Ut Unum Sint

Scrisoarea enciclică Ut unum sint
a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
referitoare la angajarea ecumenică

INTRODUCERE

1. Ut unum sint! Chemarea la unirea creștinilor, pe care Conciliul Vatican II a relansat-o cu o atât de pasionată angajare, răsună cu tot mai multă putere în inimile credincioșilor, mai ales acum când se apropie anul 2000, care va fi pentru ei un jubileu sfânt, comemorare a Întrupării Fiului lui Dumnezeu făcut om pentru a-l mântui pe om.

Mărturia curajoasă a atâtor martiri din secolul nostru, aparținând și altor Biserici și comunități bisericești ce nu se află în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dă o nouă forță apelului făcut de conciliu și ne reamintește obligația de a-i primi îndemnul și de a-l pune în practică. Acești frați și surori, uniți în dăruirea generoasă a vieții lor pentru împărăția lui Dumnezeu, constituie dovada cea mai semnificativă că orice element de dezbinare poate fi lăsat la o parte și depășit în dăruirea totală de sine pentru cauza evangheliei.

Cristos îi cheamă pe toți ucenicii săi la unitate . Dorința arzătoare ce mă animă este să reînnoiesc astăzi acest îndemn, să-i dau glas iarăși cu hotărâre, amintind cele subliniate la Colosseum-ul din Roma în Vinerea Sfântă a anului 1994 la încheierea meditației de la Calea crucii, călăuzită de cuvintele veneratului meu frate Bar­tolomeu, patriarh ecumenic de Constantinopol. Am afirmat în acea împreju­rare că, uniți pe urmele martirilor, cei care cred în Cristos nu pot rămâne dezbinați. Dacă voiesc cu adevărat și în mod efectiv să combată tendința lumii de a zădărnici misterul răscumpărării, ei trebuie să profeseze împreună același adevăr cu privire la cruce [1]. Crucea! Curentul anticreștin își propune să-i veștejească valoarea, să o golească de semnificație, negând că omul are în ea rădăcinile noii sale vieți; pretinzând că sfânta cruce nu poate alimenta nici perspective, nici speranțe: omul, se spune, e numai o ființă pământească și, ca atare, trebuie să trăiască ca și cum Dumnezeu nu ar exista.

2. E evidentă pentru oricine provocarea pe care toate acestea o constituie pentru credincioși. Ei nu au cum să nu-i răspundă. Într-adevăr, cum ar putea refuza să facă tot ce le stă în putință, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a dărâma ziduri de dezbinare și de neîncredere, pentru a depăși piedici și superstiții ce împiedică vestirea evangheliei mântuirii prin crucea lui Isus, unicul Răscumpărător al omului, al fiecărui om?

Îi mulțumesc Domnului că ne-a făcut să înaintăm pe drumul greu, dar atât de bogat în bucurii, al unității și comuniunii dintre credincioși. Dialogurile interconfesionale la nivel teologic au dat roade pozitive și tangibile: acest lucru încurajează la înaintare.

Totuși, pe lângă divergențele doctrinale ce trebuie rezolvate, creștinii nu pot minimaliza povara neînțelegerilor atavice pe care le-au moștenit din trecut, a înțelegerilor greșite și a prejudecăților unora față de alții. Adesea, apoi, inerția, indiferența și o insuficientă cunoaștere reciprocă agravează această situație. De aceea, angajarea ecumenică trebuie să se întemeieze pe convertirea inimilor și pe rugăciune, care vor duce și la purificarea necesară a memoriei istorice. Prin harul Duhului Sfânt, ucenicii Domnului, însuflețiți de iubire, de curajul adevărului și de voința sinceră de a se ierta reciproc și de a se reconcilia, sunt chemați să-și reconsidere împreună trecutul dureros precum și rănile pe care acesta continuă să le mai provoace și astăzi. Sunt chemați de puterea mereu tânără a evangheliei să recunoască împreună cu sinceritate și obiectivitate totală erorile comise și împrejurările ce s-au aflat la originea regretabilelor lor dezbinări. E nevoie de o privire liniștită și limpede care să caute adevărul, însuflețită de îndurarea dumnezeiască, în stare să elibereze spiritele și să trezească în fiecare o disponibilitate reînnoită, tocmai în vederea vestirii evangheliei oamenilor din toate popoarele și neamurile.

3. Prin Conciliul Vatican II, Biserica Catolică s-a angajat ireversibil să străbată calea căutării ecumenice, dispunându-se astfel să asculte glasul Duhului Domnului, care învață cum trebuie citite cu atenție „semnele timpurilor”. Experiențele pe care ea le-a trăit în acești ani și pe care continuă să le trăiască o luminează și mai profund asupra identității și misiunii sale în istorie. Biserica Catolică recunoaște și mărturisește slăbiciunile fiilor săi, conștientă că păcatele lor constituie tot atâtea trădări și piedici în calea realizării planului Mântuitorului. Simțindu-se chemată în mod statornic la reînnoire evanghelică, ea nu încetează, așadar, să facă pocăință. În același timp, însă recunoaște și preamărește și mai mult puterea Domnului, care, după ce a copleșit-o cu darul sfințeniei, o atrage și o conformează pătimirii și învierii lui.

Având experiența multor întâmplări din istoria sa, Biserica se străduiește să se elibereze de orice sprijin pur omenesc, pentru a trăi în profunzime legea evanghelică a fericirilor. Conștientă că adevărul se impune numai „prin forța adevărului însuși care pătrunde mințile lin, dar cu putere” [2], nu caută pentru sine nimic altceva decât liber­tatea de a vesti evanghelia. Căci autoritatea ei se exercită în slujba adevărului și a iubirii.

Eu însumi intenționez să promovez orice demers folositor pentru ca mărturia întregii comunități catolice să poată fi înțeleasă în toată puritatea și coerența ei, mai ales în vederea întâlnirii la care este așteptată Biserica în pragul noului mileniu, ceas excepțional pentru care ea cere Domnului ca unitatea creștinilor să crească până la atingerea comuniunii desăvârșite [3]. Acest scop preanobil este urmărit și de enciclica de față, care, prin caracterul ei esențialmente pastoral, vrea să contribuie la susținerea eforturilor celor care lucrează pentru cauza unității.

4. Aceasta este o îndatorire precisă a episcopului Romei ca urmaș al apostolului Petru. O împlinesc cu convingerea profundă de a asculta de Domnul și pe deplin conștient de fragilitatea mea omenească. Într-adevăr, dacă Isus însuși a încredințat lui Petru această misiune specială în Biserică și i-a recomandat să-i întărească pe frații săi, el l-a făcut să-și cunoască în același timp slăbiciunea omenească și nevoia deosebită de convertire: „O dată întors, întărește pe frații tăi” (Lc 22,32). Tocmai în slăbiciunea omenească a lui Petru se manifestă pe deplin în ce fel, pentru a îndeplini această slujire deosebită în Biserică, papa depinde total de harul și de rugăciunea Domnului: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credința ta” (Lc 22,32). Convertirea lui Petru și a urmașilor lui se sprijină pe însăși rugăciunea Răscumpărătorului și Biserica participă statornic la această invocare. În epoca noastră ecumenică, marcată de Conciliul Vatican II, misiunea episcopului Romei e îndreptată în mod deosebit spre a reaminti exigența deplinei comuniuni a ucenicilor lui Cristos.

Episcopul Romei e cel dintâi care trebuie să-și însușească plin de râvnă rugăciunea lui Cristos pentru convertire, care e indispen­sabilă lui „Petru” pentru a-i putea sluji pe frații săi. Cer din inimă să participe la această rugăciune credincioșii Bisericii Catolice și toți creștinii. Împreună cu mine, să se roage toți pentru această convertire.

Știm că Biserica în peregrinarea ei pământească a suferit și va continua să sufere împotriviri și prigoniri. Totuși speranța care o susține e de neînvins, după cum e indestructibilă bucuria ce izvorăște din această speranță. Într-adevăr, stânca trainică și veșnică pe care este întemeiată e Isus Cristos, Domnul ei.

I. ANGAJAREA ECUMENICĂ A BISERICII CATOLICE

Planul lui Dumnezeu și comuniunea

5. Împreună cu toți ucenicii lui Cristos, Biserica Catolică își întemeiază pe planul lui Dumnezeu angajarea ecumenică de a-i aduna pe toți în unitate. Într-adevăr, „Biserica e o realitate care nu este închisă în sine însăși, ci deschisă permanent dinamicii misionare și ecumenice, pentru că e trimisă în lume să vestească și să dea mărturie, să actualizeze și să răspândească misterul de comuniune ce o constituie: să adune toate și să-i adune pe toți în Cristos; să fie pentru toți „sacrament de unitate nedespărțită”” [4].

Deja în Vechiul Testament, evocând situația poporului lui Dumnezeu de atunci, profetul Ezechiel recurgea la simbolismul simplu a două bucăți de lemn mai întâi deosebite, apoi apropiate unele de altele, pentru a exprima voința divină de a „aduna de pretutindeni” pe membrii poporului său sfâșiat: „Ei vor fi poporul meu și eu voi fi Dumnezeul lor. Și vor cunoaște neamurile că eu sunt Domnul care sfințește pe Israel” (cf. Ez 37,16-28). În Evanghelia după Ioan, în fața situației poporului lui Dumnezeu din vremea sa, vede în moartea lui Isus motivul de unitate a fiilor lui Dumnezeu: „Isus avea să moară pentru popor, și nu numai pentru el, ci pentru a-i aduna laolaltă pe toți fiii lui Dumnezeu care sunt risipiți” (11,51-52). Într-adevăr, după cum va explica Scrisoarea către efeseni, „nimicind peretele care-i despărțea…, prin cruce, în ființa sa, a ucis ura”, unind iarăși ce era dezbinat (cf. 2,14-16).

6. Unitatea întregii omeniri sfâșiate e voită de Dumnezeu. De aceea, el l-a trimis pe Fiul său pentru ca, murind și înviind pentru noi, să ne dea Duhul său de iubire. În ajunul jertfei crucii, Isus însuși îi cere Tatălui, pentru ucenicii săi și pentru toți aceia care aveau să creadă în el, să fie una, o comuniune vie. Din aceasta decurge nu numai datoria, ci și răspunderea ce le revine înaintea lui Dumnezeu și în funcție de planul lui Dumnezeu, celor care prin Botez devin trupul lui Cristos, trupul în care reconcilierea și comuniunea trebuie să se realizeze deplin. Cum am putea rămâne dezbinați dacă, prin Botez, am fost „cufundați” în moartea Domnului, adică în însuși actul prin care Dumnezeu, în Fiul său, a nimicit barierele dezbinării? Dez­binarea „contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura” [5].

Calea ecumenismului: cale a Bisericii

7. „Stăpânul veacurilor, care își urmărește cu înțelepciune și răbdare planul harului său față de noi, păcătoșii, în vremurile din urmă a început să reverse mai îmbelșugat asupra creștinilor despărțiți între ei părerea de rău lăuntrică și dorința de unire. Nenumărați oameni au fost pretutindeni îndemnați de acest har și, sub acțiunea Duhului Sfânt, a apărut și între frații noștri despărțiți o mișcare din zi în zi mai largă pentru restabilirea unității tuturor creștinilor. La această unitate, numită ecumenică, participă aceia care îl invocă pe Dumnezeul Întreit și îl mărturisesc pe Isus – Domn și Mântuitor: și nu e vorba numai de persoane izolate, ci și adunate în comunități în care li se vestește evanghelia și pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa și a lui Dumnezeu. Însă aproape toți, deși în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una și vizibilă, care să fie cu adevărat universală și trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la evanghelie și astfel să fie mântuită spre slava lui Dum­nezeu” [6].

8. Această declarație a decretului Unitatis redintegratio trebuie citită în contextul întregii învățături conciliare. Conciliul Vatican II exprimă hotărârea Bisericii de a se angaja în efortul ecumenic pentru unirea creștinilor și de a-l propune cu convingere și vigoare: „Con­ciliul îndeamnă pe toți credincioșii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică” [7].

Enunțând principiile catolice ale ecumenismului, decretul Unitatis redintegratio se referă înainte de toate la învățătura despre Biserică formulată în constituția dogmatică Lumen gentium, în capitolul care vorbește despre Poporul lui Dumnezeu [8]. Ține seama totodată de ceea ce afirmă conciliul în declarația Dignitatis humanae cu privire la libertatea religioasă [9].

Biserica Catolică se angajează cu speranță în activitatea ecumenică socotind-o ca pe o datorie a conștiinței creștine luminate de credință și călăuzite de iubire. Și aici putem să aplicăm cele scrise de sfântul Paul primilor creștini din Roma: „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt”; de aceea, „speranța noastră nu înșală” (Rom 5,5). E speranța unității creștine, ce-și are izvorul dumnezeiesc în unitatea treimică a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.

9. Isus însuși, în ceasul pătimirii sale, s-a rugat „ca toți să fie una” (In 17,21). Această unitate pe care Domnul a dăruit-o Bisericii sale și în care dorește să-i adune pe toți oamenii nu este ceva adăugat, ci se află în miezul însuși al misiunii lui Cristos. Ea nu este nici un atribut secundar al comunității ucenicilor, ci aparține esenței înseși a comunității. Dumnezeu vrea Biserica, pentru că vrea unitate iar unitatea este expresie a întregii adâncimi a iubirii sale.

Într-adevăr, unitatea dăruită de Duhul Sfânt nu constă doar în adunarea laolaltă a unei mulțimi de indivizi. E o unitate constituită de legăturile mărturisirii de credință, ale sacramentelor și ale comuniunii ierarhice [10]. Credincioșii sunt una deoarece, în Duhul Sfânt, ei se află în comuniune cu Fiul și, în el, sunt părtași de comuniunea lui cu Tatăl: „Împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul său Isus Cristos” (1In 1,3). Pentru Biserica Catolică, deci, comuniunea creștinilor nu este altceva decât manifestarea în ei a harului prin care Dumnezeu îi face părtași de propria sa comuniune, care este viața sa veșnică. Cuvintele lui Cristos „ca ei să fie una” sunt, așadar, rugăciunea sa către Tatăl ca planul Tatălui să se împlinească în chip desăvârșit, astfel încât toți să poată vedea limpede „care este rânduiala tainei cele din veci ascunse în Dumnezeu, Creatorul a toate” (Ef 3,9). A crede în Cristos înseamnă a dori unitatea; a dori unitatea înseamnă a dori Biserica; a dori Biserica înseamnă a dori comuniunea de har ce corespunde planului Tatălui pentru întreaga veșnicie. Iată înțelesul rugăciunii lui Cristos: Ut unum sint.

10. În situația actuală de lipsă a unității dintre creștini și de căutare încrezătoare a comuniunii depline, credincioșii catolici își dau seama că sunt profund interpelați de Domnul Bisericii. Conciliul Vatican II le-a întărit angajarea printr-o viziune eclezială clară, deschisă tuturor valorilor ecleziale existente la alți creștini. Credin­cioșii catolici înfruntă problema ecumenică în spirit de credință.

Conciliul afirmă că Biserica lui Cristos „subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el” și totodată recunoaște că „și în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” [11].

„Prin urmare, aceste Biserici și comunități despărțite, deși socotim că suferă de carențe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificație și de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăși plinătatea harului și a adevărului care a fost încredințată Bisericii Catolice” [12].

11. Biserica Catolică afirmă astfel că în decursul celor două mii de ani ai istoriei sale a fost păstrată în unitate, cu toate mijloacele cu care Dumnezeu vrea să-și înzestreze Biserica, și aceasta în ciuda crizelor adesea grave care au zguduit-o, a infidelității unora dintre slujitorii ei și a greșelilor în care credincioșii ei cad zilnic. Biserica Catolică știe că, în virtutea puterii care îi vine de la Duhul Sfânt, slăbiciunile, mediocritatea, păcatele și uneori trădările unora dintre fiii ei nu pot distruge ceea ce i-a dăruit Dumnezeu ca parte a planului său de har. Mai mult, „puterile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Cu toate acestea, Biserica Catolică nu uită că din cauza multora dintre membrii săi planul lui Dumnezeu nu se poate discerne decât cu greu. Evocând dezbinarea creștinilor, decretul asupra ecumenismului nu ignoră „vina unor oameni de ambele părți” [13], recunoscând că responsabilitatea nu poate fi atribuită exclusiv „celorlalți”. Totuși, prin harul lui Dumnezeu nu a fost distrus ceea ce aparține structurii Bisericii lui Cristos și nici acea comuniune care rămâne cu celelalte Biserici și comunități ecleziale.

Într-adevăr, elementele de sfințire și de adevăr prezente în celelalte comunități creștine, în grad diferențiat de la una la alta, constituie baza obiectivă a comuniunii care există, chiar dacă e imperfectă, între ele și Biserica Catolică.

În măsura în care astfel de elemente se află în celelalte comunități creștine, Biserica unică a lui Cristos are în ele o prezență care acționează. De aceea Conciliul Vatican II vorbește despre o anumită comuniune, deși imperfectă. Constituția Lumen gentium subliniază că Biserica Catolică „se știe unită din mai multe puncte de vedere” [14] cu aceste comunități cu o anume unire adevărată în Duhul Sfânt.

12. Aceeași Constituție a explicitat pe larg „elementele de sfințire și adevăr” care, în mod diversificat, există și acționează dincolo de frontierele vizibile ale Bisericii Catolice: „Există, într-adevăr, mulți care cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credință și de viață, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul și în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, sunt însemnați cu Botezul prin care sunt uniți cu Cristos, ba chiar recunosc și primesc și alte sacramente în Bisericile sau comunitățile lor bisericești. Mulți dintre ei se bucură și de episcopat, celebrează sfânta Euharistie și au o evlavie deosebită față de Fecioara Născătoare de Dumnezeu. La acestea se adaugă comuniunea în rugăciune și în alte binefaceri spirituale și chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt, care cu darurile și harurile sale lucrează și în ei prin puterea sa sfințitoare și i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezește în toți ucenicii lui Cristos dorința și acțiunea pentru ca toți să se unească pașnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă sub conducerea unui singur păstor” [15].

Decretul conciliar asupra ecumenismului, referindu-se la Bisericile ortodoxe, a ajuns îndeosebi să declare că „prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zidește și crește Biserica lui Dumnezeu” [16]. A recunoaște toate acestea este o exigență de adevăr.

13. Același document enumeră cu sobrietate implicațiile doctrinale ale acestei situații. Despre membrii acestor comunități, declară: „Îndreptățiți prin credința primită la Botez, sunt incorporați lui Cristos și de aceea poartă pe drept numele de creștini și sunt recunoscuți pe bună dreptate de către fiii Bisericii Catolice ca frați în Domnul” [17].

Referindu-se la numeroasele bunuri prezente în aceste Biserici și comunități bisericești, decretul adaugă: „Toate acestea, care vin de la Cristos și duc la el, aparțin de drept Bisericii unice a lui Cristos. De asemenea, numeroase acțiuni sacre ale religiei creștine sunt săvârșite de frații despărțiți de noi, iar acestea, în diferite feluri, după diversele condiții ale fiecărei Biserici sau comunități, pot, fără îndoială, să dea naștere în mod efectiv vieții harului și trebuie socotite capabile să deschidă intrarea în comuniunea mântuirii” [18].

Este vorba de texte ecumenice de cea mai mare importanță. Dincolo de limitele comunității catolice nu se află vidul eclezial. Anumite elemente de mare valoare (eximia), care în Biserica Catolică sunt integrate în plinătatea mijloacelor de mântuire și a darurilor harului care fac Biserica, se află și în celelalte comunități creștine.

14. Toate aceste elemente poartă în sine chemarea la unitate pentru a-și afla în ea plinătatea. Nu este vorba de a pune cap la cap toate bogățiile răspândite în comunitățile creștine, pentru a ajunge la o Biserică pe care Dumnezeu ar avea-o în vedere pentru viitor. Conform marii tradiții atestate de Părinții din Orient și din Occident, Biserica Catolică crede că în evenimentul Rusaliilor Dumnezeu a manifestat deja Biserica în realitatea ei escatologică, pe care el o pregătea „încă din timpul dreptului Abel” [19]. Ea este deja dăruită. De aceea ne aflăm deja în vremurile de pe urmă. Elementele acestei Biserici deja dăruite există, adunate în plinătatea lor, în Biserica Catolică și, fără această plinătate, în celelalte comunități [20], unde anumite aspecte ale misterului creștin au fost uneori puse în lumină mai eficient. Ecumenismul tinde tocmai să facă să crească această comunitate parțială existentă între creștini spre comuniunea deplină în adevăr și în iubire.

