continuu îi alege și îi trimite. Apostolul Paul va spune: „Toți cei care vor să trăiască în Cristos Isus cu evlavie vor fi persecutați” (2Tim 3,12).
26. Dacă primul mare capitol al evangheliei suferinței este scris, de-a lungul generațiilor, de către cei care suferă persecuții pentru Cristos, în aceeași măsură se desfășoară de-a lungul istoriei un alt mare capitol al acestei evanghelii. Acesta este scris de către toți cei care suferă împreună cu Cristos, unind propriile suferințe omenești cu suferința lui mântuitoare. În aceștia se împlinește ceea ce primii martori ai pătimirii și învierii au spus și au scris în legătură cu participarea la suferințele lui Cristos. În aceștia, așadar, se împlinește evanghelia suferinței și fiecare dintre ei continuă, într-un anume sens, să o scrie: o scrie și o proclamă lumii, o vestește propriului anturaj și oamenilor contemporani.
De-a lungul secolelor și al generațiilor, s-a constatat că în suferință se ascunde o putere specială care îl apropie sufletește pe om de Cristos, un har special. Acesteia îi datorează profunda lor convertire mulți sfinți, precum Sfântul Francisc din Assisi, Sfântul Ignațiu de Loyola etc. Rod al unei astfel de convertiri nu este descoperirea sensului mântuitor al suferinței, ci mai ales faptul că în suferință cineva devine un om complet nou. El găsește aproape o nouă dimensiune a întregii sale vieți și a propriei vocații. Această descoperire este o confirmare particulară a măreției spirituale care depășește în om trupul într-un mod cu totul inegalabil. Când acest trup este profund bolnav, total neputincios și omul este aproape incapabil să trăiască și să acționeze, cu atât mai mult se evidențiază maturitatea interioară și măreția spirituală, constituind o lecție emoționantă pentru oamenii sănătoși și normali.
Această maturitate interioară și măreție spirituală în suferință sunt desigur rodul unei speciale convertiri și conlucrări cu harul Mântuitorului răstignit. El însuși este cel care acționează în miezul suferințelor umane prin Duhul adevărului, prin intermediul Duhului său Mângâietor. Este el cel care transformă, într-un anumit sens, substanța însăși a vieții spirituale, arătând omului suferind un loc alături de el. Este el – ca învățător și călăuză interioară – cel care îi învață pe fratele și sora suferindă acest admirabil schimb așezat în însăși inima misterului răscumpărării. Suferința este, în sine, o experimentare a răului. Dar Cristos a făcut din ea cea mai solidă bază a binelui definitiv, și anume a binelui mântuirii veșnice. Prin suferința sa de pe cruce, Cristos a atins rădăcinile înseși ale răului: ale păcatului și ale morții. El l-a învins pe autorul răului, care este Satana, și permanenta sa revoltă împotriva Creatorului. În fața fratelui sau a surorii suferinde, Cristos deschide și întinde treptat orizonturile împărăției lui Dumnezeu; în fața unei lumi convertite spre Creator, ale unei lumi eliberate de păcat, care se clădește pe puterea mântuitoare a iubirii. Și, în mod lent, dar eficace, Cristos îl introduce în această lume, în această împărăție a Tatălui, pe omul suferind, într-un anume sens, chiar prin însuși miezul suferinței sale. Suferința, de fapt, nu poate fi transformată și schimbată cu un har din exterior, ci din interior. Și Cristos, prin propria suferință mântuitoare, se găsește foarte mult înăuntrul oricărei suferințe omenești și poate să acționeze din interiorul ei cu puterea Duhului adevărului, Duhului Mângâietor.
