Predica Papei la Te Deum-ul de sfârşit de an

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la celebrarea Vesperelor și a Te Deum-ului
de mulțumire pentru sfârșitul anului
Bazilica San Pietro, sâmbătă, 31 decembrie 2016

„Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a tri­mis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub lege, ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5).

Răsună cu putere aceste cuvinte ale sfântului Paul. În mod scurt și concis ne introduc în planul pe care Dumnezeu îl are pentru noi: ca să trăim ca fii. Toată istoria mântuirii găsește ecou aici: cel care nu era supus legii a decis, din iubire, să piardă orice tip de privilegiu (privus legis) și să intre prin locul cel mai puțin așteptat pentru a ne elibera pe noi care, e adevărat, eram sub lege. Și noutatea este că a decis să facă asta în micimea și în fragilitatea unui nou-născut; a decis să se apropie personal și în trupul său să îmbrățișeze trupul nostru, în slăbiciunea sa să îmbrățișeze slăbiciunea noastră, în micimea sa să o acopere pe a noastră. În Cristos, Dumnezeu nu s-a mascat ca om, s-a făcut om și a împărtășit în toate condiția noastră. Departe de a fi închis într-o stare de idee sau de esență abstractă, a voit să fie aproape de toți cei care se simt pierduți, mortificați, răniți, descurajați, nemângâiați și intimidați. Aproape de toți cei care în trupul lor poartă povara depărtării și a singurătății, pentru ca păcatul, rușinea, rănile, descurajarea, excluderea să nu aibă ultimul cuvânt în viața fiilor săi.

Ieslea ne invită să ne însușim această logică divină. O logică necentrată pe privilegiu, pe concesii, pe favoritisme; este vorba despre logica întâlnirii, a apropierii și a proximității. Ieslea ne invită să abandonăm logica excepțiilor pentru unii și a excluderilor pentru alții. Dumnezeu vine El însuși să rupă lanțul privilegiului care generează mereu excludere, pentru a inaugura mângâierea compasiunii care generează includere, care face să strălucească în fiecare persoană demnitatea pentru care a fost creată. Un prunc înfășat ne arată puterea lui Dumnezeu care interpelează ca dar, ca ofrandă, ca ferment și oportunitate pentru a crea o cultură a întâlnirii.

Nu putem să ne permitem să fim naivi. Știm că din diferite părți suntem ispitiți să trăim în această logică a privilegiului care ne desparte-despărțind, care ne exclude-excluzând, care ne închide-închizând visele și viața atâtor frați ai noștri.

Astăzi, în fața pruncului Isus, vrem să admitem că avem nevoie ca Domnul să ne lumineze, pentru că nu sunt puține dățile în care părem miopi sau rămânem prizonieri ai unei atitudini în mod marcat integraționiste a celui care vrea forțat să-i introducă pe alții în propriile sale scheme. Avem nevoie de această lumină, care să ne facă să învățăm din înseși greșelile și tentativele noastre cu scopul de a deveni mai buni și de a ne depăși; de această lumină care se naște din conștiința umilă și curajoasă a celui care găsește forța, de fiecare dată, de a se ridica și de a începe din nou.

În timp ce un alt an se apropie de sfârșit, stăm în fața ieslei, pentru a mulțumi pentru toate semnele generozității divine în viața noastră și în istoria noastră, care s-a manifestat în mii de moduri în mărturia atâtor fețe care în mod anonim au știut să lumineze. Mulțumire care nu vrea să fie nostalgie sterilă sau amintire zadarnică a trecutului idealizat și irealist, ci amintire vie care să ajute la trezirea creativității personale și comunitare pentru că știm că Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu este cu noi.

Stăm în fața ieslei pentru a contempla cum Dumnezeu s-a făcut prezent în timpul întregului an și astfel să ne amintim că orice timp, orice moment este aducător de har și de binecuvântare. Ieslea ne provoacă să nu considerăm nimic și pe nimeni pierdut. A privi ieslea înseamnă a găsi forța de a lua locul nostru în istorie fără a ne plânge și a ne amărî, fără a ne închide sau a evada, fără a căuta scurtături care să ne privilegieze. A privi ieslea implică a ști că timpul care ne așteaptă cere inițiative pline de curaj și de speranță, precum și de a renunța la protagonisme zadarnice sau la lupte interminabile pentru a apărea.

A privi ieslea înseamnă a descoperi cum Dumnezeu se implică implicându-ne, făcându-ne parte din lucrarea sa, invitându-ne să primim cu curaj și hotărâre viitorul care se află în fața noastră.

Și privind ieslea întâlnim fețele lui Iosif și a Mariei. Fețe tinere încărcate de speranțe și de aspirații, încărcate de întrebări. Fețe tinere care privesc înainte cu îndatorirea care nu e ușoară de a-l ajuta pe Dumnezeu-Prunc să crească. Nu se poate vorbi despre viitor fără a contempla aceste fețe tinere și a asuma responsabilitatea pe care o avem față de tinerii noștri; mai mult decât responsabilitate, cuvântul corect este datorie, da, datoria pe care o avem față de ei. A vorbi despre un an care se termină înseamnă a ne simți invitați să ne gândim la modul în care ne interesăm de locul pe care tinerii îl au în societatea noastră.

Am creat o cultură care, pe de o parte, idolatrizează tinerețea încercând s-o facă veșnică, dar, în mod paradoxal, i-am condamnat pe tinerii noștri să nu aibă un spațiu de inserare reală, pentru că lent i-am marginalizat din viața publică obligându-i să emigreze sau să cerșească ocupații care nu există sau care nu le permit să se proiecteze într-o zi de mâine. Am privilegiat speculația în loc de locuri de muncă demne și genuine care să le permită să fie protagoniști activi în viața societății noastre. Ne așteptăm de la ei și cerem ca să fie ferment de viitor, dar îi discriminăm și îi „condamnăm” să bată la porți care cel mai des rămân închise.

Suntem invitați să nu fim ca hangiul din Betleem care în fața tinerei perechi spunea: aici nu este loc. Nu era loc pentru viață, nu era loc pentru viitor. Ni se cere să luăm fiecare propria angajare, oricât de puțin ar putea să pară, de a-i ajuta pe tinerii noștri să regăsească, aici în țara lor, în patria lor, orizonturi concrete ale unui viitor de construit. Să nu ne privăm de forța mâinilor lor, a minților lor, a capacităților lor de a profeți visele bătrânilor lor (cf. Il 3,1). Dacă vrem să ne îndreptăm spre un viitor care să fie demn de ei, vom putea să ajungem la el numai bazându-ne pe o adevărată includere: aceea care dă loc de muncă demn, liber, creativ, participativ și solidar (cf. Discurs cu ocazia conferirii Premiului Carol cel Mare, 6 mai 2016).

A privi ieslea ne provoacă să-i ajutăm pe tinerii noștri pentru ca să nu se lase dezamăgiți în fața imaturităților noastre și să-i stimulăm pentru ca să fie capabili să viseze și să lupte pentru visele lor. Capabili să crească și să devină tați și mame ai poporului nostru.

În fața anului care se termină, cât de bine ne face să-l contemplăm pe Dumnezeu-Prunc! Este o invitație de a ne întoarce la izvoarele și la rădăcinile credinței noastre. În Isus credința se face speranță, devine ferment și binecuvântare: „El ne permite să ne ridicăm capul și să începem din nou, cu o duioșie care niciodată nu dezamăgește și care poate mereu să ne redea bucuria” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 3).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 31.12.2016
Publicarea pe acest sit: 01.01.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns