Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 7 aprilie 2007
Dragi frați și surori,
„Pentru Maria s-au împlinit zilele ca să nască și l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (cf Luca 2,6s). Aceste fraze ne ating inima mereu din nou. A sosit momentul pe care îngerul îl vestise la Nazaret: „Vei naște un fiu și-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt” (cf Luca 1,31). A sosit momentul pe care Israel îl aștepta de atâtea secole, în timpul atâtor ceasuri de întuneric – momentul așteptat într-un anume fel de toată omenirea în simboluri încă neclare: ca Dumnezeu să aibă grijă de noi, să iasă din ascunzișul său, ca lumea să fie salvată și ca El să reînnoiască toate. Ne putem imagina cu câtă pregătire interioară, cu câtă iubire a întâmpinat Maria acel ceas. Scurta referință „l-a înfășat” ne lasă să întrezărim ceva din bucuria sfântă și din zelul tăcut al acelei pregătiri. Erau pregătite scutecele pentru ca pruncul să fie primit bine. Dar nu era loc de găzduire pentru ei. Într-un anume fel, omenirea îl așteaptă pe Dumnezeu, apropierea lui. Dar când vine momentul, nu are loc pentru El. Este atât de ocupată cu sine, are nevoie de tot spațiul și de tot timpul în mod atât de exigent pentru ale sale, încât nu rămâne nimic pentru celălalt – pentru aproapele, pentru sărac, pentru Dumnezeu. Și cu cât oamenii devin mai bogați, cu atât mai mult umplu toate cu ei înșiși. Cu atât mai puțin poate intra celălalt.
Ioan, în Evanghelia sa, mergând la esențial, a aprofundat relatarea scurtă a Sfântului Luca despre situația de la Betleem: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (1,11). Aceasta se referă mai întâi de toate la Betleem: Fiul lui David vine în cetatea sa, dar trebuie să se nască într-un grajd, pentru că nu mai era loc de găzduire pentru el. Se referă apoi la Israel: trimisul vine la ai săi, dar nu este dorit. Se referă, în realitate, la întreaga omenire: Cel prin care a fost creată lumea, Cuvântul creator primordial intră în lume, dar nu este ascultat, nu este primit. Aceste cuvinte ne privesc, în definitiv, pe noi, fiecare individ și societatea în ansamblul ei. Avem timp pentru aproapele care are nevoie de cuvântul nostru, de cuvântul meu, de afecțiunea mea? Pentru suferindul care are nevoie de ajutor? Pentru fugarul sau refugiatul care caută azil? Avem timp și spațiu pentru Dumnezeu? Poate intra El în viața noastră? Găsește un spațiu în noi sau am ocupat toate spațiile gândirii noastre, ale faptelor noastre, ale vieții noastre pentru noi înșine?
Slavă Domnului că relatarea negativă nu este unica și nici ultima pe care o găsim în Evanghelie. După cum în Luca întâlnim iubirea mamei Maria și fidelitatea Sfântului Iosif, vegherea păstorilor și marea lor bucurie, după cum în Matei întâlnim vizita Crailor înțelepți, veniți de departe, la fel Ioan ne spune: „Însă celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (1,12). Există cei care îl primesc și astfel, începând de la grajd, din exterior, crește tăcut noua casă, noua cetate, noua lume. Mesajul de Crăciun ne face să recunoaștem întunericul unei lumi închise și prin aceasta ilustrează o realitate pe care o vedem în fiecare zi. Dar el ne spune, de asemenea, că Dumnezeu nu se lasă închis afară. El găsește un spațiu, intrând chiar și prin grajd, există oameni care văd lumina lui și o transmit. Prin cuvântul Evangheliei, Îngerul ne vorbește și nouă și în liturgia sacră lumina Răscumpărătorului intră în viața noastră. Dacă suntem păstori sau înțelepți – lumina și mesajul lui ne cheamă să ne pornim la drum, să ieșim din închiderea dorințelor și intereselor noastre pentru a merge în întâmpinarea Domnului și a ne închina Lui. Ne închinăm Lui deschizând lumea față de adevăr, de bine, de Cristos, față de slujirea celor care sunt marginalizați și în care El ne așteaptă.
În unele reprezentări de Crăciun din Evul Mediu târziu și de la începutul epocii moderne, grajdul apare ca un palat afectat de ruină. Se poate recunoaște încă măreția lui din trecut, dar acum este în ruină, zidurile se prăbușesc – a devenit, întocmai, un grajd. Deși nu are nicio bază istorică, această interpretare, în modul ei metaforic, exprimă totuși ceva din adevărul care se ascunde în taina Crăciunului. Tronul lui David, căruia i s-a făgăduit o durată veșnică, este gol. Alții stăpânesc asupra Țării Sfinte. Iosif, descendentul lui David, este un simplu meșteșugar; palatul, de fapt, a devenit un cort. David însuși la început era păstor. Când Samuel îl căuta pentru ungere, părea imposibil și contradictoriu ca un asemenea păstor-băiat să poată deveni purtătorul făgăduinței lui Israel. În grajdul de la Betleem, chiar acolo unde a fost punctul de plecare, reîncepe regalitatea davidică într-un mod nou – în acel copil înfășat și culcat într-o iesle. Noul tron de pe care acest David va atrage lumea la sine este Crucea. Noul tron – Crucea – corespunde noului început în grajd. Dar tocmai în acest fel este construit adevăratul palat davidic, adevărata regalitate. Noul palat este foarte diferit de cum își imaginează oamenii un palat și puterea regală. Aceasta este comunitatea celor care se lasă atrași de iubirea lui Cristos și împreună cu El devin un singur trup, o omenire nouă. Puterea care provine din Cruce, puterea bunătății care se dăruiește – aceasta este adevărata regalitate. Grajdul devine palat – tocmai pornind de la acest început, Isus edifică marea, noua comunitate, al cărei cuvânt-cheie îl cântă îngerii la nașterea sa: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor pe care îi iubește!” – oameni care pun voința lor în a lui, devenind astfel oameni ai lui Dumnezeu, oameni noi, o lume nouă.