Reînnoire și convertire

15. Trecând de la principii, de la imperativul conștiinței creștine, la realizarea căii ecumenice către unitate, Conciliul Vatican II subliniază mai ales necesitatea convertirii inimii. Vestirea mesianică „s-a împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape” și chemarea, în consecință, „convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15) cu care Isus își inaugurează misiunea, indică elementul esențial care trebuie să caracterizeze orice nou început: exigența fundamentală a evanghelizării în orice etapă a drumului mântuitor al Bisericii. Aceasta se referă, în mod deosebit, la procesul inițiat de Conciliul Vatican II, care a înscris în cadrul reînnoirii îndatorirea ecumenică de a-i uni pe creștinii dezbinați între ei. „Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară” [21].

Conciliul cheamă atât la convertirea personală cât și la cea comunitară. Aspirația oricărei comunități creștine la unitate merge în pas cu fidelitatea ei față de evanghelie. Când este vorba de persoane care își trăiesc vocația creștină, el vorbește despre convertirea interioară, despre o reînnoire a minții [22].

Fiecare trebuie, așadar, să se convertească mai radical la evanghelie și, fără a pierde vreodată din vedere planul lui Dumnezeu, trebuie să-și schimbe privirea. Prin ecumenism, contemplarea „faptelor minunate ale lui Dumnezeu” (mirabilia Dei) s-a îmbogățit cu noi spații în care Dumnezeul Întreit trezește aducerea de mul­țumire: perceperea faptului că Duhul lucrează în celelalte comunități creștine, descoperirea unor exemple de sfințenie, experiența bogățiilor nelimitate ale împărtășirii sfinților, contactul cu aspecte nebănuite ale angajării creștine. Corelativ, s-a extins și necesitatea pocăinței: conștientizarea unor excluderi care rănesc iubirea frățească, a anumitor refuzuri de a ierta, a unui anume orgoliu, a unei închideri neevanghelice în condamnarea „celorlalți”, a unui dispreț ce decurge dintr-o prezumție nesănătoasă. Astfel întreaga viață a creștinilor este marcată de preocuparea ecumenică și ei sunt chemați să se lase plăsmuiți de ea.

16. În învățătura conciliului există o legătură clară între reînnoire, convertire și reformă. El afirmă: „Biserica, în cursul peregrinării sale, este chemată de Cristos la continua reformă de care ea are nevoie necontenit, în măsura în care este o instituție omenească și pămân­tească, așa încât, dacă în timp, ca urmare a împrejurărilor, anumite lucruri (…) au suferit deteriorări, trebuie să fie reașezate corect la timpul potrivit” [23]. Nici o comunitate creștină nu se poate sustrage acestei chemări.

Dialogând deschis, comunitățile se ajută să se privească împreună în lumina tradiției apostolice. Aceasta le îndeamnă să se întrebe dacă într-adevăr exprimă în mod adecvat tot ceea ce Duhul a transmis prin apostoli [24]. Privitor la Biserica Catolică, am amintit aceste exigențe și perspective în mai multe rânduri, ca de pildă cu ocazia aniversării Botezului teritoriului Rus’ [25], sau a amintirii, după unsprezece veacuri, a lucrării evanghelizatoare a sfinților Ciril și Metodiu [26]. Mai recent, Îndrumarul pentru aplicarea principiilor și normelor privind ecumenismul, publicat cu aprobarea mea de către Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, le-a aplicat la domeniul pastoral [27].

17. Privitor la ceilalți creștini, principalele documente ale Comisiei „Credință și Constituție” [28] și declarațiile numeroaselor dialoguri bilaterale au furnizat deja comunităților creștine instrumente utile pentru a discerne ceea ce este necesar pentru mișcarea ecumenică și pentru convertirea pe care trebuie să o suscite. Astfel de studii sunt impor­tante dintr-un dublu punct de vedere: ele arată însemnatele progrese realizate deja și trezesc speranța, pentru că formează o bază sigură pentru continuarea și aprofundarea căutării.

Comuniunea crescândă într-o reformă continuă, realizată în lumina tradiției apostolice, este fără îndoială, în actuala situație a poporului creștin, una din trăsăturile distinctive din cele mai impor­tante ale ecumenismului. Pe de altă parte, este și o garanție esențială pentru viitorul lui. Credincioșii Bisericii Catolice nu pot ignora că elanul ecumenic al Conciliului Vatican II este unul din rezultatele efortului făcut atunci de Biserică de a se cerceta în lumina evan­gheliei și a marii tradiții. Predecesorul meu, papa Ioan al XXIII-lea, înțelesese bine aceasta, atunci când, convocând conciliul, a refuzat să facă o separare între aggiornamento și deschiderea ecumenică [29]. La sfârșitul acelei sesiuni conciliare, papa Paul al VI-lea, reînnodând dialogul iubirii cu Bisericile aflate în comuniune cu patriarhul ecumenic de Constantinopol și împlinind împreună cu el gestul concret și profund semnificativ care a „aruncat în uitare” – și a făcut „să dispară din amintire și din mijlocul Bisericii” – excomunicările trecutului, a consacrat vocația ecumenică a conciliului. Merită amintit că crearea unui organism special pentru ecumenism coincide cu inițierea pregătirii Conciliului Vatican II [30] și că, prin intermediul acestui organism, părerile și aprecierile celorlalte comunități creștine și-au avut rolul lor în marile dezbateri pe tema revelației, a Bisericii, a naturii ecumenismului și pe tema libertății religioase.

Importanța fundamentală a doctrinei

18. Reluând o idee pe care papa Ioan al XXIII-lea o exprimase la deschiderea lucrărilor conciliului [31], decretul despre ecumenism menționează modul de a prezenta doctrina printre elementele reformei continue [32]. Nu este vorba, în acest context, de modificarea tezaurului credinței, de schimbarea semnificației dogmelor, de eliminarea din ele a cuvintelor esențiale, de adaptarea adevărului la gusturile unei epoci, la suprimarea unor articole din Crez cu falsul pretext că ele nu mai sunt înțelese astăzi. Unitatea voită de Dumnezeu se poate realiza numai în adeziunea comună la integritatea con­ținutului credinței revelate. În materie de credință, compromisurile în contradicție cu Dumnezeu care este adevăr. În trupul lui Cristos, care este „calea, adevărul și viața” (In 15,6), cine ar putea considera legitimă o reconciliere înfăptuită cu prețul adevărului? Declarația conciliară privind libertatea religioasă Dignitatis humanae atribuie demnității umane căutarea adevărului, „mai ales în privința lui Dumnezeu și a Bisericii sale” [33] și aderarea la exigențele lui. O unire care ar trăda adevărul ar fi deci în opoziție cu natura lui Dumnezeu care își oferă comuniunea și cu nevoia de adevăr ce sălășluiește în străfundul oricărei inimi omenești.

19. Totuși, doctrina trebuie prezentată într-un mod care să o facă inteligibilă pentru cei cărora însuși Dumnezeu le-o destinează. În scrisoarea enciclică Slavorum apostoli aminteam cum Ciril și Metodiu, tocmai din acest motiv, s-au străduit să traducă noțiunile Bibliei și conceptele teologiei grecești într-un context de experiențe istorice și de gândire foarte diferite. Ei voiau ca unicul cuvânt al lui Dumnezeu să „fie făcut accesibil în formele de exprimare proprii fiecărei civilizații” [34]. Au înțeles că nu pot, așadar, „să impună popoarelor încredințate propovăduirii lor nici indiscutabila superiori­tate a limbii grecești și a culturii bizantine, nici obiceiurile și compor­tamentele societății mai evoluate în care fuseseră crescuți ei” [35]. Puneau astfel în practică ceea acea „desăvârșită comuniune în iubire ce ferește Biserica de orice formă de particularism sau de exclusivism etnic ori de prejudecată rasială, precum și de orice trufie naționa­listă” [36]. În același spirit, n-am ezitat să le spun aborigenilor din Australia: „Nu trebuie să fiți un popor împărțit în două […]. Isus vă cheamă să-i primiți cuvintele și valorile în interiorul propriei voastre culturi” [37]. Deoarece prin natura sa datul credinței este destinat întregii omeniri, el cere să fie tradus în toate culturile. Căci elementul hotărâtor al comuniunii în adevăr este semnificația adevărului. Formele de exprimare a adevărului pot fi variate. Și e nevoie ca aceste forme să fie reînnoite pentru a transmite omului contemporan mesajul evanghelic în semnificația lui neschimbătoare [38].

„Această reînnoire are de aceea o deosebită importanță ecumenică” [39]. Și nu numai reînnoire a modului de a exprima credința, ci și a vieții de credință înseși. Ni s-ar putea pune atunci întrebarea: cine trebuie să o înfăptuiască? Conciliul răspunde clar acestei întrebări: reînnoirea „privește întreaga Biserică, atât pe credincioși cât și pe păstori, și îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viața creștină de fiecare zi, precum și în cercetările teologice și istorice” [40].

20. Toate acestea sunt extrem de importante și de o semnificație fundamentală pentru activitatea ecumenică. Rezultă fără echivoc că ecumenismul, mișcarea în favoarea unității creștinilor, nu e numai o „adăugire” oarecare la activitatea tradițională a Bisericii. Dimpotrivă, el face parte în mod organic din viața și acțiunea ei și trebuie, prin urmare, să străbată acest ansamblu și să fie rodul unui pom care, sănătos și falnic, crește până la deplina dezvoltare.

În felul acesta credea în unitatea Bisericii papa Ioan al XXIII-lea și astfel privea unirea tuturor creștinilor. Referindu-se la ceilalți creștini, la marea familie creștină, el constata: „E mult mai puternic ceea ce ne unește decât ceea ce ne desparte”. Iar Conciliul Vatican II ne îndeamnă și el: „Să-și amintească toți credincioșii că vor promova și chiar vor înfăptui cu atât mai bine unirea creștinilor cu cât se vor strădui să ducă o viață mai autentic conformă cu evan­ghelia. Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatăl, Cuvântul și Duhul, cu atât vor putea spori mai intim și mai ușor fraternitatea reci­procă” [41].

Primatul rugăciunii

21. „Convertirea inimii și sfințenia vieții, împreună cu rugăciunile individuale și publice pentru unirea creștinilor, trebuie socotite sufletul întregii mișcări ecumenice și pot fi numite pe drept cuvânt „ecume­nism spiritual”” [42].

Se înaintează pe calea care duce la convertirea inimilor în ritmul iubirii care se îndreaptă spre Dumnezeu și, în același timp, spre frați: spre toți frații, chiar și cei care nu sunt în deplină comuniune cu noi. Din iubire se naște dorința de unitate și în cei care i-au ignorat întotdeauna exigența. Iubirea este făuritoare de comuniune între persoane și între comunități. Dacă ne iubim, tindem să ne aprofun­dăm comuniunea, să o orientăm spre perfecțiune. Iubirea se îndreaptă spre Dumnezeu ca izvor desăvârșit de comuniune – unitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt -, pentru a sorbi din el forța de a suscita comuniunea între persoane și comunități, sau de a o restabili între creștinii încă despărțiți. Iubirea este torentul adânc ce dă viață și vigoare procesului spre unitate.

Această iubire își află expresia cea mai desăvârșită în rugăciu­nea în comun. Când frații care nu sunt în comuniune desăvârșită între ei se adună laolaltă ca să se roage, Conciliul Vatican II definește rugăciunea lor sufletul întregii mișcări ecumenice. Ea este „un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unității”, „o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu frații despărțiți” [43]. Chiar și atunci când rugăciunea nu este în mod expres pentru unitatea creștinilor, ci pentru alte scopuri, ca, de exemplu, pentru pace, rugăciunea devine de la sine expresie și întărire a unității. Rugăciunea în comun a creștinilor îl cheamă pe Cristos însuși să cerceteze comunitățile celor care îl imploră: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,20).

22. Când creștinii se roagă împreună, venirea unității se arată mai aproape. Istoria îndelungată a creștinilor, marcată de multiple fragmentări, pare că se recompune, tinzând spre Izvorul unității ei care este Isus Cristos. El este „același ieri și astăzi și în veac!” (Evr 13,8). În comuniunea de rugăciune Cristos este prezent realmente; se roagă „în noi”, „împreună cu noi” și „pentru noi”. El este cel care ne călăuzește rugăciunea în Duhul Mângâietor pe care l-a făgăduit și l-a dăruit Bisericii sale deja în Cenacolul din Ierusalim, atunci când el a întemeiat-o în unitatea ei de la început.

Pe drumul ecumenic spre unitate, primatul îi revine fără îndoială rugăciunii în comun, unirii în rugăciune a celor care se strâng laolaltă în jurul lui Cristos însuși. Dacă creștinii, în pofida dezbinărilor lor, vor ști mereu mai mult să se unească în rugăciune comună în jurul lui Cristos, vor deveni tot mai conștienți de faptul că ceea ce îi desparte e foarte limitat în comparație cu ceea ce îi unește. Dacă se vor întâlni tot mai des și mai cu sârg în fața lui Cristos în rugăciune, ei vor putea afla curajul să înfrunte întreaga realitate umană dure­roasă a dezbinărilor și se vor regăsi împreună în acea comunitate a Bisericii pe care Cristos o formează neîncetat în Duhul Sfânt, în ciuda tuturor slăbiciunilor și a limitelor omenești.

23. În sfârșit, comuniunea de rugăciune inspiră o privire cu alți ochi a Bisericii și a creștinismului. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că Domnul a implorat de la Tatăl unitatea ucenicilor săi, pentru ca aceasta să dea mărturie misiunii lui și lumea să poată crede că Tatăl l-a trimis (cf. In 17,21). Se poate spune că mișcarea ecumenică, într-un anumit sens, a început din experiența negativă a celor care, vestind evanghelia unică, își prezentau fiecare propria Biserică sau comunitate bisericească drept adevărata Biserică a lui Cristos, contradicție care nu le putea scăpa celor care ascultau mesajul de mântuire și care găseau în acest lucru un obstacol în calea primirii vestirii evanghelice. Din păcate acest grav impediment încă nu s-a depășit. Este adevărat: nu suntem încă în deplină comuniune. Și totuși, în pofida dezbinărilor noastre, străbatem calea spre unitatea deplină, acea unitate care caracteriza Biserica apostolică la începutu­rile ei, și pe care noi o căutăm sincer: călăuzită de credință, rugăciu­nea noastră comună este dovada acestui lucru. În ea, ne adunăm în numele lui Cristos, care este Unul. El este unitatea noastră.

Rugăciunea „ecumenică” este în serviciul misiunii creștine și al credibilității ei. De aceea, ea trebuie să fie deosebit de prezentă în viața Bisericii și în orice activitate care are scopul de a favoriza unitatea creștinilor. E ca și cum ar trebui să ne întoarcem mereu ca să ne adunăm în Cenacolul din Joia Sfântă, cu toate că prezența noastră împreună, în acest loc, își așteaptă încă împlinirea desăvârșită, până când, depășind obstacolele din calea perfectei comuniuni ecleziale, toți creștinii se vor aduna la unica sfântă celebrare a Euharistiei [44].

24. Este un motiv de bucurie să constatăm că numeroasele întâlniri ecumenice cuprind aproape întotdeauna rugăciune și chiar culminează cu ea. Săptămâna de Rugăciune pentru unitatea creștinilor, care se celebrează în luna ianuarie, sau în apropiere de Rusalii în unele țări, a devenit o tradiție răspândită și consolidată. Dar și în afara ei, sunt multe ocaziile care, în timpul anului, îi inspiră pe creștini să se roage împreună. În acest context, doresc să-mi amintesc experiența deosebită care este peregrinarea papei între Biserici, în diferitele continente și în diferitele țări ale oikumenei contemporane. Conciliul Vatican II, sunt conștient de acest lucru, a fost cel care l-a orientat pe papă spre această exercitare deosebită a slujirii lui apostolice. Se poate spune mai mult. Conciliul a făcut din această peregrinare a papei o îndatorire precisă, pentru îndeplinirea rolului de episcop al Romei în slujirea comuniunii [45]. Aceste vizite ale mele au cuprins aproape întotdeauna o întâlnire ecumenică și rugăciunea comună a fraților care caută unitatea în Cristos și în Biserica sa. Îmi amintesc cu o emoție cu totul deosebită rugăciunea împreună cu primatul comuniunii anglicane în catedrala din Canterbury, pe 29 mai 1982, când, în acel edificiu minunat, recunoșteam „o demonstrație elocventă a anilor îndelungați de patrimoniu comun și a anilor triști de despărțire care au urmat[46]; nu le pot uita nici pe cele din țările scandinave și nordice (1-10 iunie 1989), în America sau în Africa, sau pe cea de la sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (12 iunie 1984), organismul care își propune scopul de a chema Bisericile și comunită­țile bisericești care fac parte din el „la țelul unității vizibile într-o singură credință și într-o singură comuniune euharistică, exprimată în cult și în viața comună în Cristos” [47]. Și cum aș putea vreodată să uit participarea mea la Liturghia din biserica „Sfântul Gheor­ghe”, la Patriarhia ecumenică (30 noiembrie 1979) și celebrarea din bazilica „Sfântul Petru”, în timpul vizitei la Roma a veneratului meu frate, patriarhul Dimitrios I (6 decembrie 1987)? Cu acea ocazie, lângă altarul mărturisirii, am mărturisit împreună Simbolul nice­no-constantinopolitan, după textul original grec. Câteva cuvinte nu sunt suficiente pentru a descrie trăsăturile specifice care au carac­terizat fiecare din aceste întâlniri de rugăciune. Prin condiționările trecutului care, în mod diferențiat, apăsau asupra fiecăreia dintre ele, toate au o elocvență proprie și unică; toate sunt întipărite în memoria Bisericii, care este orientată de Duhul sfințitor spre căutarea unității tuturor credincioșilor în Cristos.

25. Nu numai papa s-a făcut pelerin. În acești ani, numeroși vrednici reprezentanți ai altor Biserici și comunități bisericești m-au vizitat la Roma și m-am putut ruga împreună cu ei, în împrejurări publice și private. Am menționat deja prezența patriarhului ecumenic Dimitrios I. Aș vrea acum să amintesc și întâlnirea de rugăciune care m-a unit, tot în bazilica „Sfântul Petru”, pentru celebrarea Vesperelor, cu arhiepiscopii luterani primați ai Suediei și Finlandei, cu ocazia celui de-al VI-lea centenar al canonizării sfintei Brigitta (5 oc­tombrie 1991). Este vorba de un exemplu, deoarece conștiința îndatoririi de a ne ruga pentru unitate a devenit parte integrantă a vieții Bisericii. Nu este nici un eveniment important, semnificativ, care să nu beneficieze de prezența reciprocă și de rugăciunea creștinilor. Îmi este imposibil să enumăr toate aceste întâlniri, deși fiecare dintre ele merită să fie numită. Cu adevărat Domnul ne-a luat de mână și ne călăuzește. Aceste schimburi, aceste rugăciuni au scris deja pagini întregi în „Cartea unității” noastre, o „Carte” pe care trebuie mereu să o răsfoim și să o recitim ca să aflăm inspirație și speranță.

26. Rugăciunea, comuniunea de rugăciune, ne permite mereu să regăsim adevărul evanghelic al cuvintelor „unul este Tatăl vostru” (Mt 23,9), acel Tată, Abba, căruia Cristos însuși i se adresează, el care este Fiul unul-născut și de o ființă cu el. Iar apoi: „Unul este Învățătorul vostru, iar voi toți sunteți frați” (Mt 23,8). Rugăciunea „ecumenică” dezvăluie această dimensiune fundamentală a frăției în Cristos, care a murit ca să-i strângă laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiți, pentru ca noi, devenind fii în Fiul (cf. Ef 1,5), să oglindim mai deplin realitatea de nepătruns a paternității lui Dum­nezeu și, în același timp, adevărul despre umanitatea proprie fiecăruia și tuturor.

Rugăciunea „ecumenică”, rugăciunea fraților și a surorilor, exprimă toate acestea. Ei, tocmai pentru că sunt despărțiți între ei, cu mai multă speranță se unesc în Cristos, încredințându-i viitorul unității și al comuniunii lor. La acest context s-ar putea încă o dată aplica în mod fericit învățătura conciliului: „Domnul Isus, atunci când îl roagă pe Tatăl ca „toți să fie una […] precum și noi una suntem” (In 17,21-22), deschizând perspective ce nu pot fi atinse de mintea omenească, sugerează o anumită asemănare între unirea dintre Persoanele divine și unirea dintre fiii lui Dumnezeu în adevăr și iubire” [48].