Și încă mai mult: divinul Răscumpărător vrea să pătrundă în sufletul fiecărui suferind prin intermediul inimii Mamei sale Preasfinte, începutul și culmea tuturor celor mântuiți. Ca o continuare a acelei maternități care prin lucrarea Duhului Sfânt i-a dat lui viață, Cristos, înaintea morții sale, i-a acordat Mariei pururea Fecioare o maternitate nouă – spirituală și universală – față de toți oamenii, pentru ca fiecare, în pelerinajul credinței, să rămână împreună cu ea strâns unit cu el, până la cruce, astfel încât orice formă de suferință, fiind regenerată cu puterea acestei cruci, să devină din slăbiciune a omului putere a lui Dumnezeu. Nu întotdeauna însă un astfel de proces interior se desfășoară după același tipar. Deseori începe și se instaurează cu dificultate. Chiar punctul de plecare este diferit: oamenii reacționează diferit în suferința lor. Se poate, cu toate acestea, să admitem că aproape întotdeauna fiecare intră în suferință cu un protest caracteristic omenesc și cu întrebarea „de ce”-ului său. Fiecare se întreabă care este sensul suferinței sale și caută un răspuns la această întrebare de la nivelul său omenesc. Desigur, pune de multe ori această întrebare și lui Dumnezeu, așa cum o pune lui Cristos. De asemenea, el nu poate să nu observe că cel căruia îi pune întrebarea, suferă el însuși și vrea să-i răspundă de pe cruce, din centrul propriei sale suferințe. Cu toate acestea, este nevoie de timp, ba chiar de un timp îndelungat, pentru ca acest răspuns să înceapă să fie perceptibil în interior.
Cristos, de fapt, nu răspunde direct și nu răspunde în mod abstract la această întrebare omenească legată de sensul suferinței. Omul aude răspunsul lui mântuitor pe măsură ce el însuși devine părtaș la suferințele lui Cristos.
Răspunsul care vine printr-o atare participare, pe drumul întâlnirii interioare cu Învățătorul, este la rândul său ceva mai mult decât doar răspunsul abstract la întrebarea despre sensul suferinței. Acesta este, de fapt, mai ales o chemare. Este o vocație. Cristos nu explică în abstract motivele suferinței, ci înainte de toate spune: „Urmează-mă! Vino! Ia parte cu toată suferința ta la această lucrare de mântuire a lumii, care se împlinește prin intermediul suferinței mele! Prin intermediul crucii mele”. Pe măsură ce omul își ia crucea sa, unindu-se spiritual cu crucea lui Cristos, se revelează în fața lui sensul mântuitor al suferinței. Omul nu descoperă acest sens la nivelul său omenesc, ci la nivelul suferinței lui Cristos. În același timp însă, de la acest nivel al lui Cristos, acel sens mântuitor al suferinței coboară la nivelul omului și devine, într-un fel, răspunsul său personal. Și atunci omul găsește în suferința sa pacea interioară și chiar bucuria spirituală.
27. Despre o astfel de bucurie vorbește Apostolul în Scrisoarea către Coloseni: „Mă bucur în suferințele mele pentru voi” (Col 1,24). Izvor al bucuriei devine depășirea sensului inutilității suferinței, senzație care câteodată este înrădăcinată foarte puternic în suferința umană. Aceasta nu numai că îl consumă pe om în sinea sa, ci pare să îl facă o povară pentru ceilalți. Omul se simte condamnat să primească ajutor și atenție de la ceilalți și, în același timp, se simte el însuși inutil. Descoperirea sensului mântuitor al suferinței în unire cu Cristos transformă această senzație deprimantă. Credința în participarea la suferințele lui Cristos aduce cu sine certitudinea interioară că omul suferind „împlinește ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos”; certitudinea că, în dimensiunea spirituală a lucrării răscumpărării, el servește, precum Cristos, la mântuirea fraților și a surorilor sale. Deci, nu numai că le este util altora, ci împlinește un serviciu de neînlocuit. În Trupul lui Cristos, care crește neîncetat din crucea Mântuitorului, tocmai suferința, pătrunsă de spiritul de sacrificiu al lui Cristos, este mediatoarea și autoarea de neînlocuit a bunurilor indispensabile pentru mântuirea lumii. Mai mult decât orice altceva, ea este ceea care face loc harului care transformă sufletele omenești. Ea, mai mult decât orice altceva, face prezente în istoria umanității forțele răscumpărării. În acel conflict „cosmic” între forțele spirituale ale binelui și ale răului, despre care vorbește Scrisoarea către Efeseni (cf. Ef 6,12), suferințele umane, unite cu suferința răscumpărătoare a lui Cristos, constituie o susținere specială pentru forțele binelui, deschizând calea pentru victoria acestor forțe mântuitoare. De aceea, Biserica vede în toți frații și surorile lui Cristos suferinzi aproape un subiect multiplu al puterii sale supranaturale.
Cât de des recurg păstorii Bisericii tocmai la aceștia, căutând ajutor și sprijin chiar de la ei! Evanghelia suferinței este scrisă fără încetare și fără încetare vorbește prin cuvintele acestui paradox ciudat: izvoarele puterii dumnezeiești răbufnesc tocmai în mijlocul slăbiciunii umane. Cei care participă la suferințele lui Cristos păstrează în propriile lor suferințe o părticică foarte specială a infinitei bogății a răscumpărării lumii și pot să împartă această bogăție cu ceilalți. Cu cât este mai amenințat omul de păcat, cu cât sunt mai apăsătoare structurile păcatului pe care le poartă în sine lumea de azi, cu atât mai mare este forța de expresie pe care suferința umană o posedă în sine și nevoia pe care Biserica o simte să recurgă la valoarea suferințelor umane pentru mântuirea lumii.
28. De evanghelia suferinței aparține – în mod organic – și Parabola bunului samaritean. Prin această parabolă, Cristos a dorit să dea răspuns la întrebarea: „Cine este aproapele meu?” (Lc 10,29). De fapt, dintre cei trei trecători pe drumul de la Ierusalim spre Ierihon, unde zăcea la pământ pe jumătate mort un om prădat și rănit de tâlhari, tocmai samariteanul a demonstrat că este într-adevăr „aproapele” pentru acel nefericit, „aproape” însemnând și persoana care a împlinit porunca iubirii aproapelui. Ceilalți doi oameni treceau pe același drum: unul era preot, iar celălalt levit. Dar fiecare, „văzându-l, a trecut mai departe”. În schimb, samariteanului, „văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, […] i-a legat rănile”, apoi „ducându-l la un han, i-a purtat de grijă” (Lc 10,33-34). Și când a trebuit să plece, a încredințat hangiului grija pentru omul suferind, angajându-se să-i plătească orice cheltuieli suplimentare.
Parabola bunului samaritean aparține evangheliei suferinței. Ea indică, de fapt, care ar trebui să fie raportul fiecăruia dintre noi cu aproapele suferind. Nu e permis să „trecem mai departe” cu indiferență, ci trebuie să „ne oprim” lângă el. Bun samaritean este orice om, care se oprește lângă suferința unui alt om, oricare ar fi aceasta. Acea oprire nu înseamnă curiozitate, ci disponibilitate. Aceasta este ca o deschidere a unei anumite dispoziții a inimii, care are și o proprie exprimare emoțională. Bun samaritean este orice om sensibil la suferința altuia, omul care „se emoționează” pentru nenorocirea aproapelui. Dacă Cristos, cunoscător al interiorului omului, subliniază această emoționare, înseamnă că ea este importantă pentru întreaga noastră atitudine față de suferința altuia. Este nevoie deci să cultivăm în noi înșine această sensibilitate a inimii, care stă mărturie pentru compasiunea față de un suferind. Uneori, această compasiune rămâne singura sau principala expresie a iubirii și solidarității noastre cu omul suferind. Cu toate acestea, bunul samaritean din parabola lui Cristos nu se oprește doar la emoționare și compasiune. Acestea devin pentru el un stimul pentru acțiunile care au scopul de a oferi ajutor omului rănit. Bun samaritean este deci, până la urmă, cel care aduce ajutor în suferință, de orice natură ar fi acesta. Ajutor, pe cât posibil, eficace. În ajutorul său, el pune inimă, fără să se abțină să intervină și cu mijloacele materiale. Se poate spune că se dă pe sine însuși, propriul său „eu”, deschizând acest „eu” către celălalt. Atingem aici unul dintre punctele-cheie ale întregii antropologii creștine. Omul nu se poate „regăsi în mod deplin în afara unei dăruiri sincere de sine”[15]. Bun samaritean este omul capabil tocmai de o astfel de dăruire de sine.