Grigore de Nisa, în predicile sale de Crăciun, a dezvoltat această viziune plecând de la mesajul de Crăciun din Evanghelia după Ioan: „Și-a stabilit cortul în mijlocul nostru” (Ioan 1,14). Grigore aplică termenul de cort la cortul trupului nostru, devenit slab și fără vlagă, expus pretutindeni la durere și suferință. Și îl aplică apoi la întregul cosmos, sfâșiat și desfigurat de păcat. Ce ar fi spus oare dacă ar fi văzut condițiile în care se găsește astăzi pământul din cauza abuzului energiilor și a exploatării lor egoiste fără niciun criteriu? Anselm de Canterbury, de o manieră aproape profetică, a descris cândva anticipat ceea ce vedem astăzi într-o lume poluată și amenințată pentru viitorul ei: „Totul era ca și mort, își pierduse demnitatea, fiind făcut ca să fie de folos celor care îl laudă pe Dumnezeu. Elementele lumii erau epuizate, și-au pierdut splendoarea din cauza abuzului celor care le făceau robi ai idolilor lor, pentru care nu au fost create” (PL 158, 955ss). Astfel, în viziunea sfântului Grigore, grajdul în mesajul Crăciunului reprezintă pământul maltratat. Cristos nu reconstruiește un palat oarecare. El a venit ca să redea creației, cosmosului frumusețea și demnitatea sa: acest lucru își are începutul la Crăciun și îi face pe îngeri să jubileze. Pământul este reașezat tocmai prin faptul că se deschide spre Dumnezeu, că dobândește din nou lumina sa adevărată și, în sintonia dintre voința umană și voința divină, în unificarea celor de sus cu cele de jos, își recuperează frumusețea și demnitatea. Astfel, Crăciunul este sărbătoarea creației reconstituite. Pornind de la acest context, Sfinții Părinți interpretează cântarea îngerilor din noaptea sfântă: aceasta este expresia bucuriei pentru faptul că cele de sus și cele de jos, cerul și pământul se găsesc din nou unite; că omul este unit din nou cu Dumnezeu. Pentru Părinți, face parte din cântarea de Crăciun a îngerilor faptul că îngeri și oameni pot cânta acum împreună și că în acest fel frumusețea universului se exprimă în frumusețea cântării de laudă. Cântarea liturgică – din nou, după Sfinții Părinți – posedă o demnitate proprie specifică pentru faptul că este o cântare împreună cu corurile cerești. Întâlnirea cu Isus Cristos este cea care ne face capabili să auzim cântarea îngerilor, creând astfel adevărata muzică ce decade când pierdem posibilitatea de a cânta și auzi împreună.
În grajdul de la Betleem, cerul și pământul se ating. Cerul a venit pe pământ. De aceea, de acolo emană o lumină pentru toate timpurile; de aceea, acolo se aprinde bucuria; de aceea, acolo se naște cântarea. La sfârșitul meditației noastre de Crăciun aș dori să citez un pasaj extraordinar din Sfântul Augustin. Interpretând invocația rugăciunii domnești „Tatăl nostru care ești în ceruri”, el se întreabă: ce este acesta, cerul? Și unde este cerul? Urmează un răspuns surprinzător: „‘… care ești în ceruri’ – înseamnă: ‘în sfinți și în cei drepți’. Cerurile sunt, da, corpurile cele mai înalte ale universului, dar cu toate acestea corpuri, care nu pot să fie decât într-un loc. Dacă, însă, credem că locul lui Dumnezeu este în ceruri ca în cele mai înalte părți ale lumii, atunci păsările ar trebui să fie mai norocoase decât noi, pentru că ar trăi mai aproape de Dumnezeu. Dar nu este scris: ‘Domnul este aproape de cei care locuiesc pe înălțimi sau pe munți’ ci ‘Domnul este aproape de cei cu inima căită’ (Psalm 34[33],19), expresie care se referă la smerenie. După cum cel păcătos este chemat ‘pământ’, dimpotrivă, cel drept poate fi chemat ‘cer'” (Serm. in monte II, 5,17). Cerul nu aparține geografiei spațiului, ci geografiei inimii. Și inima lui Dumnezeu, în Noaptea sfântă, s-a coborât până în grajd: smerenia lui Dumnezeu este cerul. Și dacă mergem în întâmpinarea acestei umilințe, atunci atingem cerul. Atunci, și pământul devine nou. Cu smerenia păstorilor să pornim la drum, în această Noapte sfântă, spre Pruncul din grajd! Să atingem umilința lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu! Atunci, bucuria sa ne va atinge pe noi și va face lumea mai luminoasă. Amin.