Însăși convertirea inimii, condiție esențială a oricărei căutări autentice a unității, izvorăște din rugăciune și este orientată de aceasta spre împlinirea ei: „Dorința de unitate se naște și crește din reînnoi­rea cugetului, din lepădarea de sine și din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul Dumnezeiesc harul abnegației sincere, al umilinței și blândeții în slujire, al generozității frățești față de semeni” [49].

27. Totuși, rugăciunea pentru unitate nu este rezervată celor care trăiesc într-un context de dezbinare între creștini. În dialogul intim și personal pe care fiecare dintre noi trebuie să-l întrețină cu Domnul în rugăciune, preocuparea pentru unitate nu poate fi exclusă. Într-adevăr, numai așa ea va face parte pe deplin din realitatea vieții noastre și din angajamentele pe care ni le-am asumat în Biserică. Pentru a reafirma această exigență, am dorit să propun credincioșilor Bisericii Catolice un model care mi se pare exemplar, cel al unei surori trapiste, Maria Gabriella a Unității, pe care am proclamat-o fericită pe 25 ianuarie 1983 [50]. Sora Maria Gabriella, chemată de vocația ei să iasă din lume, și-a dedicat existența meditației și rugăciunii centrate pe capitolul 17 al Evangheliei sfântului Ioan și a oferit-o pentru unitatea creștinilor. Iată, acesta este punctul de sprijin al oricărei rugăciuni: oferirea totală și fără rezerve a propriei vieți Tatălui, prin mijlocirea Fiului, în Duhul Sfânt. Exemplul surorii Maria Gabriella ne învață, ne face să înțelegem că nu sunt momente, situații sau locuri deosebite pentru rugăciunea pentru unitate. Rugăciunea lui Cristos către Tatăl este model pentru toți, mereu și în tot locul.

Dialogul ecumenic

28. Dacă rugăciunea este „sufletul” reînnoirii ecumenice și al aspirației la unitate, pe ea se întemeiază și din ea își ia sprijin tot ceea ce conciliul definește ca „dialog”. Această definiție nu este desigur fără legătură cu gândirea personalistă de astăzi. Atitudinea de „dialog” se situează la nivelul naturii persoanei și al demnității sale. Din punct de vedere filozofic, această poziție se leagă de adevărul creștin despre om exprimat de conciliu: într-adevăr, omul este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși”; așadar, omul „nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine” [51]. Dialogul este trecere obligată a drumului de parcurs spre autoîmplinirea omului, al individului singur, ca și a fiecărei comunități umane. Deși din conceptul de „dialog” pare să se ivească în prim plan momentul cognitiv (dia-logos), fiecare dialog are în sine o dimensiune globală, existențială. Aceasta implică subiectul uman în întregimea lui; dialogul între comunități implică în mod deosebit subiectivitatea fiecăreia dintre ele.

Acest adevăr despre dialog, atât de profund exprimat de papa Paul al VI-lea în enciclica sa Ecclesiam suam [52], a fost asumat de doctrina și de practica ecumenică a conciliului. Dialogul nu este numai un schimb de idei. Într-un fel, e întotdeauna un „schimb de daruri” [53].

29. Din acest motiv, și decretul conciliar despre ecumenism pune pe primul plan „toate eforturile de a elimina cuvintele, judecățile și actele care nu se potrivesc, după adevăr și dreptate, situației fraților despărțiți și care de aceea îngreunează relațiile cu ei” [54]. Acest document abordează problema din punctul de vedere al Bisericii Catolice și se referă la criteriul pe care ea trebuie să-l aplice față de ceilalți creștini. Însă în toate acestea există o exigență de reciprocitate. Respectarea acestui criteriu este datoria fiecărei părți care vrea să desfășoare un dialog și este o condiție premergătoare începerii lui. Trebuie să trecem de la o poziție de antagonism și de conflict la un nivel în care și unul și celălalt se recunosc reciproc parteneri. Când se începe dialogul, fiecare dintre părți trebuie să presupună o voință de împăcare la interlocutorul său, de unitate în adevăr. Pentru a realiza toate acestea, manifestările de opunere reciprocă trebuie să dispară. Numai astfel dialogul va ajuta la depășirea dezbinării și va putea apropia unitatea.

30. Se poate afirma, cu vie recunoștință față de Duhul adevărului, că Conciliul Vatican II a fost un timp binecuvântat, în timpul căruia s-au realizat condițiile fundamentale ale participării Bisericii Catolice la dialogul ecumenic. Pe de altă parte, prezența numeroșilor obser­vatori din diferite Biserici și comunități bisericești, implicarea lor profundă în evenimentul conciliar, numeroasele întâlniri și rugăciunile comune pe care conciliul le-a făcut posibile, au contribuit la punerea în practică a condițiilor pentru a dialoga împreună. În timpul con­ciliului, reprezentanții altor Biserici și comunități creștine au experimentat disponibilitatea la dialog a episcopatului catolic din lumea întreagă și, în special, a Scaunului Apostolic.

Structurile locale ale dialogului

31. Angajarea pentru dialogul ecumenic, așa cum s-a manifestat încă din timpul conciliului, departe de a fi prerogativa Scaunului Apostolic, îi revine și fiecărei Biserici locale sau particulare. Comisii speciale pentru promovarea spiritului și a acțiunii ecumenice au fost instituite de Conferințele Episcopale și de Sinoadele Bisericilor orientale catolice. Structuri analoage oportune lucrează la nivelul fiecărei dieceze. Aceste inițiative dovedesc implicarea concretă și generală a Bisericii Catolice în aplicarea orientărilor conciliare cu privire la ecumenism: acesta este un aspect esențial al mișcării ecumenice [55]. Dialogul nu numai că a fost început; el a devenit o necesitate declarată, una dintre prioritățile Bisericii; în consecință s-a rafinat „tehnica” dialogului, favorizând în același timp creșterea spiritului de dialog. În acest context e nevoie înainte de toate să ne referim la dialogul între creștinii diferitelor Biserici sau comunități, „purtat de experți cu pregătire adecvată, unde fiecare își poate expune mai profund învățătura comunității proprii și îi poate prezenta limpede caracteristicile” [56]. Totuși fiecărui credincios îi este de folos să cunoască metoda care permite dialogul.

32. După cum afirmă declarația conciliară despre libertatea religioasă, „adevărul trebuie căutat într-un mod corespunzător demnității persoanei umane și naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul magisteriului sau al instruirii, al discuției și dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului; iar adevărul cunoscut trebuie îmbrățișat cu tărie, prin­tr-un asentiment personal” [57].

Dialogul ecumenic are o importanță esențială: „Prin acest dialog toți dobândesc o cunoaștere mai adevărată și o prețuire mai justă a învățăturii și a vieții fiecărei comunități; în același timp, aceste comunități ajung să colaboreze mai larg în felurite acțiuni cerute de orice conștiință creștină, pentru binele comun, și se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârșit, toți își examinează fidelitatea față de voința lui Cristos privitor la Biserică și întreprind, după cum se cuvine, o activitate susținută de reînnoire și de reformă” [58].

Dialogul ca examen de conștiință

33. În intenția conciliului, dialogul ecumenic are caracterul unei căutări comune a adevărului, în special asupra Bisericii. Într-adevăr, adevărul formează conștiințele și orientează acțiunea lor în favoarea unității. În același timp, el pretinde ca întreaga conștiință a creștinilor, frați despărțiți între ei, și faptele lor să fie supuse rugăciunii lui Cristos pentru unitate. Există o relație strânsă între rugăciune și dialog. O rugăciune mai profundă și mai conștientă face dialogul mai bogat în roade. Dacă pe de o parte, rugăciunea este condiția dialogului, pe de altă parte ea devine, într-o formă mereu mai matură, rodul lui.

34. Datorită dialogului ecumenic putem vorbi de o maturitate mai mare în rugăciunea noastră comună reciprocă. Acest lucru este posibil în măsura în care dialogul îndeplinește și funcția unui examen de conștiință. Cum să nu ne amintim în acest context de cuvintele Primei Scrisori a lui Ioan? „Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, (Dumnezeu) cel credincios și drept ne va ierta păcatele și ne va curăți de orice nedreptate” (1,8-9). Ioan merge și mai departe când afirmă: „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul lui nu este în noi” (1,10). Un îndemn atât de radical la recunoașterea condiției noastre de păcătoși trebuie să fie și o caracteristică a spiritului cu care se abordează dialogul ecumenic. Dacă acesta nu ar deveni un examen de conștiință, ca un „dialog al conștiințelor”, vom putea oare să contăm pe certitudinea pe care ne-o transmite aceeași scrisoare? „Copilașii mei, acestea vi le scriu ca să nu păcătuiți; dar și de-ar păcătui cineva, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept; el este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi” (2,1-2). Toate păcatele lumii au fost cuprinse în jertfa mântuitoare a lui Cristos și deci și cele săvârșite împotriva unității Bisericii: păcatele creștinilor, ale păstorilor, nu mai puțin decât ale credincioșilor. Chiar și după atâtea păcate care au contribuit la dezbinările istorice, unitatea creștinilor este posibilă, cu condiția să fie conștienți, în smerenie, că au păcătuit împotriva unității și convinși de necesitatea convertirii noastre. Nu numai păcatele personale trebuie iertate și depășite, ci și cele sociale, cum s-ar spune „structurile” înseși ale păcatului, care au contribuit și pot contribui la dezbinare și la consolidarea ei.

35. Încă o dată Conciliul Vatican II ne vine în ajutor. Se poate spune că întregul decret despre ecumenism este pătruns de spiritul de convertire [59]. Dialogul ecumenic dobândește în acest document un caracter propriu; el se transformă în „dialog al convertirii”, și deci, după expresia papei Paul al VI-lea, într-un autentic „dialog al mân­tuirii” [60]. Dialogul nu se poate desfășura urmând un mers exclusiv orizontal, limitându-se la întâlnire, la schimbul de puncte de vedere, sau chiar de daruri proprii fiecărei comunități. El tinde mai ales și la o dimensiune verticală, care îl orientează spre acela care, fiind răscumpărător al lumii și stăpân al istoriei, este împăcarea noastră. Dimensiunea verticală a dialogului constă în recunoașterea comună și reciprocă a condiției noastre de oameni care au păcătuit. Tocmai el este cel care deschide în frații care trăiesc în comunități ce nu sunt în comuniune deplină între ele acel spațiu lăuntric în care Cristos, izvor al unității Bisericii, poate lucra eficient, cu toată puterea Duhului său sfătuitor.

Dialogul pentru rezolvarea divergențelor

36. Dialogul este și instrumentul natural pentru confruntarea diferitelor puncte de vedere și mai ales pentru examinarea acelor divergențe care sunt un obstacol în calea comuniunii depline a creștinilor între ei. Decretul despre ecumenism descrie în primul rând dispozițiile morale cu care trebuie abordate discuțiile doctrinale: „În dialogul ecumenic, teologii catolici, rămânând credincioși învățăturii Bisericii, trebuie să înainteze în cercetarea, împreună cu frații despărțiți, a misterelor divine, cu dragoste de adevăr, cu iubire și cu umilință” [61].

Iubirea pentru adevăr este dimensiunea cea mai profundă a unei căutări autentice a comuniunii depline între creștini. Fără această iubire, ar fi imposibil de abordat dificultățile obiective teologice, culturale, psihologice și sociale care se întâlnesc în examinarea divergențelor. Acestei dimensiuni lăuntrice și personale trebuie să i se asocieze în mod inseparabil spiritul dragostei și al umilinței. Dragoste față de interlocutor, umilință față de adevărul care este descoperit și care ar putea cere revizuiri ale unor afirmații și atitudini.

În ceea ce privește studiul divergențelor, conciliul cere ca întreaga doctrină să fie expusă cu claritate. În același timp, el cere ca modul și metoda de a enunța credința catolică să nu fie un obstacol în calea dialogului cu frații [62]. Cu siguranță este posibilă mărturisirea propriei credințe și explicarea doctrinei ei într-un mod care să fie corect, loial și comprehensibil, și să țină în același timp seama atât de categoriile mentale, cât și de experiența istorică concretă a celuilalt.

Evident, comuniunea deplină va trebui să se realizeze în acceptarea adevărului întreg, în care Duhul Sfânt îi introduce pe ucenicii lui Cristos. Așadar, trebuie evitată absolut orice formă de reducționism sau de „concordism” facil. Problemele serioase trebuie rezolvate pentru că, dacă nu s-ar rezolva, ele ar reapărea altă dată, cu aceeași configurație sau sub altă înfățișare.

37. Decretul Unitatis redintregratio indică și un criteriu de urmat când este vorba, pentru catolici, să prezinte sau să confrunte doctri­nele: „Să nu uite că există o ordine sau „ierarhie” a adevărurilor învățăturii catolice, în funcție de legătura lor cu fundamentul credinței creștine. Astfel se va pregăti calea pe care cu toții, prin această emulație frățească, vor fi împinși spre o cunoaștere mai profundă și o manifestare mai limpede a nepătrunselor bogății ale lui Cristos” [63].

38. În cadrul dialogului ne lovim inevitabil de problema diferitelor formulări prin care este exprimată doctrina în diferite Biserici și comunități bisericești, fapt care are multiple consecințe pentru misiunea ecumenică.

În primul rând, în fața unor formulări doctrinale care se desprind de cele uzuale în comunitatea de apartenență, trebuie fără îndoială lămurit dacă cuvintele nu subîntind un conținut identic, cum s-a constatat, de exemplu, în recentele declarații comune, semnate de Predecesorii mei și de mine, împreună cu patriarhii unor Biserici cu care exista de veacuri o dispută cristologică. În ceea ce privește formularea adevărurilor revelate, Declarația Mysterium Ecclesi? afirmă: „Cu toate că adevărurile pe care Biserica, prin formulele ei dogmatice, dorește să le învețe efectiv, se disting de concepțiile schimbătoare ale unei anumite epoci și pot fi exprimate și fără ele, se poate întâmpla totuși ca tocmai acele adevăruri ale magisteriului sacru să fie enunțate prin termeni care reflectă astfel de concepții. Acestea fiind zise, trebuie să spunem că formulele dogmatice ale magisteriului Bisericii încă de la început au fost potrivite să comunice adevărul revelat, și că rămân mereu potrivite să-l comunice acelora care le înțeleg corect” [64]. În această privință, dialogul ecumenic, care stimu­lează părțile implicate în el să se întrebe, să se înțeleagă, să se explice reciproc, îngăduie descoperiri neașteptate. Polemicile și controversele intolerante au transformat în afirmații incompatibile ceea ce era de fapt rezultatul a două priviri care scrutează aceeași realitate, dar din două unghiuri diferite. Astăzi trebuie găsită formula care, cuprinzând realitatea în întregimea ei, să permită transcenderea lecturilor parțiale și eliminarea interpretărilor false.

Unul din avantajele ecumenismului este că prin intermediul său comunitățile creștine sunt ajutate să descopere bogăția de nepătruns a adevărului. Și în acest context, tot ceea ce Duhul înfăptuiește în „ceilalți” poate contribui la zidirea fiecărei comuni­tăți [65] și într-un anumit mod instruirea ei în privința misterului lui Cristos. Ecumenismul autentic este un har al adevărului.

39. În sfârșit, dialogul îi pune pe interlocutori în fața unor divergențe adevărate care ating credința. Mai ales aceste divergențe trebuie abordate cu spirit sincer de dragoste frățească, de respect față de exigențele conștiinței proprii și ale conștiinței aproapelui, cu profundă umilință și iubire pentru adevăr. Confruntarea în această privință are două puncte de referință esențiale: Sfânta Scriptură și marea tradiție a Bisericii. Catolicilor le vine în ajutor magisteriul mereu viu al Bisericii.

Colaborarea practică

40. Relațiile dintre creștini nu tind doar la cunoașterea reciprocă, la rugăciunea comună și la dialog. Ele prevăd și pretind încă de pe acum orice posibilă colaborare practică la diferite nivele: pastoral, cultural, social, și chiar în mărturisirea mesajului evangheliei [66].

„Colaborarea tuturor creștinilor exprimă în mod viu unirea existentă deja între ei și pune mai deplin în lumină chipul lui Cristos care slujește” [67]. Această colaborare întemeiată pe credința comună, nu numai că este plină de comuniune frățească, ci este o epifanie a lui Cristos însuși.

Mai mult, colaborarea ecumenică este o adevărată școală a ecumenismului, este o cale dinamică spre unitate. Unitatea de acțiune duce la deplina unitate de credință: „Prin această colaborare, toți cei care cred în Cristos au posibilitatea de a învăța ușor cum se pot cunoaște mai bine și prețui mai mult unii pe alții și cum se pregătește calea spre unitatea creștinilor” [68].

În ochii lumii, colaborarea dintre creștini dobândește dimensiunile mărturiei creștine comune și devine un instrument de evanghelizare în beneficiul unora și al altora.

II. ROADELE DIALOGULUI

Fraternitatea regăsită

41. Ceea ce s-a spus mai sus în privința dialogului ecumenic de la încheierea conciliului încoace inspiră la aducere de mulțumiri Duhului adevărului făgăduit de Cristos Domnul apostolilor și Bisericii (cf. In 14,26). Este prima dată în istorie când acțiunea în favoarea unității creștinilor a dobândit proporții atât de mari și s-a extins la un spațiu atât de vast. Acesta este deja un dar imens pe care l-a acordat Dumnezeu și care merită toată recunoștința noastră. Din plinătatea lui Cristos primim „har peste har” (In 1,16). A recunoaște cât de mult ne-a dat deja Dumnezeu este condiția care ne predis­pune la primirea acelor daruri încă indispensabile pentru a duce la împlinire opera ecumenică a unității.

O privire de ansamblu asupra ultimilor treizeci de ani ne face să înțelegem mai bine multe din roadele acestei convertiri comune la evanghelie; Duhul lui Dumnezeu a făcut din mișcarea ecumenică un instrument al acestei convertiri.

42. Se întâmplă de exemplu că – tocmai în spiritul Predicii de pe munte – creștinii aparținând unei confesiuni nu-i mai consideră pe ceilalți creștini drept dușmani sau străini, ci văd în ei frați și surori. Pe de altă parte, chiar în privința expresiei de frați despărțiți, uzanța tinde să o înlocuiască cu cuvinte mai atente la evocarea profunzimii comuniunii – legată de caracterul baptismal – pe care Duhul o hrănește în ciuda rupturilor istorice și canonice. Se vorbește despre „ceilalți creștini”, de „ceilalți botezați”, de „creștinii din alte comuni­tăți”. Îndrumarul pentru aplicarea principiilor și normelor privind ecumenismul desemnează comunitățile cărora aparțin acești creștini drept „Biserici și comunități bisericești care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică” [69] . Această lărgire a lexicului traduce o evoluție remarcabilă a mentalităților. Conștiința apartenenței comune la Cristos se aprofundează. Am putut constata personal acest lucru de multe ori, în timpul celebrărilor ecumenice, care sunt unul dintre evenimentele importante ale călătoriilor mele apostolice în diferitele părți ale lumii, sau la întâlnirile și celebrările ecumenice care au avut loc la Roma. „Fraternitatea universală” a creștinilor a devenit o convingere ecumenică fermă. Dând uitării excomunicările din trecut, comunitățile odinioară rivale, astăzi, în multe cazuri, se ajută reciproc; uneori edificiile de cult sunt împrumutate, se oferă burse de studiu pentru formarea slujitorilor comunităților celor mai lipsite de mijloace, se intervine pe lângă autoritățile civile pentru apărarea altor creștini învinuiți pe nedrept, se demonstrează netemeinicia calomniilor ale căror victime le sunt anumite grupuri.

Într-un cuvânt, creștinii s-au convertit la o dragoste frățească ce-i îmbrățișează pe toți ucenicii lui Cristos. Dacă se întâmplă ca, din cauza unor mișcări politice violente, în situații concrete apare o anumită agresivitate sau un spirit de rivalitate, autoritățile părților în cauză se străduiesc în general să sprijine victoria „Legii celei noi” a spiritului de iubire. Din păcate, acest spirit nu a putut transforma toate situațiile de conflict sângeros. Angajarea ecumenică în aceste împrejurări îi cere adesea celui care o exercită alegeri de un eroism autentic.