29. Urmărind parabola evanghelică, s-ar putea spune că suferința, prezentă sub atâtea forme în lumea noastră, este prezentă în ea și pentru a descătușa în om iubirea, tocmai acel dar dezinteresat al propriului „eu” în favoarea celorlalți oameni, mai ales a oamenilor suferinzi. Lumea suferinței omenești cheamă, ca să spunem așa, fără oprire, o altă lume: lumea iubirii omenești. Iar acea iubire dezinteresată, care se declanșează în inima și în lucrările sale, omul o datorează, într-un anume sens, suferinței. Omul care este un „aproape” nu poate să treacă cu indiferență prin fața suferinței altuia. Aceasta în numele solidarității umane fundamentale și, mai mult decât atât, în numele iubirii aproapelui! El trebuie să „se oprească”, să „se emoționeze”, acționând precum samariteanul parabolei evanghelice. Parabola în sine exprimă un adevăr profund creștinesc, dar și unul uman foarte general. Nu fără motiv, și în limbajul obișnuit este numită lucrare „de bun samaritean” orice activitate în favoarea oamenilor suferinzi și nevoiași.
Această activitate își asumă, de-a lungul secolelor, forme instituționale organizate și constituie un câmp de lucru în respectivele profesii. Cât din „bunul samaritean” nu se află în profesia de medic sau de soră medicală, sau altele asemenea! Considerând conținutul „evanghelic” pe care îl comportă, suntem înclinați să ne gândim aici la o vocație mai degrabă decât doar la o profesie. Iar instituțiile care, în decursul generațiilor, au îndeplinit un serviciu „de bun samaritean”, în vremurile noastre s-au dezvoltat și s-au specializat încă și mai mult. Aceasta dovedește indubitabil că omul de azi se oprește cu o tot mai mare atenție și perspicacitate la suferințele aproapelui, caută să le înțeleagă și să le prevină din ce în ce mai exact. El posedă și o tot mai mare capacitate și specializare în acest sector. Privind la toate acestea, putem spune că parabola samariteanului din evanghelie a devenit una dintre componentele esențiale ale culturii morale și ale civilizației universal umane. Și gândindu-ne la toți acei oameni, care cu știința și capacitatea lor oferă servicii multiple aproapelui suferind, nu putem decât să le adresăm cuvinte de recunoștință și de mulțumire. Aceste cuvinte se extind și la toți cei care își desfășoară propria slujire către aproapele suferind în manieră dezinteresată, implicându-se voluntar în ajutorul „de bun samaritean”, și care își dedică unei astfel de cauze tot timpul și puterile care le rămân disponibile în afara muncii lor profesionale. O astfel de activitate voluntară „de bun samaritean” sau caritativă poate fi numită activitate socială, poate să fie numită chiar apostolat de fiecare dată când este întreprinsă pentru motive clar evanghelice, mai ales dacă aceasta se întâmplă în relație cu Biserica sau cu o altă comunitate creștină. Activitatea voluntară „de bun samaritean” se realizează prin intermediul unor ambiente adecvate sau prin organizații create în acest scop. A activa sub această formă are o mare importanță, mai ales dacă este vorba de a-și asuma sarcini mai mari, care necesită conlucrare și folosire de mijloace tehnice. Nu mai puțin prețioasă este și activitatea individuală, mai ales din partea persoanelor care sunt mai bine predispuse către aceasta, în ce privește diferitele tipuri de suferință umană, spre care ajutorul nu poate fi dus decât individual și personal. Apoi, ajutorul familial înseamnă fie actele de iubire față de aproapele, dăruite persoanelor care aparțin aceleiași familii, fie ajutorul reciproc între familii.
