Discursul Papei adresat Episcopilor cu ocazia Jubileului lor

Discursul Sfântului Părinte Papa Leon al XIV-lea
adresat Episcopilor cu ocazia Jubileului lor
miercuri, 25 iunie 2025

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Pacea să fie cu voi!

Iubiți confrați, bună ziua și bine ați venit!

Apreciez și admir angajarea voastră de a veni ca pelerini la Roma, știind bine cât de presante sunt exigențele slujirii. Dar fiecare dintre voi, ca și mine, înainte de a fi păstor, este oaie din turma Domnului! Și prin urmare și noi, ba chiar, noi suntem primii invitați să trecem prin Poarta Sfântă, simbol al lui Cristos Mântuitorul. Pentru a conduce Biserica încredințată îngrijirilor noastre, trebuie să ne lăsăm profund reînnoiți de el, Bunul Păstor, pentru a ne conforma pe deplin inimii sale și misterului său de iubire.

foto: Vatican Media

„Spes non confudit„, „speranța nu înșală” (Rom 5,5). De câte ori a repetat Papa Francisc aceste cuvinte ale Sfântului Paul! Au devenit motoul său, atât de mult încât le-a ales ca incipit al bulei de convocare a acestui An jubiliar.

Noi, episcopii, suntem primii moștenitori ai acestei moșteniri profetice și trebuie să o păzim și să o transmitem poporului lui Dumnezeu, cu cuvântul și mărturia. Uneori, a vesti că speranța nu înșală înseamnă a merge împotriva curentului, chiar împotriva evidenței unor situații dureroase care par să nu aibă ieșire. Dar tocmai în acele momente se poate manifesta mai bine cum credința noastră și speranța noastră nu vin de la noi, ci de la Dumnezeu. Și atunci, dacă suntem cu adevărat aproape, solidari cu cei care suferă, Duhul Sfânt poate reaprinde în inimi și flacăra care de acum este aproape stinsă (cf. Bula Spes non confudit, 3).

Preaiubiților, păstorul este martor al speranței cu exemplul unei vieți ferm ancorate în Dumnezeu și dăruite în întregime în slujba Bisericii. Și aceasta se întâmplă în măsura în care el se identifică cu Cristos în viața sa personală și în slujirea sa apostolică: atunci Duhul Domnului dă formă modului său de a gândi, sentimentelor sale, comportamentelor sale. Să ne oprim împreună asupra câtorva trăsături care caracterizează această mărturie.

Înainte de toate, episcopul este principiul vizibil de unitate în Biserica particulară încredințată lui. Este misiunea lui să facă în așa fel încât ea să se construiască în comuniune între toți membrii săi și cu Biserica universală, valorizând contribuția diferitelor daruri și slujiri pentru creșterea comună și pentru răspândirea evangheliei. În această slujire, ca în toată misiunea sa, episcopul se poate baza pe harul divin special conferit lui prin hirotonirea episcopală: el îl susține ca învățător al credinței, ca sfințitor și conducător spiritual; animă dăruirea sa pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru mântuirea veșnică a persoanelor, pentru a transforma istoria cu forța evangheliei.

Al doilea aspect pe care aș vrea să-l iau în considerare, pornind întotdeauna de la Cristos ca formă a vieții păstorului, l-aș defini astfel: episcopul ca om al vieții teologice. Ceea ce este echivalent cu a spune: om pe deplin docil față de acțiunea Duhului Sfânt, care trezește în el credința, speranța și caritatea și le hrănește, ca flacăra focului, în diferitele situații existențiale.

Episcopul este om al credinței. Și aici îmi vine în minte acea pagină minunată din Scrisoarea către Evrei (cf. cap. 11), unde autorul, începând de la Abel, face o lungă listă de „martori” ai credinței; și în special mă gândesc la Moise, care, chemat de Dumnezeu să conducă poporul spre țara promisă, „a rămas neclintit – spune textul – pentru că îl vedea pe Cel Nevăzut” (Evr 11,27). Cât de frumos este acest portret al omului de credință: unul care, prin harul lui Dumnezeu, vede dincolo, vede destinația și rămâne neclintit în încercare. Să ne gândim la momentele în care Moise mijlocește pentru popor în fața lui Dumnezeu. Iată: episcopul în Biserica sa este mijlocitorul, pentru că Duhul menține vie flacăra credinței în inima sa.

Tot în această perspectivă, episcopul este om al speranței, deoarece „credința este garanția realităților sperate, dovada realităților care nu se văd” (Evr 11,1). În special când drumul poporului devine mai obositor, păstorul, prin virtute teologală, îl ajută să nu dispere: nu cu cuvinte, ci cu apropierea. Când familiile poartă poveri excesive și instituțiile publice nu le susțin în mod adecvat; când tinerii sunt dezamăgiți și îngrețoșați de mesaje iluzorii; când bătrânii și persoanele cu dizabilități grave se simt abandonați, episcopul este aproape și nu oferă rețete, ci experiența de comunități care caută să trăiască evanghelia în simplitate și în împărtășire.