Trebuie să subliniem în această privință că recunoașterea fraternității nu este consecința unui filantropism liberal sau a unui vag spirit de familie. Aceasta se înrădăcinează în recunoașterea unicului Botez și în exigența, care decurge din acest fapt, ca Dumnezeu să fie preamărit în lucrarea sa. Îndrumarul pentru aplicarea principiilor și normelor privind ecumenismul speră într-o recunoaștere reciprocă și oficială a Botezurilor [70]. Acest lucru e mai mult decât un act de politețe ecumenică și constituie o afirmație ecleziologică fundamen­tală.

Este oportun să amintim că caracterul fundamental al Botezului în lucrarea de zidire a Bisericii a fost evidențiat în mod clar și datorită dialogului multilateral [71].

Solidaritatea în serviciul umanității

43. Se întâmplă tot mai des ca responsabilii comunităților creștine să ia poziție împreună, în numele lui Cristos, asupra unor probleme importante care ating vocația umană, libertatea, dreptatea, pacea, viitorul lumii. Făcând astfel, ei „comunică” într-unul din elementele constitutive ale misiunii creștine: a aminti societății, într-un mod care să fie realist, voința lui Dumnezeu, punând în gardă autoritățile și cetățenii să nu urmeze panta care ar duce la călcarea în picioare a drepturilor umane. Este clar, iar experiența o demonstrează, că în anumite împrejurări glasul comun al creștinilor are un răsunet mai mare decât un glas izolat.

Responsabilii comunităților nu sunt totuși singurii care se unesc în această angajare pentru unitate. Numeroși creștini din toate comunitățile, datorită credinței lor, participă împreună la proiecte curajoase care își propun să schimbe lumea în sensul de a face să triumfe respectul față de drepturile și trebuințele tuturor, în special ale săracilor, ale celor umiliți și ale celor neajutorați. În Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis am constatat cu bucurie această colaborare, subliniind că Biserica Catolică nu se poate sustrage de la ea [72]. Într-adevăr, creștinii, care într-o vreme acționau în mod in­depen­dent, acum sunt angajați împreună în serviciul acestei cauze, ca să poată triumfa bunăvoința lui Dumnezeu.

Logica este deja cea a evangheliei. Din acest motiv, repetând ceea ce am spus în prima mea Scrisoare enciclică, Redemptor hominis, am avut ocazia să „insist asupra acestui punct și să încurajez orice efort îndeplinit în această direcție, la toate nivelele la care ne întâlnim cu ceilalți frați creștini ai noștri” [73] și i-am mulțumit lui Dumnezeu „pentru ceea ce a înfăptuit deja în celelalte Biserici și comunități bisericești și prin intermediul lor”, ca și prin intermediul Bisericii Catolice [74]. Astăzi constat cu satisfacție că vasta rețea de colaborare ecumenică se extinde mereu mai mult. Și prin influența Consiliului Ecumenic al Bisericilor se înfăptuiește o lucrare importantă în acest domeniu.

Convergențe în ceea ce privește cuvântul lui Dumnezeu și cultul divin

44. Progresele convertirii ecumenice sunt semnificative și într-o altă sferă, cea referitoare la cuvântul lui Dumnezeu. Mă gândesc înainte de toate la un eveniment atât de important pentru diferitele grupuri lingvistice cum sunt traducerile ecumenice ale Bibliei. După promulgarea, de către Conciliul Vatican II, a Constituției Dei Verbum, Biserica Catolică nu putea să nu primească cu bucurie această realizare [75]. Asemenea traduceri, opere ale specialiștilor, oferă în general o bază sigură pentru rugăciunea și activitatea pastorală a tuturor ucenicilor lui Cristos. Cine își amintește câtă influență au avut asupra dezbinărilor, în special în Occident, disputele în jurul Scrip­turii, poate înțelege ce pas important înainte reprezintă asemenea traduceri comune.

45. Reînnoirii liturgice înfăptuite de Biserica Catolică i-a cores­puns în diferite comunități bisericești inițiativa de reînnoire a cultului lor. Unele dintre ele, pe baza dorințelor exprimate la nivel ecume­nic [76], au renunțat la obiceiul de a celebra liturgia Cinei doar în ocazii rare și au optat pentru o celebrare duminicală. Pe de altă parte, comparând ciclurile lecturilor liturgice ale diferitelor comunități creștine occidentale, se constată că ele în esență converg. Tot la nivel ecumenic [77], s-a acordat un loc cu totul special liturgiei și semnelor liturgice (imagini, icoane, veșminte liturgice, lumină, tămâie, gesturi). În afară de aceasta, în institutele teologice unde se formează viitorii slujitori, studiul istoriei și al semnificației liturgiei începe să facă parte din programe, ca o nevoie care e pe cale să fie redescoperită.

Este vorba de semne de convergență care privesc diferite aspecte ale vieții sacramentale. Desigur, din cauza unor divergențe în materie de credință, încă nu este posibilă celebrarea aceleiași liturghii euharistice. Totuși noi avem dorința fierbinte de a celebra împreună unica Euharistie a Domnului, iar această dorință devine deja o laudă comună, o implorare comună. Împreună ne adresăm Tatălui și facem acest lucru tot mai mult „într-o inimă și un cuget”. Uneori, posibili­tatea de a pecetlui în sfârșit această comuniune „reală, deși încă nu deplină” pare să fie mai aproape. Cine ar fi putut, acum un secol, măcar să se gândească la așa ceva?

46. În acest context, este un motiv de bucurie să amintim că slujitorii catolici pot, în anumite cazuri deosebite, să administreze sacramentele Euharistiei, Pocăinței, Ungerii bolnavilor altor creștini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică, dar care doresc fierbinte să le primească, le cer în mod liber și manifestă credința pe care o mărturisește Biserica Catolică în aceste sacramente. Reciproc, în anumite cazuri și în împrejurări deosebite, și catolicii pot apela pentru aceleași sacramente la slujitorii acelor Biserici în care ele sunt valide. Condițiile pentru această primire reciprocă sunt stabilite în norme și se impune respectarea lor pentru promovarea ecumenis­mului [78].

Aprecierea a tot ceea ce este bun la ceilalți creștini

47. Dialogul nu se desfășoară exclusiv în jurul doctrinei, ci implică întreaga persoană: este și un dialog de iubire. Conciliul a afirmat: „Catolicii trebuie să recunoască și să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creștine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la frații despărțiți de noi. Vrednic și drept este să recunoaștem bogățiile lui Cristos și faptele puterii sale în viața celorlalți, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat și vrednic de admirație în lucrările sale” [79].

48. Relațiile pe care membrii Bisericii Catolice le-au stabilit cu ceilalți creștini începând de la conciliu și până astăzi le-au îngăduit să descopere ceea ce înfăptuiește Dumnezeu în cei care aparțin celorlalte Biserici și comunități bisericești. Acest contact direct, la diferite nivele, între păstori și între membrii comunităților, ne-a făcut să ne dăm seama de mărturia pe care o aduc ceilalți creștini lui Dumnezeu și lui Cristos. Astfel s-a deschis un spațiu foarte vast pentru întreaga experiență ecumenică, ce este în același timp interpelarea ce se ridică în această epocă a noastră. Secolul al XX-lea nu este oare un timp de mare mărturie, care merge „până la vărsarea sângelui?” Iar aceasta nu privește oare și diferitele Biserici și comunități bisericești, care își iau numele de la Cristos, răstignit și înviat?

Această mărturie comună de sfințenie, ca fidelitate față de unicul Domn, este un potențial ecumenic extraordinar de bogat în har. Conciliul Vatican II a subliniat că tot ce au bun ceilalți creștini poate contribui la edificarea catolicilor: „Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ceea ce se săvârșește prin harul Duhului Sfânt în frații despărțiți poate contribui și la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creștin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinței, ci, dimpotrivă, ne poate face întotdeauna să pătrundem mai desăvârșit misterul lui Cristos și al Bisericii” [80]. Dialogul ecumenic, ca adevărat dialog de mântuire, va stimula negreșit acest proces, care deja a început bine, să progreseze spre comuniunea adevărată și deplină.

Sporirea comuniunii

49. Un rod de preț al relațiilor între creștini și al dialogului teologi pe care ei îl întrețin este sporirea comuniunii. Toate acestea i-au făcut conștienți pe creștini de elementele de credință pe care le au în comun. Acest lucru a folosit la cimentarea ulterioară a angajării lor spre deplina unitate. În toate acestea Conciliul Vatican II rămâne un puternic centru de stimulare și orientare ecumenică.

Constituția dogmatică Lumen gentium leagă doctrina privi­toare la Biserica Catolică de recunoașterea elementelor salvifice care se găsesc în celelalte Biserici și comunități bisericești [81]. Nu este vorba de o conștientizare a unor elemente statice, prezente în mod pasiv în aceste Biserici și comunități. Ca bunuri ale Bisericii lui Cristos, prin natura lor ele îndeamnă la restabilirea unității. Rezultă că a căuta unitatea creștinilor nu este un act facultativ sau de oportunitate, ci o exigență care izvorăște din însăși ființa comunității creștine.

În mod similar, dialogurile teologice bilaterale cu comunită­țile creștine mai mari pleacă de la recunoașterea gradului de comuniu­ne deja existent, pentru a discuta apoi în mod progresiv divergențele existente cu fiecare. Domnul a îngăduit creștinilor timpului nostru să poată reduce contenciosul tradițional.

Dialogul cu Bisericile din Orient

50. În această privință, trebuie să constatăm înainte de toate, cu deosebită recunoștință față de Providența divină, că legătura cu Bisericile Orientului, ruptă în decursul veacurilor, s-a reluat o dată cu Conciliul Vatican II. Observatorii acestor Biserici prezenți la conciliu, împreună cu reprezentanți ai Bisericilor și comunităților bisericești din Occident, și-au arătat public, într-un moment atât de solemn pentru Biserica Catolică, voința comună de a căuta comuniu­nea.

Conciliul, în ceea ce-l privește, a privit cu obiectivitate și cu afecțiune profundă Bisericile din Orient, scoțând în relief eclezialita­tea lor și legăturile obiective de comuniune care le leagă de Biserica Catolică. Decretul despre ecumenism afirmă: „Prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zidește și crește Biserica lui Dumnezeu”, adăugând, în consecință, că aceste Biserici „deși despărțite, au sacramente adevărate și, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoția și Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi” [82].

Bisericilor din Orient li s-a recunoscut marea tradiție liturgică și spirituală, caracterul specific al dezvoltării lor istorice, disciplinele urmate de ele încă din vremurile de la început și întărite de sfinții Părinți și de conciliile ecumenice, modul lor propriu de a enunța doctrina. Toate acestea în convingerea că diversitatea legitimă nu se opune deloc unității Bisericii, ci îi sporește frumusețea și contribuie nu în mică măsură la împlinirea misiunii ei.

Conciliul Ecumenic Vatican II vrea să întemeieze dialogul pe comuniunea existentă și atrage din nou atenția tocmai asupra realității bogate a Bisericilor din Orient: „De aceea, sfântul conciliu îndeamnă pe toți, dar mai ales pe aceia care își propun să lucreze pentru restabilirea doritei comuniuni depline între Bisericile orientale și Biserica Catolică, să aibă în vedere cu grijă această condiție specială a nașterii și creșterii Bisericilor din Orient și natura relațiilor care existau între ele și Scaunul Roman înainte de despărțire, și să-și formeze o apreciere corectă asupra acestor lucruri” [83].

51. Această orientare conciliară a fost rodnică atât prin relațiile de fraternitate, care s-au dezvoltat prin intermediul dialogului în dragoste, cât și prin discuția doctrinală în cadrul Comisiei Mixte Internaționale pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă în Ansamblul ei. Acesta a fost tot atât de bogat în roade în relațiile cu vechile Biserici din Orient.

A fost vorba de un proces lent și dificil, care a fost însă izvor de multă bucurie; a fost și entuziasmant, pentru că a făcut să se regăsească progresiv fraternitatea.

Reluarea legăturilor

52. În ceea ce privește Biserica Romei și Patriarhia ecumenică de Constantinopol, procesul la care tocmai ne-am referit a făcut primii pași datorită deschiderii reciproce arătate de către papa Ioan al XXIII-lea și papa Paul al VI-lea, pe de o parte, și de către patriarhul ecumenic Athenagoras I și de către succesorii săi, pe de altă parte. Schimbarea înfăptuită își are expresia istorică în actul eclezial prin intermediul căruia „s-a scos din memoria Bisericilor și dintre ele” [84] amintirea excomunicărilor care acum nouă sute de ani, în 1054, deveniseră simbolul schismei dintre Roma și Constantinopol. Acel eveniment eclezial, atât de dens în angajare ecumenică, a avut loc în ultimele zile ale conciliului, pe 7 decembrie 1965. Adunarea con­ciliară se încheia astfel cu un act solemn care era în același timp purificare a memoriei istorice, iertare reciprocă și angajare solidară în căutarea comuniunii.

Acest gest fusese precedat de întâlnirea dintre Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras I la Ierusalim, în ianuarie 1964, în timpul pelerinajului papei în Țara Sfântă. Cu acea ocazie, el l-a putut întâlni și pe patriarhul ortodox de Ierusalim, Benedictos. Ulterior, papa Paul al VI-lea l-a putut vizita pe patriarhul Athenagoras la Fanar (Istanbul) pe 25 iulie 1967 și, în luna octombrie a aceluiași an, patriarhul era primit solemn la Roma. Aceste întâlniri în rugăciune indicau drumul de urmat pentru apropierea între Biserica Orientului și Biserica Occidentului și restabilirea unității care exista între ele în primul mileniu.

După moartea papei Paul al VI-lea și scurtul pontificat al papei Ioan Paul I, când mi s-a încredințat slujirea de episcop al Romei, am considerat că este una din primele îndatoriri ale slujirii mele pontificale să reînnoiesc o legătură personală cu patriarhul ecumenic Dimitrios I, care între timp îi urmase, în scaunul din Constantinopol, patriarhului Athenagoras. În timpul vizitei mele la Fanar din 29 noiembrie 1979, am putut, patriarhul și cu mine, să hotărâm începerea dialogului teologic între Biserica Catolică și toate Bisericile Ortodoxe în comuniune canonică cu scaunul din Constan­tinopol. Pare important să adaug, în această privință, că pe atunci erau deja în curs pregătirile pentru convocarea viitorului conciliu al Bisericilor ortodoxe. Căutarea armoniei lor este o contribuție la viața și vitalitatea acelor Biserici surori, aceasta și în vederea funcției pe care sunt chemate să o îndeplinească în drumul spre unitate. Patriar­hul ecumenic a vrut să-mi întoarcă vizita pe care i-o făcusem, iar în decembrie 1987 am avut bucuria să-l primesc la Roma, cu afecțiune sinceră și cu solemnitatea care i se datora. În acest context de fraternitate eclezială, trebuie amintit obiceiul, stabilit deja de câțiva ani, de a primi la Roma, pentru sărbătoarea sfinților apostoli Petru și Paul, o delegație a Patriarhiei ecumenice, precum și de a trimite la Fanar o delegație a Sfântului Scaun pentru celebrarea solemnă a sfântului Andrei.

53. Aceste legături regulate îngăduie printre altele un schimb direct de informații și de păreri pentru o coordonare frățească. Pe de altă parte, participarea noastră reciprocă la rugăciune ne obișnuiește din nou să trăim alături, ne face să primim împreună, și deci să punem în practică, voința Domnului pentru Biserica sa.

De-a lungul drumului pe care l-am parcurs de la Conciliul Vatican II până astăzi, trebuie menționate cel puțin două evenimente deosebit de elocvente și de mare relevanță ecumenică în relațiile dintre Orient și Occident: în primul rând, jubileul din 1984, proclamat pentru comemorarea celui de-al XI-lea centenar al operei evan­ghelizatoare a lui Ciril și Metodiu și care mi-a îngăduit să-i proclam copatroni ai Europei pe cei doi sfinți apostoli ai Slavilor, mesageri ai credinței. Deja în 1964, în timpul conciliului, papa Paul al VI-lea îl proclamase pe sfântul Benedict patron al Europei. A-i asocia pe cei doi frați din Tesalonic marelui fondator al monahismului occidental înseamnă a pune indirect în relief dubla tradiție eclezială și culturală atât de semnificativă pentru cei două mii de ani de creștinism care au caracterizat istoria continentului european. Nu este deci de prisos a aminti că Ciril și Metodiu proveneau din cadrul Bisericii bizantine a timpului lor, epocă în care aceasta era în comuniune cu Roma. Proclamându-i, alături de sfântul Benedict, patroni ai Europei, doream nu numai să confirm adevărul istoric despre creștinism pe continentul european, ci și să furnizez o temă importantă dialogului între Orient și Occident, care a suscitat atâtea speranțe în timpul de după conciliu. Ca și în sfântul Benedict, în sfinții Ciril și Metodiu Europa își regăsește rădăcinile spirituale. Acum, când se încheie cel de-al doilea mileniu de la nașterea lui Cristos, ei trebuie să fie venerați împreună, ca patroni ai trecutului nostru și ca sfinți cărora Bisericile și popoarele continentului european își încredințează viitorul.

54. Celălalt eveniment pe care îmi place să-l amintesc este celebrarea Mileniului Botezului teritoriului numit Rus’ (988-1988). Biserica Catolică, și în mod deosebit Scaunul Apostolic, au dorit să ia parte la celebrările jubiliare și au încercat să sublinieze că Botezul conferit la Kiev sfântului Vladimir a fost unul din evenimentele centrale pentru evanghelizarea lumii. Lui îi datorează credința nu numai marile popoare slave din Estul european, ci și popoarele care trăiesc dincolo de munții Urali și până în Alaska.

În această perspectivă o expresie pe care am folosit-o de mai multe ori își află motivația cea mai profundă: Biserica trebuie să respire cu amândoi plămânii ei! În primul mileniu al istoriei creștinis­mului, ea se referă mai ales la dualitatea Bizanț-Roma; de la Botezul teritoriului numit Rus’ încoace, această expresie își lărgește granițele: evanghelizarea s-a extins la un cadru mult mai vast, astfel încât îmbrățișează deja întreaga Biserică. Apoi, dacă se ia în considerare că acest eveniment aducător de mântuire, care a avut loc pe malurile fluviului Dniepr, datează dintr-o epocă în care Biserica din Orient și cea din Occident nu erau despărțite, se înțelege clar că perspectiva după care trebuie căutată deplina comuniune este cea a unității în diversitate legitimă. Acest lucru l-am afirmat cu putere în Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli [85] dedicată sfinților Ciril și Metodiu și în Scrisoarea apostolică Euntes in mundum [86] adresată credincioșilor Bisericii Catolice la comemorarea mileniului botezului teritoriului numit Rus’ de la Kiev.

Biserici surori

55. Decretul conciliar Unitatis redintegratio are prezentă în orizontul său istoric unitatea care, în pofida a toate, a fost trăită în primul mileniu. Ea dobândește într-un anumit sens o configurație de model. „Conciliul amintește cu plăcere tuturor […] că în Orient există Biserici particulare sau locale înfloritoare, printre care primul loc îl dețin Bisericile patriarhale și dintre care multe se mândresc că au fost întemeiate chiar de către apostoli” [87]. Drumul Bisericii a început la Ierusalim în ziua Rusaliilor și toată dezvoltarea ei originală în oikumena de atunci se concentra în jurul lui Petru și al celor unspre­zece (cf. Fap 2,14). Structurile Bisericii în Orient și în Occident se formau deci cu referire la acel patrimoniu apostolic. Unitatea sa, în primul mileniu, se menținea în acele structuri prin intermediul episcopilor, urmașii apostolilor, în comuniune cu episcopul Romei. Dacă astăzi noi căutăm, la încheierea celui de-al doilea mileniu, să restabilim deplina comuniune, trebuie să ne referim la această unitate structurată astfel.

Decretul despre ecumenism scoate în evidență un aspect caracteristic ulterior, datorită căruia toate Bisericile particulare rămâneau în unitate, și anume, „preocuparea și grija deosebită de a păstra, în comuniune de credință și iubire, acele relații frățești care trebuie să domnească între Bisericile locale, ca între surori” [88].

56. După Conciliul Vatican II și legându-se din nou de acea tradiție, s-a restabilit obiceiul de a atribui denumirea de „Biserici surori” Bisericilor particulare sau locale strânse în jurul episcopului lor. Apoi, suprimarea excomunicărilor reciproce, înlăturând un obstacol dureros de ordin canonic și psihologic, a fost un pas foarte semnificativ pe calea spre comuniunea deplină.