Este dificil să înșirăm aici toate tipurile și diversele domenii ale activității „de bun samaritean” care există în Biserică și în societate. Este necesar să recunoaștem că acestea sunt foarte multe și, de asemenea, să ne exprimăm bucuria pentru faptul că, datorită lor, valorile morale fundamentalele, precum valoarea solidarității umane, valoarea iubirii creștinești a aproapelui, formează cadrul vieții sociale și al raporturilor interumane, combătând pe acest front diferitele forme ale urii, ale violenței, ale cruzimii, ale disprețului pentru om sau ale simplei „insensibilități”, adică ale indiferenței față de aproapele și suferințele lui.
Este imensă aici importanța folosirii atitudinilor corecte în educație. Familia, școala și celelalte instituții educative trebuie, chiar și numai pentru motivele umanitare, să lucreze cu perseverență pentru trezirea și cizelarea acelei sensibilități către aproapele și suferința lui, căreia i-a devenit simbol figura bunului samaritean evanghelic. Biserica trebuie în mod evident să facă același lucru, pătrunzând și mai adânc posibil în motivațiile pe care Cristos le-a ascuns în parabolă și în toată evanghelia. Mesajul parabolei bunului samaritean, ca de altfel al întregii evanghelii, este în special acesta: omul trebuie să se simtă chemat personal să mărturisească iubirea în suferință. Instituțiile sunt foarte importante și indispensabile. Cu toate acestea, nicio instituție nu poate de una singură să înlocuiască inima umană, compasiunea umană, iubirea umană, inițiativa umană, când este vorba de a aborda suferința celuilalt. Acest lucru se referă la suferințele trupești, dar este cu atât mai valabil pentru multiplele suferințe morale și mai ales atunci când suferă sufletul.
30. Parabola bunului samaritean, care – după cum am spus – aparține evangheliei suferinței, merge împreună cu ea de-a lungul istoriei Bisericii și a creștinismului, de-a lungul istoriei omului și a umanității. Parabola aceasta dă mărturie că revelația din partea lui Cristos despre sensul mântuitor al suferinței nu se identifică în niciun fel cu o atitudine pasivă. Este exact opusul. Evanghelia este negarea pasivității în fața suferinței. Cristos însuși este activ în mod special în acest domeniu. Astfel, el realizează programul mesianic al misiunii sale, după cuvintele profetului: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închiși eliberarea și celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19; cf. Is 61,1-2). Cristos împlinește în mod supraabundent acest program mesianic al misiunii sale: el trece „făcând bine” (Fap 10,38). Iar binele faptelor sale a devenit evident mai ales în fața suferinței umane. Parabola bunului samaritean este în profundă armonie însuși comportamentul lui Cristos.
Această parabolă va intra, în cele din urmă, prin conținutul său esențial, în acele cuvinte neliniștitoare despre Judecata de pe urmă, pe care Matei le-a notat în evanghelia sa: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine!” (Mt 25,34-36). Celor drepți care îl întreabă când i-au făcut tocmai lui toate acestea, Fiul Omului le va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40). Sentința contrară le este impusă celor care s-au purtat diferit: „Tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia, cei mai mici, mie nu mi-ați făcut” (Mt 25,45).
Desigur, s-ar putea extinde lista suferințelor care au întâlnit sensibilitatea umană, compasiunea, ajutorul, sau nu au întâlnit. Prima și a doua parte a mesajului lui Cristos despre Judecata de pe urmă indică, fără echivoc, cât de esențiale sunt, în perspectiva vieții veșnice a oricărui om, a se „opri”, cum a făcut bunul samaritean, lângă suferința aproapelui său, a avea „compasiune” pentru el și, în cele din urmă, a-i da ajutor. În programul mesianic al lui Cristos, care este totodată programul împărăției lui Dumnezeu, suferința este prezentă în lume pentru a descătușa iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire către aproapele, pentru a transforma toată civilizația umană în „civilizația iubirii”. În această iubire, semnificația mântuitoare a suferinței se realizează în mod deplin și ajunge la dimensiunea sa definitivă. Cuvintele lui Cristos despre Judecata de pe urmă ne permit să înțelegem aceasta în toată simplitatea și claritatea evangheliei. Aceste cuvinte despre iubire, despre fapte de iubire, asociate cu suferința omenească, ne permit încă o dată să descoperim la baza tuturor suferințelor omenești aceeași suferință răscumpărătoare a lui Cristos. Cristos spune: „Mie mi-ați făcut”. El însuși este cel care în fiecare om experimentează iubirea; el însuși este cel care primește ajutor când acesta este acordat oricărui suferind fără excepție. El însuși este prezent în acest suferind, de când suferința lui mântuitoare a fost deschisă o dată pentru totdeauna către orice suferință umană. Și toți cei care suferă au fost chemați, o dată pentru totdeauna, să devină părtași „la suferințele lui Cristos” (1Pt 4,13), așa cum toți au fost chemați să „împlinească” cu propria suferință „ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos” (Col 1,24). Cristos, în același timp, l-a învățat pe om să facă prin suferință binele și să-i facă bine celui ce suferă. În acest dublu aspect, el a dezvăluit în întregime sensul suferinței.