Și astfel, credința sa și speranța sa se contopesc în el ca om al carității pastorale. Întreaga viață a episcopului, întreaga sa slujire, atât de diversificată și multiformă, își găsește unitatea în ceea ce Sfântul Augustin numește amoris officium. Aici se exprimă și transpare în grad maxim existența sa teologală. În predică, în vizitele la comunități, în ascultarea preoților și a diaconilor, în deciziile administrative, totul este animat și motivat de caritatea lui Isus Cristos Păstor. Cu harul său, sorbit zilnic în Euharistie și în rugăciune, episcopul dă exemplu de iubire fraternă față de coadiutorul sau auxiliarul său, față de episcopul emerit și față de episcopii diecezelor învecinate, față de cei mai apropiați colaboratori ai săi, precum și față de preoții aflați în dificultate sau bolnavi. Inima sa este deschisă și primitoare, la fel și casa sa.

Iubiți frați, acesta este nucleul teologal al vieții păstorului. În jurul lui, și mereu animate de același Duh, aș vrea să așez alte virtuți indispensabile: prudența pastorală, sărăcia, continența perfectă în celibat și virtuțile umane.

Prudența pastorală este înțelepciunea practică ce îl călăuzește pe episcop în alegerile sale, în conducere, în raporturile cu credincioșii și cu asociațiile lor. Un semn clar al prudenței este exercitarea dialogului ca stil și metodă în relații, precum și în președinția organismelor de participare, adică în gestionarea sinodalității în Biserica particulară. Cu privire la acest aspect, Papa Francisc ne-a făcut să facem un mare pas înainte, insistând, cu înțelepciune pedagogică, asupra sinodalității ca dimensiune a vieții Bisericii. Prudența pastorală îi permite episcopului și să conducă comunitatea diecezană fie valorizând tradițiile sale fie promovând noi drumuri și noi inițiative.

Pentru a da mărturie Domnului Isus, păstorul trăiește sărăcia evanghelică. Are un stil simplu, sobru și generos, demn și în același timp potrivit condițiilor majorității poporului său. Persoanele sărace trebuie să găsească în el un tată și un frate, să nu se simtă inconfortabil întâlnindu-l sau intrând în locuința sa. El este detașat personal de bogății și nu cedează favoritismelor bazate pe ele sau a altor forme de putere. Episcopul nu trebuie să uite că, asemenea lui Isus, a fost uns cu Duhul Sfânt și trimis să ducă vestea bună săracilor (cf. Lc 4,18).

Împreună cu sărăcia efectivă, episcopul trăiește și acea formă de sărăcie care este celibatul și fecioria pentru împărăția cerurilor (cf. Mt 19,12). Nu este vorba numai de a fi celibatar, ci de a practica și castitatea inimii și a comportamentului, trăind astfel urmarea lui Cristos și oferind tuturor adevărata imagine a Bisericii, sfântă și castă în membrele sale ca și în Cap. El va trebui să fie ferm și hotărât în gestionarea situațiilor care pot provoca scandal și a oricărui caz de abuz, în special față de minori, respectând dispozițiile actuale.

În sfârșit, păstorul este chemat să cultive acele virtuți umane, pe care părinții conciliari au voit să le menționeze și în decretul Presbyterorum Ordinis (nr. 3) și care sunt de un mare ajutor și mai mare episcopului în slujirea sa și în relațiile sale. Putem menționa loialitatea, sinceritatea, mărinimia, deschiderea minții și a inimii, capacitatea de a se bucura cu cei care se bucură și de a suferi cu cei care suferă; dar și stăpânirea de sine, delicatețea, răbdarea, discreția, o mare înclinație spre ascultare și dialog, disponibilitatea de a sluji. Și aceste virtuți, cu care fiecare dintre noi este mai mult sau mai puțin înzestrat din fire, le putem și trebuie să le cultivăm în conformitate cu Isus Cristos, cu harul Duhului Sfânt.

Preaiubiților, mijlocirea Fecioarei Maria și a sfinților Petru și Paul să vă obțină vouă și comunităților voastre harurile de care aveți cea mai mare nevoie. În special, să vă ajute să fiți oameni de comuniune, să promovați mereu unitatea în preoțimea diecezană și ca fiecare preot, fără excepție, să poată experimenta paternitatea, fraternitatea și prietenia episcopului. Acest spirit de comuniune încurajează preoții în angajarea lor pastorală și face să crească în unitate Biserica particulară.

Vă mulțumesc pentru amintirea voastră în rugăciune! Și mă rog și eu pentru voi și vă binecuvântez din inimă.