Structurile de unitate existente înainte de despărțire sunt un patrimoniu de experiență care ne călăuzește drumul spre regăsirea comuniunii depline. Evident, în cursul celui de-al doilea mileniu, Domnul nu a încetat să dăruiască Bisericii sale roade îmbelșugate de har și de creștere. Însă, din păcate, îndepărtarea reciprocă progresivă dintre Bisericile din Occident și din Orient le-a privat de bogățiile darurilor și ajutoarelor reciproce. Un efort însemnat trebuie depus cu harul lui Dumnezeu, pentru a restabili între ele comuniunea, izvor de atâtea binefaceri pentru Biserica lui Cristos. Acest efort cere întreaga noastră bunăvoință, rugăciune smerită și o colaborare perseverentă pe care nimic nu trebuie să o descurajeze. Sfântul Paul ne îndeamnă: „Purtați-vă poverile unii altora” (Gal 6,2). Cât de mult ni se potrivește și cât este de actual îndemnul apostolului! Denumirea tradițională de „Biserici surori” ar trebui să ne însoțească neîncetat pe acest drum.

57. După dorința papei Paul al VI-lea, scopul nostru declarat este să regăsim împreună deplina unitate în diversitate legitimă: „Dum­nezeu ne-a îngăduit să primim în credință această mărturie a apostolilor. Prin Botez suntem una în Cristos Isus (cf. Gal 3,28). În virtutea succesiunii apostolice, preoția și Euharistia ne unesc mai intim; împărtășindu-ne din darurile lui Dumnezeu făcute Bisericii sale, suntem în comuniune cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt […]. În fiecare Biserică locală se înfăptuiește acest mister al iubirii dum­nezeiești. Nu este oare aceasta rațiunea expresiei tradiționale, atât de frumoasă, prin care Bisericilor locale le plăcea să se denumească Biserici surori? (cf. Decr. Unitatis redintegratio, 14). Această viață de Biserici surori, am trăit-o timp de veacuri, celebrând împreună conciliile ecumenice, care au apărat tezaurul credinței de orice alterare. Acum, după o lungă perioadă de despărțire și neînțelegere reciprocă, Domnul ne îngăduie să ne redescoperim ca Biserici surori, în pofida obstacolelor care în trecut s-au interpus între noi” [89]. Dacă astăzi, în pragul mileniului trei, căutăm din nou restabilirea deplinei comuniuni, la înfăptuirea acestei realități trebuie să tindem și la această realitate trebuie să facem referire.

Legătura cu această tradiție glorioasă este rodnică pentru Biserică. „Bisericile din Orient – afirmă conciliul – au de la origine un tezaur din care Biserica Occidentului a luat multe elemente în liturgie, în tradiția spirituală și în domeniul juridic” [90] .

Fac parte din acest „tezaur” și „comorile acelor tradiții spirituale exprimate în mod deosebit de monahism. Într-adevăr, acolo, încă din timpurile glorioase ale sfinților părinți, a înflorit spiritualita­tea monastică, ce s-a răspândit apoi în Occident” [91]. După cum am arătat în recenta Scrisoare apostolică Orientale lumen, Bisericile din Orient au trăit cu mare generozitate angajarea măr­turisită de viața monastică, „începând de la evanghelizare, care este slujirea cea mai înaltă pe care creștinul o poate oferi fratelui său și continuând cu multe alte forme de slujire spirituală și materială. Se poate spune chiar că monahismul a fost în antichitate – și, în diferite rânduri, și în vremurile următoare – instrumentul privilegiat pentru evan­ghelizarea popoarelor” [92] .

Conciliul nu se limitează să scoată în relief tot ceea ce face Bisericile din Orient și din Occident asemănătoare între ele. În armonie cu adevărul istoric, el nu ezită să afirme: „Nu e de mirare, așadar, că unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine sesizate și puse într-o lumină mai bună de unul decât de celălalt, așa încât se poate spune în astfel de cazuri că formulările teologice diferite nu arareori sunt complementare mai degrabă decât opuse” [93]. Schimbul de daruri între Biserici în complementaritatea lor face comuniunea să fie rodnică.

58. Din reafirmata comuniune de credință deja existentă, Conciliul Vatican II a extras consecințe pastorale utile vieții concrete a credincioșilor și promovării spiritului de unitate. Pe baza foarte strânselor legături sacramentale existente între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe, decretul Orientalium ecclesiarum a relevat că „practica pastorală arată, privitor la frații orientali, că pot și trebuie luate în considerare anumite situații ale diferitelor persoane, în care nu se lezează unitatea Bisericii și nici nu există primejdii de evitat, ci se manifestă în mod presant necesitatea mântuirii și binele spiritual al sufletelor. De aceea, Biserica Catolică, în funcție de condițiile de timp, loc și persoane, a avut adesea și are un mod de a acționa mai blând, oferind tuturor mijloacele de mântuire și mărturia iubirii dintre creștini, prin participarea la sacramente și la alte celebrări și lucruri sacre” [94].

Această orientare teologică și pastorală, cu experiența făcută în anii de după conciliu, a fost asumată de cele două Coduri de Drept Canonic [95]. Ea a fost explicitată din punct de vedere pastoral de Îndrumarul pentru aplicarea principiilor și normelor privind ecumenis­mul [96].

În acest domeniu atât de important și de delicat, este necesar ca păstorii să-i instruiască cu grijă pe credincioși pentru ca ei să cunoască cu claritate rațiunile precise ale acestei împărtășiri în ceea ce privește cultul liturgic, cât și ale diferențelor de disciplină existente în această privință.

Nu trebuie niciodată pierdută din vedere dimensiunea ecleziologică a participării la sacramente, mai ales la sfânta Euharistie.

Progresele dialogului

59. De la înființarea sa în 1979, Comisia Mixtă Internațională pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă în Ansamblul ei a lucrat intens orientându-și succesiv cercetarea spre acele perspective care, de comun acord, au fost determinate, cu scopul de a restabili deplina comuniune între cele două Biserici. O astfel de comuniune, întemeiată pe unitatea de credință, continuând experiența și tradiția Bisericii primare, își va găsi expresia plenară în con­celebrarea sfintei Euharistii. Cu spirit pozitiv, bazându-ne pe ceea ce avem în comun, comisia mixtă a putut progresa substanțial și, după cum am declarat împreună cu veneratul frate, Sanctitatea sa Demetrios I, patriarh ecumenic, ea a ajuns să exprime „ceea ce Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă pot deja să mărturisească împreună drept credință comună în misterul Bisericii și legătura dintre credință și sacramente” [97]. Comisia a mai putut constata și afirma că „în Bisericile noastre succesiunea apostolică este fundamentală pentru sfințenia și unitatea poporului lui Dumnezeu” [98]. Este vorba de puncte de referință importante pentru continuarea dialogului. Și mai este ceva: aceste afirmații făcute împreună constituie baza ce-i abilitează pe catolici și ortodocși să dea de acum încolo o mărturie comună fidelă și concordantă pentru ca numele Domnului să fie vestit și preamărit.

60. Mai recent, comisia mixtă internațională a făcut un pas important în problema atât de delicată a metodei de urmat în căutarea deplinei comuniuni între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, problemă care deseori a înăsprit relațiile dintre catolici și ortodocși. Comisia a pus bazele doctrinale pentru o soluționare pozitivă a problemei, care se bazează pe doctrina Bisericilor surori. Chiar și în acest context a apărut cu claritate faptul că metoda de urmat către deplina comuniune este dialogul adevărului, hrănit și susținut de dialogul iubirii. Dreptul recunoscut al Bisericilor orientale catolice de a-și organiza și desfășura apostolatul, ca și angajarea efectivă a acestor Biserici în dialogul iubirii și în cel teologic vor favoriza nu numai un real și fratern respect reciproc, ci și angajarea lor comună în căutarea unității [99]. A fost făcut deja un pas înainte. Angajarea trebuie con­tinuată. Totuși poate fi constatată deja o împăcare a spiritelor, care face această căutare mai fecundă.

În ce privește Bisericile orientale în comuniune cu Biserica Catolică, conciliul își exprimase următoarea apreciere: „Acest sfânt conciliu, mulțumind lui Dumnezeu că mulți fii orientali ai Bisericii Catolice […] trăiesc deja în deplină comuniune cu frații care cultivă tradiția occidentală, declară că tot acest patrimoniu spiritual și liturgic, disciplinar și teologic, în diferitele lui tradiții, aparține deplinei catolicități și apostolicități a Bisericii” [100]. Cu siguranță Bisericile orientale catolice, în spiritul decretului despre ecumenism, vor ști să participe pozitiv la dialogul iubirii și la cel teologic, atât la nivel local cât și la nivel universal, contribuind astfel la înțelegere reciprocă și la o căutare dinamică a deplinei unități [101].

61. În această perspectivă, Biserica Catolică nu dorește altceva decât deplina comuniune între Orient și Occident. Pentru aceasta se inspiră din experiența primului mileniu. În acea perioadă, într-ade­văr, „dezvoltarea diferitelor experiențe de viață eclezială nu constituia un obstacol ca, prin intermediul relațiilor reciproce, creștinii să poată avea siguranța de a fi acasă în oricare Biserică, pentru că din toate se ridica, într-o minunată varietate de limbi și modulații, lauda către unicul Tată, prin Cristos în Duhul sfânt; toate erau adunate pentru a celebra Euharistia, inima și modelul pentru comunitate nu doar în ce privește spiritualitatea ori viața morală, ci și pentru însăși structura Bisericii, în varietatea slujirilor și serviciilor sub conducerea epis­copului urmaș al apostolilor. Primele concilii sunt o mărturie elocventă a acestei unități în diversitate” [102]. În ce mod se recompune o asemenea unitate după aproape o mie de ani? Iată marea misiune pe care Biserica Catolică trebuie să o îndeplinească și care implică și Biserica ortodoxă. Se înțelege de aici întreaga actualitate a dialogului, susținut de lumina și de puterea Duhului Sfânt.

Relațiile cu vechile Biserici orientale

62. De la Conciliul Vatican II încoace, Biserica Catolică, în modalități și ritmuri diverse, a legat din nou relații fraterne cu acele vechi Biserici orientale care au contestat formulele dogmatice ale Conciliilor din Efes și Calcedon. Toate aceste Biserici au trimis observatori delegați la Conciliul Vatican II; patriarhii lor ne-au onorat prin vizitele lor și episcopul Romei a putut vorbi cu ei, ca între frați care după mult timp se regăsesc cu bucurie.

Reluarea raporturilor frățești cu vechile Biserici orientale, martore ale credinței creștine în situații adesea ostile și tragice, este un semn concret al felului în care Cristos ne unește în ciuda barierelor istorice, politice, sociale și culturale. Și tocmai în ceea ce privește tema cristologică, am putut declara împreună cu patriarhii câtorva din aceste Biserici credința noastră comună în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Papa Paul al VI-lea de venerată amintire semnase câteva declarații în acest sens cu Sanctitatea sa Șenuda al III-lea, papa și patriarhul copt ortodox; [103] și cu patriarhul siro-orto­dox de Antiohia, Sanctitatea sa Iakub al III-lea [104]. Eu însumi am putut să confirm acest acord cristologic și să-i trag consecințe: pentru desfășurarea dialogului cu papa Șenuda [105], și pentru colaborarea pastorală cu patriarhul siriac de Antiohia Mar Ignațiu Zakka I Iwas [106].

Împreună cu veneratul patriarh al Bisericii din Etiopia, Abuna Paulos, care m-a vizitat la Roma la 11 iunie 1993, am subliniat profunda comuniune existentă între Bisericile noastre: „Noi împăr­tășim credința primită de la apostoli, aceleași sacramente și aceeași slujire înrădăcinată în succesiunea apostolică […]. Astăzi într-adevăr putem afirma că avem aceeași credință în Cristos, în timp ce multă vreme ea a fost cauză de dezbinare între noi” [107].

De curând, Domnul mi-a dat marea bucurie de a subscrie o declarație comună cristologică cu patriarhul asirian al Orientului, Sanctitatea sa Mar Dinkha al IV-lea, care a vrut pentru acest motiv să-mi facă o vizită la Roma în luna noiembrie 1994. Ținând cont de formulările teologice diferențiate, am putut mărturisi împreună adevărata credință în Cristos [108]. Doresc să-mi exprim bucuria pentru toate acestea prin cuvintele Preasfintei Fecioare: „Mărește sufletul meu pe Domnul” (Lc 1,46).

63. Pentru tradiționalele controverse asupra cristologiei, contac­tele ecumenice au făcut posibile clarificări esențiale, care ne-au permis să mărturisim împreună acea credință care ne este comună. Încă o dată, trebuie constatat că o achiziție atât de importantă este cu siguranță rodul cercetării teologice și al dialogului fratern. Și nu numai aceasta. Ea este încurajatoare: ne arată într-adevăr, că drumul parcurs este just și că se poate spera pe bună dreptate că împreună vom găsi rezolvarea altor probleme controversate.

Dialogul cu celelalte Biserici și comunități ecleziale din Occident

64. În amplul plan trasat pentru restabilirea unității tuturor creștinilor, decretul despre ecumenism ia în egală măsură în con­siderație raporturile cu Bisericile și comunitățile ecleziale din Occident. Cu intenția de a instaura un climat de frăție creștină și de dialog, conciliul își situează indicațiile în cadrul a două considerații de ordin general: una cu caracter istorico-psihologic și alta cu caracter teologico-doctrinal. Pe de o parte, documentul menționat subliniază: „Bisericile și comunitățile bisericești care s-au separat de Scaunul Apostolic Roman, fie în perioada marii crize începute în Occident încă de la sfârșitul Evului Mediu, fie mai târziu, rămân unite cu Biserica Catolică printr-o afinitate și legătură deosebită ce se datorează vieții îndelungate duse de poporul creștin în secolele anterioare, în comuniune bisericească” [109]. Pe de altă parte, se constată cu același realism: „Este totuși nevoie să se recunoască faptul că între aceste Biserici și comunități și Biserica Catolică există divergențe nu numai de ordin istoric, social, sociologic, psihologic și cultural, ci în special de ordinul interpretării adevărului revelat” [110].

65. Sunt comune rădăcinile și sunt similare, în ciuda diferențelor, orientările care au călăuzit în Occident dezvoltarea Bisericii Catolice și a Bisericilor și comunităților apărute în urma Reformei. Prin urmare ele posedă o caracteristică occidentală comună. „Diver­gențele” evocate mai sus, deși importante, nu exclud influențele reciproce și complementaritatea.

Mișcarea ecumenică a luat avânt tocmai în cadrul Bisericilor și comunităților Reformei. În același timp, în ianuarie 1920, Patriar­hatul ecumenic își exprimase dorința de a se organiza o colaborare între comuniunile creștine. Acest fapt arată că incidența fondului cultural nu este decisivă. Esențială rămâne în schimb problema credinței. Rugăciunea lui Cristos, unicul nostru Domn, Mântuitor și Învățător, vorbește tuturor în același fel, atât în Orient cât și în Occident. Ea devine un imperativ care impune să abandonăm ceea ce ne separă pentru a căuta și a regăsi unitatea, îndemnați și de experiențele amare ale dezbinării.

66. Conciliul Vatican II nu face o „descriere” a creștinismului de „după Reformă”, din moment ce Bisericile și comunitățile ecleziale „se deosebesc mult nu numai de noi, ci și între ele” și aceasta datorită „diversității de origine, de învățătură și de viață spirituală” [111]. Mai mult același decret observă că mișcarea ecumenică și dorința de împăcare cu Biserica Catolică încă nu este peste tot aceeași [112]. Totuși, independent de aceste circumstanțe, conciliul propune dialogul.

Decretul conciliar caută apoi să „sublinieze anumite puncte care pot […] constitui o bază și un imbold pentru acest dialog” [113].

„Ne referim […] la acei creștini care Îl mărturisesc pe Isus Cristos ca Dumnezeu și Domn și unic Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, spre slava unicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt” [114].

Acești frați cultivă dragostea și venerația pentru Sfânta Scriptură: „Invocându-l pe Duhul Sfânt, ei Îl caută în Sfânta Scriptură pe Dumnezeu ca pe acela care le vorbește în Cristos prevestit de profeți, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru noi. În ea contemplă viața lui Cristos precum și ceea ce divinul Învățător a învățat și a făptuit spre mântuirea oamenilor, îndeosebi misterele morții și învierii lui […]; ei afirmă autoritatea divină a Cărților Sfinte” [115].

În același timp însă „ei gândesc diferit față de noi […] despre relația dintre Scriptură și Biserică unde, conform credinței catolice, magisteriul autentic deține un loc deosebit în explicarea și predicarea cuvântului scris al lui Dumnezeu” [116]. În ciuda acestui fapt, „Sfânta Scriptură constituie, în cadrul dialogului, un instrument de mare valoare în mâna puternică a lui Dumnezeu, pentru a se ajunge la acea unitate pe care Mântuitorul o oferă tuturor oamenilor” [117].

Mai mult, sacramentul Botezului pe care-l avem în comun reprezintă „legătura sacramentală a unității existente între toți aceia care au fost regenerați prin el” [118]. Implicațiile teologice, pastorale și ecumenice ale aceluiași Botez sunt multe și importante. Chiar dacă prin sine constituie „numai un început și un punct de plecare” acest sacrament „este conferit în vederea profesiunii integrale de credință, în vederea incorporării integrale în economia mântuirii, după cum a voit-o Cristos însuși și, în sfârșit, în vederea inserării integrale în comuniunea euharistică” [119].

67. Au apărut divergențe doctrinale și istorice în timpul Reformei

cu privire la Biserică, sacramente și slujirea preoțească. Totuși, conciliul cere cu insistență ca „învățătura despre Cina Domnului, celelalte sacramente, cultul și slujirile în Biserică să constituie obiectul dialogului” [120].

Decretul Unitatis redintegratio, arătând cum comunitățile de după Reformă sunt lipsite de „de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez” observă că ele „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoției, nu au păstrat substanța autentică și integrală a Misterului euharistic” chiar dacă „amintind la Cina sfântă moartea și învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viața de comuniune cu Cristos și așteaptă venirea lui în slavă” [121].

68. Decretul nu uită nici de viața spirituală și consecințele morale: „Trăirea creștină a acestor frați este hrănită de credința în Cristos și este sporită de harul Botezului și de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Ea se manifestă în rugăciunea individuală, în medita­rea Scripturii, în viața de familie creștină, în cultul adus de comunita­tea adunată spre lauda lui Dumnezeu. De altfel, cultul lor cuprinde adesea elemente importante din vechea liturgie comună” [122].

Documentul conciliar, de altfel, nu se limitează la aceste aspecte spirituale, morale și culturale, ci își extinde aprecierile asupra sentimentului viu al dreptății și asupra iubirii sincere față de aproape­le, care sunt prezente în acești frați; mai mult, documentul amintit nu uită inițiativele lor pentru a face mai umane condițiile sociale ale vieții și pentru a restabili pacea. Toate acestea în dorința sinceră de a adera la cuvântul lui Cristos, izvorul vieții creștine.

În acest fel, textul relevă o problematică care, în domeniul etico-moral, devine din ce în ce mai urgentă în timpul nostru: „Mulți dintre creștini nu înțeleg întotdeauna […] evanghelia la fel cu catolicii” [123]. În acest vast domeniu există un mare spațiu de dialog în jurul principiilor morale ale evangheliei și al aplicațiilor lor.

69. Dorințele și îndemnul Conciliului Vatican II au fost îndeplinite și treptat s-a pornit dialogul teologic bilateral cu diferitele Biserici și comunități creștine mondiale din Occident.

Pe de altă parte, pentru dialogul multilateral, deja în 1964 se iniția procesul de constituire al unui „Grup Mixt de Lucru” cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor și, din 1968, teologi catolici intrau pentru a face parte, ca membri cu drepturi depline, în Departamentul Teologic al acestui consiliu, Comisia „Credință și Constituție”.

Dialogul a fost și este fecund, bogat în promisiuni. Temele sugerate de decretul conciliar ca material de dialog au fost deja abordate, sau vor fi abordate în scurt timp. Reflecția diferitelor dialoguri bilaterale, printr-o angajare care merită elogiul întregii comunități ecumenice, s-a concentrat asupra multor probleme controversate printre care Botezul, Euharistia, Slujirea preoțească, sacramentalitatea și autoritatea Bisericii, succesiunea apostolică. Au fost astfel conturate perspective de soluționare nesperate și în același timp s-a înțeles cât este de necesară tratarea mai profundă a unor subiecte.

70. O astfel de cercetare dificilă și delicată, care implică probleme de credință și respectarea conștiinței proprii și a conștiinței celuilalt, a fost însoțită și susținută de rugăciunea Bisericii Catolice și a celorlalte Biserici și comunități ecleziale. Rugăciunea pentru unitate, deja înrădăcinată și răspândită în țesutul eclezial, arată că creștinilor nu le este străină importanța problemei ecumenice. Tocmai deoarece căutarea deplinei unități necesită o confruntare de credință între credincioși care se adresează unicului Domn, rugăciunea este izvorul de lumină asupra adevărului care trebuie primit în întregime.

Mai mult, prin intermediul rugăciunii, căutarea unității, departe de a constitui apanajul specialiștilor, se extinde la fiecare persoană botezată. Oricine, indiferent de rolul său în Biserică și indiferent de formația sa culturală, își poate aduce o contribuție activă, într-o dimensiune misterioasă și profundă.

Relații ecleziale

71. Trebuie să aducem mulțumire Providenței Divine și pentru toate evenimentele care dau mărturie despre progresul înregistrat în căutarea unității. Pe lângă dialogul teologic trebuie menționate celelalte forme de întâlnire, rugăciunea comună și colaborarea practică. Papa Paul al VI-lea a dat un puternic impuls acestui proces prin vizita la sediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, efectuată la 10 iunie 1969, și întâlnindu-se în repetate rânduri cu reprezentanții diferitelor Biserici și comunități ecleziale. Aceste contacte contribuie în mod eficient la ameliorarea cunoașterii reciproce și la creșterea fraternității creștine.

Papa Ioan Paul I, în timpul pontificatului său atât de scurt, și-a exprimat voința de a continua drumul [124]. Domnul mi-a dat mie să activez în această direcție. Afară de importantele întâlniri ecume­nice de la Roma, o parte semnificativă a vizitelor mele pastorale este dedicată în mod constant mărturiei în favoarea unității creștinilor. Câteva din călătoriile mele arată chiar o „prioritate ecumenică”, în special în țările unde comunitățile catolice constituie o minoritate față de comuniunile de după Reformă; sau unde acestea din urmă reprezintă o parte considerabilă a credincioșilor în Cristos dintr-o societate dată.

72. Acest lucru este valabil în special pentru țările europene, unde și-au avut începuturile aceste divizări, și pentru America de Nord. În acest context, și fără a subestima celelalte vizite, merită o atenție deosebită acelea care, pe continentul european, m-au condus de două ori în Germania, în noiembrie 1980 și aprilie-mai 1987; vizita în Regatul Unit al Marii Britanii (Anglia, Scoția și Țara Galilor) din mai-iunie 1982; vizita în Elveția din iunie 1984; în țările scandinave și nordice (Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, și Islanda), unde am fost în iunie 1989. În bucurie, respect reciproc, solidaritate creștină și în rugăciune, am întâlnit atâția și atâția frați, cu toții angajați în căutarea fidelității față de evanghelie. Aceste constatări au fost pentru mine izvorul unei mari încurajări. Am experimentat prezența Domnului printre noi.

Aș dori în această privință să amintesc o atitudine dictată de iubirea fraternă și impregnată de o profundă luciditate a credinței pe care am trăit-o cu o participare intensă. Ea se referă la celebrările euharistice pe care le-am prezidat în Finlanda și în Suedia în timpul călătoriei mele în țările scandinave și nordice. În momentul împăr­tășaniei, episcopii luterani s-au prezentat celebrantului. Ei au vrut să demonstreze prin acest gest dorința de a ajunge la momentul în care noi, catolici și luterani, vom putea lua parte la aceeași Euharistie, și au dorit să primească binecuvântarea celebrantului. Cu dragoste, eu i-am binecuvântat. Același gest, atât de bogat în semnificații, s-a repetat la Roma, în timpul Liturghiei pe care am prezidat-o în Piazza Farnese cu ocazia celui de-al VI-lea centenar al canonizării sfintei Brigitta, la 6 octombrie 1991.

Am întâlnit sentimente asemănătoare și peste ocean, în Canada, în septembrie 1984; și în special în septembrie 1987 în Statele Unite unde se observă o mare deschidere ecumenică. Este cazul, pentru a da un exemplu, întâlnirii ecumenice din Columbia, în Carolina de Sud, din 11 septembrie 1987. Este important în sine faptul că au loc cu regularitate aceste întâlniri între frații „de după Reformă” și papa. Sunt profund recunoscător pentru faptul că am fost primit de aceștia cu dragă inimă, atât de responsabilii diferitelor comunități, cât și de comunități în ansamblul lor. Din acest punct de vedere, rețin ca semnificativă celebrarea ecumenică a cuvântului, desfășurată în Columbia, și care a avut ca temă familia.

73. Este apoi un motiv de mare bucurie să constat că în perioada postconciliară și în Bisericile locale abundă inițiativele și acțiunile în favoarea unității creștinilor, care își extind incidențele la nivelul Conferințelor episcopale, al fiecărei dieceze și comunități parohiale, ca și al diverselor medii și mișcări ecleziale.

Colaborări realizate

74. „Nu oricine îmi zice: „Doamne, Doamne” va intra în împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri” (Mt 7,21). Coerența și sinceritatea intențiilor și a afirmațiilor de principiu se verifică aplicându-le vieții concrete. Decretul conciliar despre ecumenism notează că la ceilalți creștini „credința în Cristos produce roade de preamărire și de mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. La aceasta se adaugă un simț viu al dreptății și caritatea sinceră față de aproapele” [125].

Ceea ce tocmai am evidențiat reprezintă un teren fertil nu numai pentru dialog, ci și pentru o colaborare activă: „Credința activă a determinat chiar crearea multor instituții pentru ușurarea mizeriei spirituale și trupești, pentru educarea tineretului, pentru umanizarea condițiilor de viață, pentru stabilirea păcii universale” [126].

Viața socială și culturală oferă spații ample de colaborare ecumenică. Tot mai des creștinii se regăsesc împreună pentru apărarea demnității umane, pentru promovarea binelui păcii, aplicarea socială a evangheliei, pentru a face prezent spiritul creștin în științe și în arte. Ei se regăsesc tot mai mult laolaltă atunci când este vorba să vină în întâmpinarea nevoilor și mizeriilor din timpul nostru: foametea, calamitățile, nedreptatea socială.

75. Această cooperare, care se inspiră tocmai din evanghelie, nu este deloc o simplă acțiune umanitară. Ea își are rațiunea de a fi în cuvântul Domnului: „am fost flămând și mi-ați dat să mănânc” (Mt 25,35). După cum am subliniat deja, cooperarea tuturor creștinilor manifestă cu claritate acel grad de comuniune care există deja între ei [127].

În fața lumii, acțiunea conjugată a creștinilor în societate îmbracă atunci valoarea transparentă a unei mărturii date împreună în numele Domnului. Ea își asumă totodată și dimensiunile unei vestiri pentru că revelează chipul lui Cristos.

Divergențele doctrinale care rămân exercită o influență negativă și pun limite chiar și colaborării. Comuniunea de credință deja existentă între creștini oferă totuși o bază solidă acțiunii lor conjugate nu numai în domeniul social, ci și în cel religios.

Această cooperare va facilita căutarea unității. Decretul despre ecumenism nota că de la ea „cei care cred în Cristos au posibilitatea de a învăța ușor cum se poate cunoaște mai bine și prețui mai mult unii pe alții și cum se pregătește calea spre unitatea creștinilor” [128].

76. Cum să nu amintim, în acest context, interesul ecumenic pentru pace care se exprimă în rugăciune și în acțiune printr-o participare crescândă a creștinilor și o motivație teologică din ce în ce mai profundă? Nici nu ar putea fi altfel. Nu credem noi oare în Isus Cristos, Principele păcii? Creștinii sunt din ce în ce mai uniți în refuzarea violenței de orice fel, de la războaie la nedreptatea socială.

Suntem chemați la o angajare din ce în ce mai activă, ca să apară cu și mai multă claritate faptul că motivațiile religioase nu sunt adevărata cauză a conflictelor în curs, chiar dacă, totuși, nu a fost îndepărtat riscul instrumentalizării cu scopuri politice și polemice.

În 1986, la Assisi, în timpul Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Pace, creștinii diferitelor Biserici și comunități ecleziale au invocat într-un singur glas pe stăpânul istoriei pentru pace în lume. În acea zi, într-un mod distinct dar paralel, s-au rugat pentru pace și evreii și reprezentanții religiilor necreștine, într-o armonie de sentimente care au făcut să vibreze corzile cele mai profunde ale spiritului uman.

Nu aș vrea să uit nici Ziua de rugăciune pentru pace în Europa și Îndeosebi în Balcani, care m-a readus ca pelerin în cetatea sfântului Francisc pe 9 și 10 ianuarie 1993 și Liturghia pentru pace în Balcani și în special în Bosnia-Herțegovina, pe care am prezidat-o la 23 ianuarie 1994 în bazilica „Sfântul Petru” și în contextul Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor.

Când privirea noastră îmbrățișează lumea, bucuria ne invadează sufletul. Constatăm într-adevăr că creștinii se simt din ce în ce mai interpelați de problema păcii. Ei o consideră strâns legată de vestirea evangheliei și de venirea împărăției lui Dumnezeu.

III. QUANTA EST NOBIS VIA?

Continuarea și intensificarea dialogului

77. Ne putem întreba acum ce distanță ne mai desparte încă de ziua binecuvântată în care, ajunși la deplina unitate în credință, vom putea concelebra în armonie sfânta Euharistie a Domnului. Progresele deja înfăptuite în cunoașterea noastră reciprocă și convergențele doctrinale la care s-a ajuns au drept consecință o aprofundare afectivă și efectivă a comuniunii; însă ele nu pot satisface conștiința creștinilor care mărturisesc Biserica una, sfântă, catolică și apostolică. Scopul ultim al mișcării ecumenice este restabilirea deplinei unități vizibile a tuturor celor botezați.

Față de acest obiectiv, toate rezultatele dobândite până acum nu sunt decât o etapă, e adevărat, promițătoare și pozitivă.

78. În mișcarea ecumenică, Biserica Catolică nu este singura, împreună cu Bisericile ortodoxe, care are această concepție exigentă a unității voite de Dumnezeu. Tendința spre această unitate se exprimă și la alții [129].

Ecumenismul presupune ca toate comunitățile creștine să se ajute reciproc pentru a face într-adevăr prezente în ele întregul conținut și toate exigențele „moștenirii transmise de apostoli” [130]. Fără aceasta, deplina comuniune nu va fi niciodată cu putință. Sprijinul reciproc în căutarea adevărului este o formă supremă a iubirii evanghelice.

Căutarea unității s-a exprimat în diferitele documente ale numeroaselor comisii mixte internaționale de dialog. În aceste texte se tratează despre Botez, despre Euharistie, despre Slujire și despre autoritate, pornind de la o anumită unitate fundamentală de doctrină.

De la această unitate fundamentală, dar parțială, trebuie acum să trecem la o unitate vizibilă, necesară și suficientă, care să se înscrie în realitatea concretă, pentru ca Bisericile să realizeze cu adevărat semnul deplinei comuniuni în Biserica una, sfântă, catolică și apostolică, comuniune ce se va exprima în concelebrarea euharistică.

Calea spre unitatea vizibilă necesară și suficientă, în comuniu­nea unicei Biserici voite de Cristos, cere încă o muncă răbdătoare și curajoasă. Făcând aceasta, nu se cuvine să fie impuse alte obligații decât cele indispensabile (cf. Fap 15,28).

79. De pe acum, este cu putință să discernem temele de aprofun­dat pentru a ajunge la un adevărat consens în credință: 1) legăturile dintre sfânta Scriptură, autoritate supremă în materie de credință, și sfânta tradiție, interpretare indispensabilă a cuvântului lui Dum­nezeu; 2) Euharistia, sacrament al trupului și sângelui lui Cristos, ofrandă de laudă adusă Tatălui, memorial de jertfă și prezență reală a lui Cristos, revărsare sfințitoare a Duhului Sfânt; 3) hirotonirea, ca sacrament, la tripla slujire a episcopatului, a presbiteriatului și a diaconatului; 4) magisteriul Bisericii, încredințat papei și episcopilor în comuniune cu el, înțeles ca responsabilitate și autoritate în numele lui Cristos pentru învățarea și salvgardarea credinței; 5) Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și icoana Bisericii, mama spirituală care mijlocește pentru ucenicii lui Cristos și pentru întreaga omenire.

În această înaintare curajoasă către unitate, luciditatea și prudența credinței ne impun să evităm falsul irenism și indiferența față de normele Bisericii [131]. Invers, aceeași luciditate și aceeași prudență ne recomandă să înlăturăm de la noi lipsa de elan în angajarea pentru unitate și, încă și mai mult, opoziția preconcepută sau pesimismul care tinde să vadă totul negativ.

A menține o concepție despre unitate care să țină cont de toate exigențele adevărului revelat nu înseamnă a pune o frână mișcării ecumenice [132]. Dimpotrivă, înseamnă să evităm ca această mișcare să se acomodeze cu soluții aparente care n-ar duce la nimic stabil sau temeinic [133]. Exigența adevărului trebuie să meargă până la capăt. Nu este, oare, aceasta legea evangheliei?

Receptarea rezultatelor obținute

80. În timp ce se continuă dialogul pe teme noi sau se dezvoltă la un nivel mai profund, avem o sarcină nouă de împlinit, aceea de a primi rezultatele obținute până acum. Ele nu pot rămâne la nivelul afirmațiilor comisiilor bilaterale, ci trebuie să devină un patrimoniu comun. Pentru a ajunge la aceasta și pentru a întări astfel legăturile de comuniune, e necesar un serios examen care trebuie să implice poporul lui Dumnezeu în ansamblul său, în diferite feluri și în funcție de diferitele competențe. Într-adevăr, este vorba de probleme care se referă adesea la credință și care cer un consens universal, de la episcopi până la credincioșii laici, care au primit cu toții ungerea Duhului Sfânt [134]. Același Duh asistă și magisteriul și trezește și sensus fidei.

În vederea receptării rezultatelor dialogului, e nevoie, așadar, de un amplu și precis proces critic pentru a le analiza și a le verifica riguros coerența cu tradiția de credință primită de la apostoli și trăită în comunitatea credincioșilor adunați în jurul episcopului ei, păstorul legitim.

81. Acest proces, care va trebui condus cu prudență și într-o atitudine de credință, va fi asistat de Duhul Sfânt. Ca să dea rezultate favorabile, e necesar ca și concluziile sale să fie difuzate corespunzător de către persoane competente. Pentru aceasta, o mare importanță o au contribuțiile pe care sunt chemați să le aducă teologii și facultățile de teologie, punându-și în aplicare carismele în Biserică. În plus, e limpede că comisiile ecumenice au un rol și o responsabilitate deosebite în această privință.

Întregul proces este urmărit și susținut de episcopi și de Sfântul Scaun. Responsabilitatea de a exprima judecata definitivă revine autorității învățătoare.

În toate acestea, va fi foarte utilă din punct de vedere metodologic respectarea distincției dintre tezaurul credinței și formularea în care este exprimat, așa cum o recomanda papa Ioan al XXIII-lea în discursul rostit la deschiderea Conciliului Vatican II [135].

Continuarea ecumenismului spiritual și aducerea unei mărturii de sfințenie

82. Se înțelege că gravitatea angajării ecumenice îi interpelează în profunzime pe credincioșii catolici. Duhul îi invită la un serios examen de conștiință. Biserica Catolică trebuie să intre în ceea ce am putea numi „dialogul convertirii”, în care se situează fundamentul spiritual al dialogului ecumenic. În acest dialog, purtat în prezența lui Dumnezeu, fiecare trebuie să-și caute propriile sale vini, să-și mărturisească greșelile și să se încredințeze în mâinile Celui care este Mijlocitorul pe lângă Tatăl, Isus Cristos.

Cu siguranță, puterea necesară pentru a duce la bun sfârșit lungul și dificilul pelerinaj ecumenic se află în această relație de convertire la voința Tatălui și, în același timp, de pocăință și de încredere absolută în puterea împăciuitoare a adevărului care este Cristos. „Dialogul de convertire” al tuturor comunităților cu Tatăl, fără a fi indulgente cu ele însele, este baza legăturilor frățești, ce diferă complet de o înțelegere cordială sau de o bună conviețuire cu totul exterioare. Legăturile koinoniei frățești se înnoadă în fața lui Dumnezeu și în Cristos Isus.

Numai faptul de a se așeza în prezența lui Dumnezeu poate oferi o bază solidă convertirii creștinilor și reformei constante a Bisericii ca instituție care este și umană și pământească [136]; astfel vor fi împlinite toate condițiile prealabile oricărei acțiuni ecumenice. Unul din elementele esențiale ale dialogului ecumenic este efortul depus pentru a aduce comunitățile creștine în spațiul spiritual total interior în care Cristos, prin puterea Duhului, le sugerează fiecăreia fără excepție să se examineze în fața Tatălui și să se întrebe dacă au fost fidele planului său cu privire la Biserică.

83. Am vorbit despre voința Tatălui, despre spațiul spiritual în care orice comunitate ascultă chemarea de a depăși obstacolele din calea unității. În realitate, toate comunitățile creștine știu că o atare exigență, o astfel de depășire, prin puterea pe care o dă Duhul, nu sunt de neatins. De fapt, ele au toate martiri ai credinței creștine [137]. În ciuda dramei dezbinării, acești frați au păstrat în ei un atașament atât de radical și de absolut față de Cristos și față de Tatăl încât au putut merge până la vărsarea sângelui. Dar oare nu tocmai acest atașament intervine în ceea ce am numit „dialogul convertirii”? Oare nu tocmai acest dialog arată necesitatea de a merge până la capătul experienței adevărului pentru deplina comuniune?

84. Conform unui punct de vedere teocentric, noi creștinii avem deja un Martirologiu comun. El cuprinde și martiri din secolul nostru, mai numeroși decât se crede, și arată, în profunzime, că Dumnezeu întreține în cei botezați comuniunea în exigența supremă a credinței, manifestată prin jertfirea vieții [138]. Dacă se poate muri pentru credință, aceasta dovedește că se poate ajunge la țintă atunci când e vorba de alte forme ale aceleiași exigențe. Am constatat deja, cu bucurie, că, imperfectă dar reală, comuniunea este menținută și sporește la diferite nivele ale vieții ecleziale. Consider că este deja perfectă în ceea ce socotim toți culmea vieții harului, martyria până la moarte, comuniunea cea mai adevărată cu Cristos care își varsă sângele și care, în această jertfă, îi apropie pe cei care altădată erau departe (cf. Ef 2,13).

Dacă, pentru toate comunitățile creștine, martirii sunt dovada puterii harului, totuși ei nu sunt singurii care să dea mărturie despre această putere. Deși în mod invizibil, comuniunea încă imperfectă a comunităților noastre este într-adevăr temeinic sudată de către deplina comuniune a sfinților, adică a celor care, la capătul unei existențe credincioase harului, se află în comuniunea lui Cristos în glorie. Acești sfinți provin din toate Bisericile și comunitățile ecleziale, care le-au deschis intrarea în comuniunea mântuirii.

Atunci când vorbim despre un patrimoniu comun, trebuie să includem în el nu numai instituțiile, riturile, mijloacele de mântuire, tradițiile pe care toate comunitățile le-au păstrat și prin care au fost formate, dar și în primul rând și înainte de toate această realitate a sfințeniei [139].

Datorită iradierii „patrimoniului sfinților” aparținând tuturor comunităților, „dialogul convertirii” spre unitatea deplină și vizibilă apare sub lumina speranței. Prezența universală a sfinților dă, într-adevăr, dovada transcendenței puterii Duhului. Ea este semnul și dovada biruinței lui Dumnezeu asupra puterilor răului ce dezbină omenirea. Așa cum îl cântă liturgiile, „încununând meritele [sfinților], Dumnezeu își încununează darurile sale” [140].

Când există o voință sinceră de a-l urma pe Cristos, Duhul adesea își răspândește harul pe căi diferite de cele obișnuite. Ex­periența ecumenică ne-a îngăduit să înțelegem mai bine acest lucru. Dacă, în spațiul spiritual interior pe care l-am descris, comunitățile vor ști cu adevărat „să se convertească” la căutarea comuniunii depline și vizibile, Dumnezeu va face pentru ele ceea ce a făcut deja pentru sfinții lor. El va ști să depășească obstacolele moștenite din trecut și le va conduce, pe căile sale, acolo unde voiește, la koinonia vizibilă care este în același timp lauda gloriei sale și slujire adusă planului său de mântuire.

85. Deoarece, în milostivirea sa infinită, Dumnezeu poate totdeauna să scoată binele chiar din situațiile care contrazic planul său, putem descoperi că Duhul a făcut astfel încât opozițiile să servească, în anumite împrejurări, la clarificarea unor diverse aspecte ale vocației creștine, așa cum se întâmplă în viața sfinților. În ciuda dezbinărilor, care sunt un rău de care trebuie să ne vindecăm, s-a realizat totuși un fel de comunicare a bogăției harului și ea este destinată să înfrumusețeze koinonia. Harul lui Dumnezeu va sălășlui în toți cei care, urmând exemplul sfinților, se străduiesc să-i împli­nească exigențele. Iar noi cum am putea oare ezita să ne convertim la aceste așteptări ale Tatălui? El este cu noi.

Contribuția Bisericii Catolice la căutarea unității creștinilor

86. Constituția Lumen gentium, într-una din afirmațiile sale fundamentale pe care o reia decretul Unitatis redintegratio [141], scrie că unica Biserică a lui Cristos subzistă în Biserica Catolică [142]. Decretul despre ecumenism subliniază prezența în Biserica Catolică a plinătății (plenitudo) mijloacelor de mântuire [143]. Deplina unitate se va realiza atunci când toți se vor face părtași la plinătatea mijloacelor de mântuire pe care Cristos le-a încredințat Bisericii sale.

87. Pe drumul care duce la deplina unitate, dialogul ecumenic se străduiește să suscite un sprijin frățesc reciproc prin care comunitățile să se străduiască să-și ofere unele altora ceea ce au nevoie fiecare pentru a crește, potrivit planului lui Dumnezeu, spre plinătatea definitivă (cf. Ef 4,11-13). Am spus că, fiind Biserică Catolică, suntem conștienți de a fi primit mult din mărturia, din căutările și chiar din modul în care au fost subliniate și trăite de către celelalte Biserici și comunități ecleziale anumite bunuri comune creștinilor. Printre progresele realizate în ultimii treizeci de ani, această influență frățească reciprocă trebuie așezată la loc de cinste. La punctul la care am ajuns [144], acest dinamism de îmbogățire reciprocă trebuie luat serios în considerație. Bazat pe comuniunea care există deja datorită elementelor ecleziale prezente în comunitățile creștine, el nu va întârzia să antreneze spre comuniunea deplină și vizibilă, obiectivul dorit al drumului pe care-l parcurgem împreună. Este forma ecume­nică a legii evanghelice a împărtășirii. Aceasta mă determină să repet: „Trebuie să avem în toate grija de a veni în întâmpinarea dorințelor și așteptărilor legitime ale celorlalți frați ai noștri creștini, cunoscând modul lor de a gândi și sensibilitățile lor […]. Darurile fiecăruia trebuie să se dezvolte spre folosul și avantajul tuturor” [145].

Slujirea unității încredințate episcopului Romei

88. Între toate Bisericile și comunitățile ecleziale, Biserica Catolică este conștientă de a fi păstrat slujirea urmașului apostolului Petru, episcopul Romei, pe care Dumnezeu l-a instituit ca „principiu și fundament permanent și vizibil ale unității” [146] și pe care Duhul îl asistă pentru ca toți ceilalți să beneficieze de acest bine esențial. După frumoasa expresie a papei Grigore cel Mare, slujirea mea este cea a lui servus servorum Dei. Această definiție apără cel mai bine de riscul de a despărți autoritatea (și în special primatul) de slujire, ceea ce ar fi în contradicție cu sensul autorității conform evangheliei: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește” (Lc 22,27), spune Domnul nostru Isus Cristos, Capul Bisericii. Pe de altă parte, așa cum am avut ocazia să declar cu ocazia importantei întâlniri la Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, la 12 iunie 1984, convingerea pe care o are Biserica Catolică de a fi păstrat, credincioasă tradiției apostolice și credinței Părinților (Bisericii), semnul vizibil și garanția unității în slujirea episcopului Romei reprezintă o dificultate pentru cea mai mare parte a celorlalți creștini, a căror memorie este marcată de unele amintiri dureroase. Pentru cele pentru care suntem responsabili, cer iertare, așa cum a făcut-o predecesorul meu Paul al VI-lea [147].

89. Este totuși semnificativ și încurajator faptul că problema primatului episcopului Romei a devenit actualmente un obiect de studii, în curs sau în proiect, și este de asemenea semnificativ și încurajator că această problemă este prezentă ca o temă esențială nu numai în dialogurile teologice pe care Biserica Catolică le întreține cu celelalte Biserici și comunități ecleziale, ci și, mai general, în ansamblul mișcării ecumenice. Recent, participanții la a cincea Adunare mondială a Comisiei „Credință și Constituție” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ținută la Santiago de Compostella, au recomandat să „întreprindă un nou studiu asupra problemei unei slujiri universale a unității creștine” [148]. După secole de aprige polemici, celelalte Biserici și comunități ecleziale examinează tot mai mult și cu o privire nouă această slujire a unității [149].

90. Episcopul Romei este episcopul Bisericii care rămâne marcată de martiriul lui Petru și de cel al lui Paul: „Printr-un tainic plan al Providenței, la Roma el [Petru] își va încheia drumul în urmarea lui Isus și va da cea mai mare dovadă de iubire și de fidelitate. Tot la Roma, Paul, apostolul neamurilor, va da mărturia supremă. Astfel Biserica Romei devenea Biserica lui Petru și a lui Paul” [150].

În Noul Testament, persoana lui Petru are un loc eminent. În prima parte din cartea Faptele Apostolilor, el apare ca și conducător și purtător de cuvânt al colegiului apostolic, cunoscut ca „Petru… împreună cu cei unsprezece” (2,14; cf. 2,37; 5,29). Locul dat lui Petru este întemeiat pe înseși cuvintele lui Cristos, așa cum sunt păstrate în tradițiile evanghelice.

91. Evanghelia după Matei descrie și precizează misiunea pastorală a lui Petru în Biserică: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu cel din ceruri. Și eu îți spun ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (16,17-19). Luca evidențiază că Cristos îl îndeamnă pe Petru să-i întărească pe frații săi, dar că îi arată și slăbiciunea lui omenească și nevoia lui de convertire (cf. Lc 22,31-32). E tocmai ca și cum, pe fondul slăbi­ciunii omenești a lui Petru, ar deveni pe deplin evident că slujirea sa specifică în Biserică este în întregime efectul harului; e ca și cum Învățătorul s-ar ocupa în mod special de convertirea lui pentru a-l pregăti la sarcina pe care era pe punctul de a i-o încredința în Biserica sa – și a fost foarte exigent cu el. Același rol al lui Petru, legat mereu de afirmația realistă a slăbiciunii sale, se regăsește în cea de-a patra Evanghelie: „Simone, fiul lui Ioan, mă iubești mai mult decât aceștia?… Paște oile mele” (cf. In 21,15-19). De asemenea, e semnificativ că, conform Scrisorii întâi a lui Paul către corinteni, Cristos cel înviat îi apare mai întâi lui Chefa, apoi celor Doisprezece (cf. 15,5).

E important de observat că slăbiciunea lui Petru și a lui Paul arată că Biserica este întemeiată pe puterea infinită a harului (cf. Mt 16,17; 2Cor 12,7-10). Petru, imediat după investirea sa, este mustrat cu o neobișnuită severitate de către Cristos care îi spune: „Îmi ești piatră de poticnire” (Mt 16,23). Cum să nu vedem în milostivirea de care are nevoie Petru o legătură cu slujirea aceleiași milostiviri, experimentată mai întâi de el? Cu toate acestea, îl va renega pe Isus de trei ori. Evanghelia lui Ioan subliniază și că Petru primește însărcinarea de a paște turma, ca răspuns la o triplă mărturie de iubire (cf. 21,15-17) ce corespunde cu tripla sa renegare (cf. 13,38). Iar Luca, în cuvântul lui Cristos citat deja, pe care cea dintâi tradiție îl va reține pentru a defini misiunea lui Petru, insistă asupra faptului că acesta din urmă va trebui „să-i întărească pe frații săi când se va întoarce” (cf. Lc 22,31).

92. În ceea ce îl privește pe Paul, el poate încheia descrierea slujirii sale prin afirmația tulburătoare ce i-a fost dat să o primească de pe buzele Domnului: „Harul meu îți este de ajuns; căci puterea mea se desăvârșește în slăbiciune”, și poate exclama apoi: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2Cor 12,9-10). Este una din caracteristicile fundamentale ale experienței creștine.

Moștenitor al misiunii lui Petru, în Biserica fecundată de sângele corifeilor apostolilor, episcopul Romei exercită o slujire care își are originea în îndurarea cea de multe feluri a lui Dumnezeu care convertește inimile și revarsă tăria harului, tocmai acolo unde ucenicul cunoaște gustul amar al slăbiciunii și al mizeriei sale. Autoritatea proprie a acestei slujiri este total în slujba planului de milostivire al lui Dumnezeu și trebuie totdeauna văzută în această perspectivă. Puterea sa se explică în acest sens.

93. Întemeindu-se pe tripla mărturisire de iubire a lui Petru care corespunde triplei lui renegări, urmașul lui știe că trebuie să fie semn de milostivire. Slujirea sa este o slujire de milostivire, născută dintr-un act de milostivire al lui Isus. Toată această lecție din evanghelie trebuie recitită fără încetare, pentru ca exercitarea slujirii lui Petru să nu piardă nimic din autenticitatea și din transparența sa.

Biserica lui Dumnezeu este chemată de Cristos să vădească unei lumi închise în dezordinea vinilor ei și a planurilor ei necinstite că, în ciuda a toate, Dumnezeu poate, în milostivirea sa, să conver­tească inimile la unitate făcându-le să intre în comuniune cu el.

94. Această slujire a unității, înrădăcinată în lucrarea milostivirii divine, este încredințată, chiar în interiorul colegiului episcopilor, unuia din cei care au primit de la Duhul sarcina nu de a exercita o putere asupra poporului – așa cum o fac conducătorii națiunilor și cei mari (cf. Mt 20,25; Mc 10,42) -, ci de a călăuzi poporul ca să poată înainta către pășuni liniștite. Această sarcină poate impune oferirea propriei vieți (cf. In 10,11-18). După ce a arătat că Cristos este „singurul păstor, în unitatea căruia toți sunt unul”, sfântul Augustin îndeamnă: „Toți păstorii să fie deci în unicul păstor, să facă auzit glasul unic al păstorului; oile să-l audă, să-l urmeze pe păstorul lor, nu pe un păstor sau pe altul, ci pe unicul păstor. Și toți, în el, să facă auzit un singur glas, și nu glasuri discordante […]. Acest glas, eliberat de orice dezbinare, purificat de orice erezie, să fie ascultat de oi!” [151] Misiunea episcopului Romei în mijlocul grupului tuturor păstorilor constă tocmai în „a veghea” (episkopein) ca un străjer, astfel încât, datorită păstorilor, adevăratul glas al lui Cris­tos-păstorul să se audă în toate Bisericile locale. Astfel se realizează, în fiecare dintre Bisericile locale care le sunt încredințate, Biserica una, sfântă, catolică și apostolică. Toate Bisericile sunt în comuniune deplină și vizibilă, pentru că păstorii sunt în comuniune cu Petru și sunt astfel în unitatea lui Cristos.

Prin puterea și autoritatea fără de care această funcție ar fi iluzorie, episcopul Romei trebuie să asigure comuniunea tuturor Bisericilor. În această calitate, el este cel dintâi dintre slujitorii unității. Primatul se exercită la diferite nivele, care privesc vigilența asupra transmiterii cuvântului, celebrării sacramentale și liturgice, asupra misiunii, disciplinei și vieții creștine. Urmașului lui Petru îi revine să amintească exigențele binelui comun al Bisericii, în cazul în care cineva ar fi tentat să-l neglijeze în folosul intereselor proprii. El are datoria de a avertiza, de a pune în gardă, de a declara uneori o opinie sau alta care se răspândește ca fiind inconciliabilă cu unitatea credinței. Atunci când împrejurările o cer, el vorbește în numele tuturor păstorilor în comuniune cu el. El poate de asemenea – în condiții bine precizate, expuse de Conciliul Vatican I – să declare ex cathedra că o doctrină aparține tezaurului credinței [152] . Dând astfel mărturie adevărului, el slujește unitatea.

95. Însă toate acestea trebuie totdeauna împlinite în comuniune. Atunci când Biserica Catolică afirmă că funcția episcopului Romei răspunde voinței lui Cristos, ea nu desparte această funcție de misiunea încredințată ansamblului episcopilor, și ei „vicari și delegați ai lui Cristos” [153]. Episcopul Romei aparține „colegiului” lor și ei sunt frații lui întru slujire.

Ceea ce se referă la unitatea tuturor comunităților creștine intră evident în cadrul sarcinilor care țin de primat. Ca episcop al Romei, el știe, și a reafirmat în enciclica de față, că dorința arzătoare a lui Cristos este comuniunea deplină și vizibilă a tuturor comunități­lor, în care locuiește Duhul său în virtutea fidelității lui Dumnezeu. Sunt convins că în această privință am o responsabilitate aparte, mai ales când văd aspirația ecumenică a majorității comunităților creștine și când ascult cererea care îmi este adresată de a găsi o formă de exercitare a primatului deschisă unei situații noi, însă fără nici o renunțare la esențialul misiunii sale. Timp de un mileniu, creștinii „erau uniți în comuniunea frățească în credință și în viața sacramen­tală, Scaunul roman intervenind de comun acord, dacă între comuni­tăți interveneau diferende referitor la credință sau la disciplină” [154]. Primatul se exercita astfel pentru unitate. Adresându-mă patriarhului ecumenic, Sanctitatea sa Dimitrios I, eram conștient, așa cum am spus, că „pentru motive foarte diferite și împotriva voinței unora și a celorlalți, ceea ce trebuia să fie o slujire s-a putut manifesta sub o lumină destul de diferită. Însă, […] din dorința de a asculta într-adevăr de voința lui Cristos mă recunosc chemat, ca episcop al Romei, să exercit această slujire […] Îl rog pe Duhul Sfânt să ne dea lumina sa și să lumineze pe toți păstorii și pe teologii Bisericilor noastre, ca să putem căuta, desigur împreună, formele în care această slujire va putea realiza o lucrare de iubire recunoscută de unii și de ceilalți” [155].

96. Este o sarcină imensă pe care nu o putem refuza și pe care nu o pot îndeplini singur. Comuniunea reală, chiar imperfectă, care există între noi toți n-ar putea oare să-i stimuleze pe responsabilii ecleziastici și pe teologii lor să instaureze cu mine pe acest subiect un dialog frățesc și răbdător, în care am putea să ne ascultăm dincolo de polemicile sterile, neavând în minte decât voința lui Cristos pentru Biserica sa, lăsându-ne pătrunși de strigătul său „ca toți să fie una.. pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17,21)?

Comuniunea tuturor Bisericilor locale cu Biserica Romei, condiție necesară pentru unitate

97. Biserica Catolică, atât în praxis cât și în textele sale oficiale, susține că comuniunea Bisericilor locale cu Biserica Romei și a episcopilor lor cu episcopul Romei este o condiție esențială – conform planului lui Dumnezeu – a comuniunii depline și vizibile. Într-adevăr, trebuie ca deplina comuniune, a cărei manifestare sacramentală supremă este Euharistia, să se exprime vizibil într-o slujire în care toți episcopii să se recunoască uniți în Cristos și în care toți credincioșii să-și afle întărirea credinței lor. Prima parte a Faptelor Apostolilor îl înfățișează pe Petru ca pe cel care vorbește în numele grupului apostolic și care slujește unitatea comunității – respectând în același timp autoritatea lui Iacob, conducătorul Bisericii din Ierusalim. Acest rol al lui Petru rămâne necesar în Biserică, pentru ca, având un singur Cap, care este Cristos Isus, ea să fie în mod vizibil în lume comuniunea tuturor ucenicilor lui.

Oare mulți dintre cei care sunt angajați în ecumenism nu exprimă astăzi necesitatea unei slujiri de acest tip? A prezida în adevăr și în iubire, astfel încât barca – frumosul simbol pe care Consiliul Ecumenic al Bisericilor l-a ales ca emblemă – să nu fie zdruncinată de furtuni și să poată într-o zi să acosteze la țărm.

Unitate deplină și evanghelizare

98. Mișcarea ecumenică a secolului nostru, mai mult decât tentativele din secolele trecute a căror importanță nu trebuie totuși subevaluată, a fost marcată de o perspectivă misionară. În versetul ioanic care o inspiră și care i-a dat deviza de acțiune – „ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17,21) -, a fost subliniat cu multă forță ca lumea să creadă, existând astfel riscul de a uita uneori că, în gândirea evanghelistului, unitatea este mai ales spre slava Tatălui. Oricum, e evident că dezbinarea creștinilor este în contradicție cu adevărul pe care au misiunea să-l răspândească și că ea le alterează în mod grav mărturia. Predecesorul meu, papa Paul al VI-lea, înțelesese acest fapt atunci când scria în îndemnul său apostolic Evangelii nuntiandi: „Ca evanghelizatori, trebuie să oferim credincioșilor lui Cristos nu imaginea unor oameni dezbinați de litigii care nu edifică deloc, ci pe aceea a unor persoane mature în credință, capabile să se întâlnească dincolo de tensiunile concrete datorită căutării comune, sincere și dezinteresate a adevăru­lui. Într-adevăr, soarta evanghelizării este cu certitudine legată de mărturia unității dată de Biserică. […] În legătură cu acest punct, am vrea să insistăm asupra semnului unității între toți creștinii ca drum și instrument de evanghelizare. Dezbinarea dintre creștini este o gravă stare de fapt care ajunge să păteze însăși lucrarea lui Cristos” [156] .

Într-adevăr, cum poate fi vestită evanghelia împăcării fără a lucra în același timp pentru împăcarea creștinilor? Dacă e adevărat că Biserica, sub impulsul Duhului Sfânt și cu făgăduința că va fi de nebiruit, a predicat și predică evanghelia tuturor neamurilor, e tot la fel de adevărat că trebuie să facă față dificultăților care decurg din dezbinări. Puși în fața unor misionari care se află în dezacord, chiar dacă pretind că îi aparțin lui Cristos, necredincioșii vor ști oare să primească mesajul autentic? Oare nu se vor gândi că evanghelia este un factor de dezbinare, chiar dacă este prezentată ca legea fundamen­tală a iubirii?

99. Când afirm că pentru mine, episcop de Roma, angajarea ecumenică este „una din prioritățile pastorale” ale pontificatului meu [157], mă gândesc la obstacolul grav pe care îl constituie dezbinarea pentru vestirea evangheliei. O comunitate creștină care crede în Cristos și care dorește, cu ardoarea evangheliei, mântuirea omenirii, nu poate în nici un fel să se închidă la chemarea Duhului care îi orientează pe toți creștinii spre unitatea deplină și vizibilă. E vorba de unul dintre imperativele carității care trebuie urmat fără reticențe. Ecumenismul nu este numai o problemă internă a comunităților creștine. El privește iubirea pe care Dumnezeu o poartă întregii omeniri în Isus Cristos; a pune piedici acestei iubiri înseamnă a-l ofensa în planul său de a-i aduna pe toți oamenii în Cristos. Papa Paul al VI-lea scria patriarhului ecumenic Athenagoras I: „Fie ca Duhul Sfânt să ne călăuzească pe calea împăcării, pentru ca unirea Bisericilor noastre să devină un semn tot mai luminos de speranță și de încurajare în mijlocul întregii omeniri” [158].

ÎNDEMN

100. Adresându-mă de curând episcopilor, clerului și credin­cioșilor Bisericii Catolice pentru a pregăti calea de urmat pentru celebrarea marelui jubileu al anului 2000, am declarat între altele că „cea mai bună pregătire pentru venirea noului mileniu nu va putea să se exprime decât într-un angajament reînnoit de a aplica, într-un mod cât mai fidel, învățătura Conciliului Vatican II în viața fiecăruia și în viața întregii Biserici[159]. Conciliul este marele început – Adventul, într-un fel, – al itinerarului care ne conduce în pragul celui de-al treilea mileniu. Având în vedere importanța pe care adunarea conciliară a acordat-o lucrării de refacere a unității creștinilor, în timpurile noastre de har ecumenic, mi s-a părut necesar să afirm din nou convingerile fundamentale pe care conciliul le-a gravat în conștiința Bisericii Catolice și să le reamintesc în lumina progreselor înfăptuite de atunci spre deplina comuniune a tuturor celor botezați.

Neîndoielnic, Duhul Sfânt acționează în această lucrare și el călăuzește Biserica spre deplina realizare a planului Tatălui, conform cu voința exprimată de Cristos cu atâta vigoare și emoție în rugăciu­nea pe care, după cum spune cea de-a patra Evanghelie, a fost rostită de buzele sale în clipa în care se pregătea să trăiască drama mân­tuitoare a Paștelui său. Ca și atunci, Cristos cere astăzi ca un nou elan să reînsuflețească angajamentul fiecăruia de a merge spre comuniunea deplină și vizibilă.

101. Îi îndemn, așadar, pe frații mei întru episcopat să acorde toată atenția acestui angajament. Cele două Coduri de Drept canonic așază printre responsabilitățile episcopului aceea de a promova unitatea tuturor creștinilor, susținând orice acțiune sau inițiativă destinată să o promoveze, conștient că Biserica e obligată la acest lucru prin însăși voința lui Cristos [160]. Aceasta face parte din misiunea episcopală și este o obligație ce decurge direct din fidelitatea față de Cristos, păstorul Bisericii. Toți credincioșii sunt chemați și ei de Duhul lui Dumnezeu să facă tot ce le stă în putință ca să se strângă legăturile de comuniune dintre toți creștinii și să se dezvolte colaborarea ucenicilor lui Cristos: „Grija de a restabili unitatea privește întreaga Biserică, atât pe credincioși cât și pe păstori, și îi atinge pe fiecare după capacitățile proprii” [161].

102. Puterea Duhului lui Dumnezeu face să crească și edifică Biserica de-a lungul veacurilor. Îndreptându-și privirea spre noul mileniu, Biserica cere Duhului harul de a-i întări unitatea și de a o face să progreseze spre deplina comuniune cu ceilalți creștini.

Cum să ajungem la aceasta? În primul rând, prin rugăciune. Rugăciunea ar trebui să reia totdeauna în sine îngrijorarea care exprimă o aspirație spre unitate și care este deci una din formele necesare ale iubirii pe care o purtăm lui Cristos și Tatălui bogat în îndurare. Rugăciunea trebuie să aibă primul loc în mersul pe care îl întreprindem împreună cu ceilalți creștini spre noul mileniu.

Cum să ajungem la aceasta? Prin aducerea de mulțumire, pentru că nu ne prezentăm cu mâinile goale la această întâlnire: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre;… El însuși mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26) pentru a ne dispune să-i cerem lui Dumnezeu ceea ce avem nevoie.

Cum să ajungem la aceasta? Prin speranța în Duhul care știe să îndepărteze de noi spectrele trecutului și amintirile dureroase ale despărțirii; el știe să ne dea luciditatea, tăria și curajul pentru a întreprinde demersurile necesare, astfel încât angajamentul nostru să fie totdeauna mai autentic.

Și dacă ar trebui să ne întrebăm dacă toate acestea sunt posibile, răspunsul ar fi totdeauna da. Același răspuns pe care l-a auzit Maria la Nazaret: pentru că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.

Cuvintele prin care sfântul Ciprian comentează Tatăl nostru, rugăciunea tuturor creștinilor, îmi vin în minte: „Dumnezeu nu primește jertfa omului care trăiește în discordie. El poruncește să ne îndepărtăm de altar pentru a ne împăca mai întâi cu fratele nostru, astfel încât Dumnezeu să poată primi rugăciuni înfățișate în pace. Cea mai mare jertfă pe care i-o putem oferi lui Dumnezeu este pacea noastră, buna înțelegere frățească, poporul adunat de unitatea care există între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt” [162].

În zorii noului mileniu, cum să nu-i cerem Domnului, cu un elan reînnoit și cu o mai mare maturitate a conștiinței, harul de a ne dispune pe toți la această jertfă a unității?

103. Eu, Ioan Paul, smerit servus servorum Dei, îmi permit să-mi apropriez cuvintele apostolului Paul, al cărui martiriu, unit cu cel al apostolului Petru, a dat acestui Scaun al Romei splendoarea mărturiei sale, și vă spun vouă, credincioși ai Bisericii Catolice, și vouă, frați și surori ai celorlalte Biserici și comunități ecleziale: „Desăvârșiți-vă, mângâiați-vă, fiți uniți în cuget, trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi… Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2Cor 13,11.13).

Dat la Roma, la „Sfântul Petru”, la 25 mai, solemnitatea Înălțării Domnului, în anul 1995, al șaptesprezecelea al pontificatului.

Note

[1] Cf. Cuvântare după Calea crucii din Vinerea Sfântă (1 aprilie 1994), 3: AAS 87 (1995), 88.
[2] Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarație privind libertatea religioasă Dignitatis humanae, 1.
[3] Cf. Scrisoarea apostolică Tertio milennio adveniente, 15.
[4] Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoare către Episcopii Bisericii Catolice privind unele aspecte ale Bisericii înțeleasă drept comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 4: AAS 85 (1993), 840.
[5] Unitatis redintegratio , 1.
[6] Ibid.
[7] Ibid. , 4.
[8] Cf. Lumen gentium, 14.
[9] Cf. Dignitatis humanae, 1 și 2.
[10] Cf. Lumen gentium, 14.
[11] Ibid. , 8.
[12] Unitatis redintegratio , 3.
[13] Ibid.
[14] N. 15.
[15] Ibid.
[16] Unitatis redintegratio , 15.
[17] Ibid., 3.
[18] Ibid.
[19] Cf. Grigore cel Mare, Homiliae in Evangelia 19, 1: PL 76,1154, cit. în Lumen gentium, 2.
[20] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Unitatis redintegratio, 4.
[21] Ibid., 7.
[22] Cf. ibid.
[23] Ibid., 6.
[24] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constuția dogmatică despre Revelația divină Dei Verbum, 7.
[25] Cf. Scrisoarea apostolică Euntes in mundum (25 ianuarie 1988): AAS 80 (1988), 935-956.
[26] Cf. Enciclica Slavorum apostoli (2 iunie 1985): AAS 77 (1985), 779-813.
[27] Cf. Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’oecuménisme (25 martie 1993): AAS 85 (1993) 1039-1119; ed. rom. Verbum nr. 6, anul V, 1994.
[28] Cf. mai ales așa-numitul Document de la Lima: Botez, Euharistie, Ministeriu (ianuarie 1982): Ench. OEcum. 1, 1392-1446, și Documentul nr. 153 dat de „Credință și Constituție” Confessing the ’One” Faith, Geneva 1991.
[29] Cf. Discursul de deschidere a Conciliului Ecumenic Vatican II (11 octombrie 1962): AAS 54 (1962), 793.
[30] Este vorba de Secretariatul pentru Promovarea Unității Creș­tinilor, înființat de papa Ioan al XXIII-lea prin Motu proprio Superno Dei nutu (5 iunie 1960), 9: AAS 52 (1960), 436 și confirmate de documentele ulterioare: Motu proprio Appropinquante Concilio (6 august 1962), c. III, a. 7, 2, I: AAS 54 (1962), 614; cf. Paul al VI-lea, constituția apostolică Regimini ecclesiae universae (15 august 1967), 92-94: AAS 59 (1967), 918-919). Acest dicasteriu se numește în prezent Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor: cf. Ioan Paul al II-lea, constituția apostolică Pastor bonus (28 iunie 1988), V, art. 135-138: AAS 80 (1988), 895-896.
[31] Cf. Discursul de deschidere a Conciliului Ecumenic Vatican II (11 octombrie 1962): AAS 54 (1962), 792.
[32] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 6.
[33] Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarația privind libertatea religioasă Dignitatis humanae, 1.
[34] Scrisoarea enciclică Slavorum apostoli (2 iunie 1985), 11: AAS 77 (1985), 792.
[35] Ibid., 13, l.c., 794.
[36] Ibid., 11, l.c., 792.
[37] Discursul către locuitorii autohtoni (29 noiembrie 1986), 12: AAS 79 (1987), 977.
[38] Cf. Vincențiu de Lérins, Commonitorium primum, 23: PL 50, 667-668.
[39] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 6.
[40] Ibid., 5.
[41] Ibid., 7.
[42] Ibid., 8.
[43] Ibid.
[44] Cf. ibid., 4.
[45] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 24: AAS 87 (1995), 19-20; Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 1995.
[46] Discurs în catedrala din Canterbury (29 mai 1982), 5: AAS 74 (1982), 922.
[47] Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Regulament, III, 1 citat în Ench. Oecum. 1, 1392.
[48] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 24.
[49] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 7.
[50] Maria Gabriella Sagheddu, născută la Dorgali (Sardinia) pe 17 martie 1914. La 21 de ani intră în Mănăstirea Trapistă din Grottaferrata. Aflând, datorită activității apostolice a abatelui Paul Couturier, despre nevoia de rugăciuni și jertfe spirituale pentru unitatea creștinilor, în 1936, cu ocazia Octavei pentru unitate, ea hotărăște să-și ofere viața pentru această cauză. După o boală gravă, sora Maria Gabriella moare pe 23 aprilie 1939.
[51] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 24.
[52] Cf. AAS 56 (1964), 609-659.
[53] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen genium, 13.
[54] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[55] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 755; Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 902-904.
[56] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[57] Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarația despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 3.
[58] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[59] Cf. ibid., 4.
[60] Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam (6 august 1964), III: AAS 56 (1964), 642.
[61] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 11.
[62] Cf. ibid.
[63] Ibid.; cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația privind doctrina catolică despre Biserică Mysterium ecclesiae (24 iunie 1973), 4: AAS 65 (1973), 402.
[64] Ibid., 5.
[65] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[66] Cf. Declarația cristologică comună între Biserica Catolică și Biserica Asiriană Orientală: L’Osservatore Romano 12 noiembrie 1994, p. 1.
[67] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 12.
[68] Ibid.
[69] Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’oecuménisme (25 martie 1993), 5: AAS 85 (1993), 1040; Revista Verbum, nr. 6, anul V, 1994, pag. 214.
[70] Ibid., 94, l.c., 1078.
[71] Cf. Comisia „Credință și Constituție” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Battesimo, Eucaristia, Ministero (ianuarie 1982): Ench. Oecum. 1, 1391-1447, și 1398-1408.
[72] Cf. Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 32: AAS 80 (1988), 556.
[73] Discurs către Cardinali și către Curia Romană (28 iunie 1985), 10: AAS 77 (1985), 1158; cf. Scris. enc. Redemptor hominis (4 martie 1979), 11; AAS 71 (1979), 277-278.
[74] Discurs către Cardinali și către Curia Romană (29 iunie 1985), 10: AAS 77 (1985), 1158.
[75] Cf. Secretariatul pentru Promovarea Unității Creștinilor și Comitetul Executiv al Societăților Biblice Reunite, Principi per la collaborazione interconfessionale nella traduzione della Bibbia, Document concordat (1968): Ench. Oecum. 1, 319-331. revăzut și adus la zi în Documentul Directives concernant la coopération interconfessionelle dans la traduction de la Bible (16 noiembrie 1987), Tipografia Poliglotta Vaticana 1987.
[76] Cf. Comisia „Credință și Constituție” a Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Battesimo, Eucaristia, Ministero (ianuarie 1982): Ench. Oecum. 1, 1391-1447.
[77] De exemplu, în timpul ultimelor adunări ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Vancouver în 1983; la Canberra în 1991 și ale Comisiei „Credință și Constituție” la Santiago de Compostela în 1993.
[78] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul. despre ecumenism Unitatis redintegratio, 8 și 15; Codul de Drept Canonic, can. 844; Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 671; Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’oecumenisme (25 martie 1993), 122-125: AAS 85 (1993), 1086-1087: Revista Verbum, nr. 6, anul V, 1994; 129-131, l.c, 1088-1089; 123 și 132, l.c., 1087.1089.
[79] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[80] Ibid.
[81] Cf. nr. 15.
[82] Nr. 15.
[83] Ibid., 14.
[84] Cf. Declarația comună a papei Paul al VI-lea și a patriarhului Constan­tinopolului Athenagoras I (7 decembrie 1965): Tomos agapis, Vatican-Fanar (1958-1970), Roma-Istanbul 1971, pp. 280-281.
[85] Cf. AAS 77 (1985), 779-813.
[86] Cf. AAS 80 (1988), 935-956; cf. și Scris. Magnum Baptismi donum (14 februarie 1988) AAS 80 (1988), 988-997.
[87] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 14.
[88] Ibid.
[89] Scrisoarea apostolică Anno ineunte (25 iulie 1967): Tomos agapis, Vatican-Fanar (1958-1970), Roma-Istanbul 1971, pp. 388-391.
[90] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 14.
[91] Ibid., 15.
[92] Nr. 14: L’Osservatore Romano 2-3 mai 1995, p. 3.
[93] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 17.
[94] Nr. 26.
[95] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 844, 2 și 3; Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 671, 2 și 3.
[96] Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’oecuménisme (25 martie 1993), 122-128; AAS 85 (1993), 1086-1088; Revista Verbum, nr. 6, anul V (1994), pag. 259.
[97] Declarația papei Ioan Paul al II-lea și a patriarhului ecumenic Dimitrios I (7 decembrie 1987): AAS 90 (1988), 253.
[98] Comisia Mixtă Internațională pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă în Ansamblul ei, Documentul Sacramentul Hirotonirii în structura sacramentală a Bisericii, în special importanța succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu (26 iunie 1988), 1: Service d’information 68 (1988), 195.
[99] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către episcopii continentului european asupra relațiilor între catolici și ortodocși în noua situație a Europei Centrale și de Est (31 mai 1991), 6: AAS 84 (1992), 168.
[100] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 17.
[101] Cf. Scrisoarea apostolică Orientale lumen (2 mai 1995), 24: L’Osservatore Romano 2-3 mai 1995, p. 5.
[102] Ibid., 18, l.c., p. 4.
[103] Cf. Declarația comună a suveranului pontif Paul al VI-lea și a Sanctității sale Șenuda al III-lea, papă de Alexandria și patriarh al Scaunului Sfântul Marcu (10 mai 1973): AAS 65 (1973), 299-301.
[104] Cf. Declarația comună a suveranului pontif Paul al VI-lea și a Fericirii sale Mar Ignațiu Iakub al III-lea, patriarhul Bisericii din Antiohia a siriacilor și a întregului Orient (27 octombrie 1971): AAS 63 (1971), 814-815.
[105] Cf. Discursul adresat solilor Bisericii Copte Ortodoxe (2 iunie 1979): AAS 71 (1979), 1000-1001.
[106] Cf. Declarația comună a papei Ioan Paul al II-lea și a Sanctității sale Moran Mar Ignațiu Zakka I Iwas, patriarhul siro-ortodox al Antiohiei și al întregului Orient (23 iunie 1984): Insegnamenti VII,1 (1984), 1902-1906.
[107] Discursul adresat Sanctității Sale Abuna Paulos, patriarhul Bisericii Ortodoxe din Etiopia (11 iunie 1993): L’ Osservatore Romano 11-12 iunie 1993, pag. 4.
[108] Cf. Declarația cristologică comună între Biserica Catolică și Biserica Asiriană a Orientului: L’Osservatore Romano, 12 noiembrie 1994, pag. 1.
[109] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 19.
[110] Ibid.
[111] Ibid., 19.
[112] Cf. ibid.
[113] Ibid.
[114] Ibid., 20.
[115] Ibid., 21
[116] Ibid.
[117] Ibid.
[118] Ibid., 22.
[119] Ibid.
[120] Ibid, 22; cf. 20.
[121] Ibid., 22.
[122] Ibid.
[123] Ibid.
[124] Cf. Radiomesajul Urbi et Orbi (27 august 1978): AAS 70 (1978),695-696.
[125] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 23.
[126] Ibid.
[127] Cf. ibid., 12.
[128] Ibid.
[129] Munca răbdătoare a Comisiei „Credință și Constituție” a ajuns la o concepție analoagă, pe care cea de-a VII-a Adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor și-a însușit-o în așa-numita declarație de la Canberra (7-20 februarie 1991, cf. Signs of the Spirit, Raport oficial a celei de-a șaptea adunări, COE, Geneva [1991], p. 235-258) și care a fost reluată de Conferința mondială a Comisiei „Credință și Constituție” la Santiago de Compostella (3-14 august 1993, cf. Service d’information 85 [1994], pp. 18-38).
[130] Unitatis redintegratio, n. 14.
[131] Cf. ibid., nn. 4 și 11.
[132] Cf. Discurs către Cardinali și Curia romană (28 iunie 1985), n. 6: AAS 77 (1985), p. 1153.
[133] Cf. ibid.
[134] Cf. Lumen gentium, n. 12.
[135] Cf. AAS 54 (1962), p. 792.
[136] Cf. Unitatis redintegratio, n. 6.
[137] Cf. ibid., n. 4; Paul al VI-lea, Predică la canonizarea martirilor ugandezi (18 octombrie 1964): AAS 56 (1964), p. 906.
[138] Cf. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), n. 37; Enc. Veritatis splendor (6 august 1993), n. 93.
[139] Cf. Paul al VI-lea, Discurs la însemnatul sanctuar Namugongo, Uganda (2 august 1969): AAS 61 (1969), pp. 590-591.
[140] Cf. Misalul Roman, Prefața comună pentru sfinți, I: Sanctorum „coronando merita, tua dona coronans”.
[141] Cf. Unitatis redintegratio, n. 4.
[142] Cf. Lumen gentium, n. 8.
[143] Cf. Unitatis redintegratio, n. 3.
[144] După documentul numit „de la Lima” al Comisiei „Credință și Constituție” despre Botez, Euharistie, Ministeriu (ianuarie 1982): Enchir. oecum. 1, pp. 1392-1446, și în spiritul declarației celei de-a VII-a Adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor privind „Unitatea Bisericii ca koinônia: dar și exigență” (Canberra, 7-20 februarie 1991).
[145] Discurs către Cardinali și Curia romană (28 iunie 1985), n. 4: AAS 77 (1985), pp. 1151-1152.
[146] Lumen gentium, n. 23.
[147] Cf. Discurs la Consiliul Ecumenic al Bisericilor (12 iunie 1984), n. 2: Insegnamenti VII, 1 (1984), p. 1686.
[148] Conferința mondială a „Credință și Constituție”, Raport al celei de-a II-a secțiuni, Santiago de Compostella (14 august 1993): „Confessing the one faith to God’s Glory”, n. 31, 2: Faith and Order Paper, n. 166, COE, Geneva, 1994, p. 243.
[149] Ca să nu cităm decât câteva exemple: Anglican-Roman Catholic Inter­national – ARCIC-I, Raport final (Sept. 1981); Comisia Mixtă Internațională pentru Dialog între Ucenicii lui Cristos și Biserica Catolică, Raport 1981: Enchir. oecum. 1, pp. 529-547; Comisia mixtă națională catolică-luterană, Documentul Slujirea pastorală în Biserică (SUA, 13 martie 1981): Enchir. oecum. 1, pp. 703-742; problema este subliniată cu claritate în cadrul cercetării făcute de Comisia Mixtă Internațională pentru Dialog între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă.
[150] Discurs către Cardinali și Curia romană (28 iunie 1985), n. 3: AAS 77 (1985), p. 1150.
[151] Sermo XLVI, 30: CCL 41, 557.
[152] Cf. Conciliul Vatican I, Constituția dogmatică despre Biserica lui Cristos Pastor Aeternus: DS, n. 3074.
[153] Lumen gentium, n. 27.
[154] Unitatis redintegratio, n. 14.
[155] Omilie în Bazilica vaticană, în prezența lui Dimitrios I, arhiepiscop de Constantinopol și patriarh ecumenic (6 decembrie 1987), n. 3: AAS 80 (1988), p. 714.
[156] Îndemnul apostolic Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), n. 77: AAS 68 (1976), p. 69; cf. Unitatis redintegratio, n. 1; Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, Îndrumar pentru aplicarea principiilor și normelor privitoare la ecumenism (25 martie 1993), nn. 205-209: AAS 85 (1993), pp. 1112-1114; Revista Verbum, nr. 6, anul V, 1994, pag. 243.
[157] Discurs către Cardinali și Curia romană (28 iunie 1985), n. 4: AAS 77 (1985), p. 1151.
[158] Scrisoarea din 13 ianuarie 1970: Tomos Agapis, Vatican-Fanar (1958-1970), Roma-Istanbul, 1971, pp. 610-611.
[159] Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), n. 20: AAS 87 (1995), p. 17.
[160] Cf. Codul de Drept canonic, can. 755; Codul de canoane ale Bisericilor orientale, can. 902.
[161] Unitatis redintegratio, n. 5.
[162] De Dominica oratione, n. 23: CSEL 3, 284-285.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: ARCB
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB
Publicarea în original: 25.05.1995
Publicarea pe acest sit: 15.10.2008
Etichete: ,

Lasă un răspuns