31. Acesta este sensul cu adevărat supranatural și deopotrivă uman al suferinței. Este supranatural, pentru că este înrădăcinat în misterul dumnezeiesc al răscumpărării lumii, și este, de asemenea, profund uman, pentru că în el omul se regăsește pe sine, regăsește propria umanitate, propria demnitate, propria misiune.
Suferința aparține cu siguranță misterului omului. Poate că ea nu este învăluită în mister pe cât este omul, misterul omului fiind deosebit de impenetrabil. Conciliul Vatican II a exprimat acest adevăr, conform căruia „în realitate, numai în misterul Cuvântului Întrupat își găsește adevărată lumină misterul omului. De fapt, […] Cristos, noul Adam, prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii”[16]. Dacă aceste cuvinte se referă la tot ceea ce privește misterul omului, atunci cu siguranță se referă într-un mod foarte special la suferința omenească. Tocmai în acest punct, faptul de a-l dezvălui pe deplin omului pe om și a-i face cunoscută măreția chemării proprii este deosebit de indispensabil. Se întâmplă însă, după cum ne arată experiența, că acest lucru este deosebit de dramatic.
Dar atunci când se realizează în mod deplin și devine lumină a vieții omenești, el este într-un mod deosebit aducător de fericire. „Prin Cristos și în Cristos capătă sens enigma durerii și a morții”[17]. Încheiem prezentele reflecții asupra suferinței în anul în care Biserica trăiește jubileul extraordinar, legat de aniversarea răscumpărării.
Misterul răscumpărării lumii este în mod surprinzător înrădăcinat în suferință, iar aceasta, la rândul ei, își găsește în aceste mister cel mai mare și mai sigur punct de referință. Dorim să trăim acest An al Răscumpărării în unire specială cu toți cei care suferă. Trebuie, prin urmare, ca sub crucea Calvarului să se adune toți suferinzii care cred în Cristos și, în mod special, cei care suferă din cauza credinței lor în Cel Răstignit și Înviat, pentru ca oferirea suferințelor lor să grăbească împlinirea rugăciunii aceluiași Mântuitor, pentru ca toți să fie una (cf. In 17,11.21-22). Tot acolo să se adune oamenii de bunăvoință, pentru că pe această cruce se află „Răscumpărătorul omului”, Omul durerilor, care a luat asupra sa suferințele trupești și morale ale oamenilor din toate timpurile, pentru ca în iubire ei să poată găsi sensul mântuitor al durerii lor și răspunsurile valide la toate întrebările pe care și le pun.
Împreună cu Maria, Maica lui Cristos, care stătea sub cruce (In 19,25), ne oprim lângă toate crucile omului de azi. Îi invocăm pe toți sfinții care de-a lungul secolelor au fost în mod special părtași la suferințele lui Cristos. Lor le cerem să ne susțină.
Și vă cerem vouă tuturor, celor care suferiți, să ne susțineți. Tocmai vouă, care sunteți slabi, vă cerem să deveniți un izvor de putere pentru Biserică și pentru umanitate. În teribila luptă dintre forțele binelui și răului, care ni se oferă ca un spectacol din partea lumii contemporane, să învingă suferința voastră în unire cu crucea lui Cristos!
Tuturor, frați și surori preaiubiți, vă trimit binecuvântarea mea apostolică.
Dată la Roma, la Bazilica Sfântul Petru, în memoria liturgică a Preasfintei Fecioare de la Lourdes, pe data de 11 februarie a anului 1984, al șaselea al pontificatului meu.
IOANNES PAULUS PP. II
Note:
[1] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis, 14, 18, 21, 22.
[2] Precum a trăit Ezechia (cf. Is 38,1-3).
[3] Precum s-a temut Agar (cf. Gen 21,15-16), și-a închipuit Iacob (cf. Gen 37,33-35) și a trebuit David să experimenteze (cf. 2Sam 19,1).
[4] Precum i-a fost teamă Anei, soției lui Tobit (cf. Tob 10,1-7; cf. Ier 6,26; Am 8,10; Zah 12,10).
[5] Această încercare au trebuit să o îndure Abraham (cf. Gen 15,2), Rahela (cf. Gen 30,1) sau Ana, mama lui Samuel (cf. 1Sam 1,6-10).
[6] Astfel este plângerea exilului babilonian (cf. Ps 137).
[7] Precum psalmistul (cf. Ps 22,17-21) sau Ieremia (cf. Ier 18,18) a trebuit să îndure.
[8] Aceasta a însemnat suferința pentru Iob (cf. Iob 19,18; 30,1. 9), unii psalmiști (cf. Ps 22,7-9; Ps 42,11; Ps 44,16-17), Ieremia (cf. Ier 20,7) și Slujitorul suferind al lui Iahve (cf. Is 53,3).
[9] Acestea au fost următoarele suferințe pentru unii psalmiști (cf. Ps 22,2-3; Ps 31,13; Ps 38,12; Ps 88,9.19), Ieremia (cf. Ier 15,17) și Slujitorul suferind al lui Iahve (cf. Is 53,3).
[10] Astfel la psalmist (Ps 51,5), la martorii Slujitorului suferind (cf. Is 53,3-6) și la profetul Zaharia (cf. Zah 12,10).
[11] Acest lucru a fost experimentat foarte puternic de către psalmist (cf. Ps 73,3-14) și Qohelet (cf. Qoh 4,1-3).
[12] Din această cauză au suferit Iob (cf. Iob 19,19), unii psalmiști (cf. Ps 41,10; Ps 55,13-15), Ieremia (cf. Ier 20,10); și Ben Sirah a meditat-o (cf. Sir 37,1-6).
[13] În afară de numeroasele locuri din Plângerile lui Ieremia, conform plângerilor psalmistului (cf. Ps 44,10-17; Ps 77,3-11; Ps 79,11; Ps 89,51) sau a plângerilor profeților (cf. Is 22,4; Ier 4,8; 13,17; 14,17-18; Ez 9,8; 21,11-12). Cf. și rugăciunile lui Azaria (cf. Dan 3,31-40) și ale lui Daniel (cf. Dan 9,6-19).
[14] Legat de aceasta, trebuie să amintim că rădăcina ebraică r” în generalitatea sa reprezintă răul, față de bine (țōb), și nu face diferență între înțelesul fizic, psihic și moral. Sub formă de substantiv -ra’ și rā’, poate fi găsit, fără deosebire, semnificând răul în sine, fapta rea și pe cei care o comit. Între formele verbale, dincolo de forma simplă a lui qal, care poartă diferitele înțelesuri ale lui a „fi rău”, se poate găsi forma suferinței ca rezultat (niphal), să „suferi acel rău”, și forma cauzativă (hiphil) – „a face rău cuiva”. Deoarece grecescul pasko, „sufăr”, în ebraică nu are un termen corespunzător, acest cuvânt apare rar în varianta Septuagintei.
[15] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 24.
[16] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[17] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
Traducător: Gabriella-Corina Strujan
Copyright: Editura Presa Bună; Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 11.02.1984
Publicarea pe acest sit: 30.10.2025
Etichete: