Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 17 aprilie 2014

Iubiți frați întru preoție,

Astăzi, în Joia Sfântă, zi în care Cristos ne-a iubit până la sfârșit (cf. In 13,1), comemorăm ziua fericită a Instituirii preoției și a hirotonirii noastre sacerdotale. Domnul ne-a uns în Cristos cu untdelemnul bucuriei și această ungere ne invită să primim și să luăm asupra noastră acest mare dar: bucuria, veselia sacerdotală. Bucuria preotului este un bine prețios nu numai pentru el ci și pentru tot poporul credincios al lui Dumnezeu: acel popor credincios în mijlocul căruia este chemat preotul pentru a fi uns și la care este trimis pentru a unge.

Unși cu untdelemnul bucuriei pentru a unge cu untdelemnul bucuriei. Bucuria sacerdotală își are izvorul său în Iubirea Tatălui și Domnul dorește ca bucuria acestei Iubiri „să fie în noi” și „să fie deplină” (In 15,11). Mie îmi place să mă gândesc la bucurie contemplând-o pe Sfânta Fecioară: Maria, „mama Evangheliei vii, este izvor de bucurie pentru cei mici” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 288), și cred că nu exagerăm dacă spunem că preotul este o persoană foarte mică: măreția incomensurabilă a darului care ne este dat pentru slujire ne plasează printre cei mai mici dintre oameni. Preotul este cel mai sărac dintre oameni dacă Isus nu-l îmbogățește cu sărăcia sa, este cel mai inutil slujitor dacă Isus nu-l numește prieten, cel mai nesăbuit dintre oameni dacă Isus nu-l instruiește cu răbdare ca pe Petru, cel mai lipsit de apărare dintre creștini dacă Bunul Păstor nu-l întărește în mijlocul turmei. Nimeni nu este mai mic decât un preot lăsat doar în forțele sale; de aceea rugăciunea noastră de apărare împotriva oricărei curse a Celui Rău este rugăciunea Mamei noastre: sunt preot pentru că El a privit cu bunătate micimea mea (cf. Lc 1,48). Și pornind de la această micime primim bucuria noastră. Bucurie în micimea noastră!

Găsesc trei caracteristici semnificative în bucuria noastră sacerdotală: este o bucurie care ne unge (nu care ne face unsuroși, somptuoși și prezumțioși), este o bucurie incoruptibilă și este o bucurie misionară care se iradiază la toți și îi atrage pe toți, începând invers: de la cei mai de departe.

O bucurie care ne unge. Adică: a pătruns în interiorul inimii noastre, a configurat-o și a fortificat-o sacramental. Semnele liturgiei hirotonirii ne vorbesc despre dorința maternă a Bisericii de a transmite și a comunica tot ceea ce Domnul ne-a dat: impunerea mâinilor, ungerea cu sfânta Crismă, îmbrăcarea cu veșmintele sacre, participarea imediată la prima Consacrare… Harul ne umple și se revarsă în întregime, din belșug și deplin în fiecare preot. Unși până la oase… și bucuria noastră, care curge dinăuntru, este ecoul acestei ungeri.

O bucurie incoruptibilă. Integritatea Darului, căreia nimeni nu-i poate lua nici adăuga nimic, este izvor neîncetat de bucurie: o bucurie incoruptibilă, pe care Domnul a promis că nimeni nu va putea să o ia de la noi (cf. In 16,22). Poate să fie adormită sau sufocată de păcat sau de preocupările vieții dar, în profunzime, rămâne intactă ca jarul unui trunchi ars de sub cenușă, și care poate să fie mereu reînnoită. Recomandarea lui Paul făcută lui Timotei rămâne mereu actuală: Îți amintesc să reaprinzi focul darului lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele (cf. 2Tim 1,6).

O bucurie misionară. Această a treia caracteristică vreau să o împărtășesc și să o subliniez în mod special: bucuria preotului este pusă în relație intimă cu poporul credincios al lui Dumnezeu pentru că este vorba despre o bucurie eminamente misionară. Ungerea este pentru a unge sfântul popor credincios al lui Dumnezeu: pentru a boteza și a mirui, pentru a îngriji și a consacra, pentru a binecuvânta, pentru a consola și a evangheliza.

Și pentru că este o bucurie care curge numai atunci când păstorul stă în mijlocul turmei sale (chiar și în tăcerea rugăciunii, păstorul care-l adoră pe Tatăl este în mijlocul oițelor sale) și pentru aceasta este o „bucurie păstrată” chiar de această turmă. Chiar și în momentele de tristețe, în care totul pare să se întunece și amețeala izolării ne seduce, acele momente apatice și plictisitoare care uneori ne cuprind în viața sacerdotală (și prin care și eu am trecut), chiar și în aceste momente poporul lui Dumnezeu este capabil să păstreze bucuria, este capabil să te ocrotească, să te îmbrățișeze, să te ajute să deschizi inima și să regăsești o bucurie reînnoită.

„Bucurie păstrată” de turmă și păstrată și de trei surori care o înconjoară, o ocrotesc, o apără: sora sărăcie, sora fidelitate și sora ascultare.

Bucuria preotului este o bucurie care are ca soră sărăcia. Preotul este sărac de bucurie pur umană: a renunțat la atâtea! Și pentru că este sărac, el, care dă atâtea lucruri altora, bucuria sa trebuie s-o ceară de la Domnul și de la poporul credincios al lui Dumnezeu. Nu trebuie s-o procure de la sine. Știm că poporul nostru este foarte generos în a le mulțumi preoților pentru gesturile minime de binecuvântare și în mod special pentru Sacramente. Mulți, vorbind despre criza de identitate sacerdotală, nu țin cont că identitatea presupune apartenență. Nu există identitate – și de aceea bucurie de a trăi – fără apartenență activă și angajată la poporul credincios al lui Dumnezeu (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 268). Preotul care pretinde că găsește identitatea sacerdotală cercetând introspectiv în propria interioritate probabil că nu găsește altceva decât semnale care spun „ieșire”: ieși din tine însuți, ieși în căutarea lui Dumnezeu în adorație, ieși și dă poporului tău ceea ce ți-a fost încredințat, și poporul tău va avea grijă să te facă să simți și să guști cine ești, cum te cheamă, care este identitatea ta și te va face să te bucuri de o sută de ori mai mult cum a promis Domnul slujitorilor săi. Dacă nu ieși din tine însuți, untdelemnul devine rânced și ungerea nu poate să fie rodnică. A ieși din noi înșine cere despuiere de sine, comportă sărăcie.

Bucuria sacerdotală este o bucurie care are ca soră fidelitatea. Nu atât în sensul că am fi cu toții „neprihăniți” (o de am fi așa cu harul lui Dumnezeu!) pentru că suntem păcătoși, ci mai degrabă în sensul unei fidelități mereu noi față de unica Mireasă, Biserica. Aici este cheia rodniciei. Fiii spirituali pe care Domnul îi dă fiecărui preot, cei pe care i-a botezat, familiile pe care le-a binecuvântat și ajutat să meargă, bolnavii pe care-i susține, tinerii cu care împărtășește cateheza și formarea, săracii pe care-i ajută… sunt această „Mireasă” pe care el este fericit s-o trateze ca preaiubită și unică iubite și să-i fie fidel mereu din nou. Este Biserica vie, cu nume și prenume, de care preotul se îngrijește în parohia sa sau în misiunea încredințată lui, ea este cea care îi dă bucurie atunci când îi este fidel, când face tot ceea ce trebuie să facă și lasă tot ceea ce trebuie să lase numai să rămână în mijlocul oilor pe care Domnul i le-a încredințat: „Paște oile mele” (In 21,16.17).

Bucuria sacerdotală este o bucurie care are ca soră ascultarea. Ascultarea față de Biserică în Ierarhia care ne dă, ca să spunem așa, nu numai locul cel mai extern al ascultării: parohia la care sunt trimis, facultățile slujirii, acea funcție deosebită… ci și unirea cu Dumnezeu Tatăl, de la care derivă orice paternitate. Dar și ascultarea față de Biserică în slujire: disponibilitate și promptitudine pentru a-i sluji pe toți, mereu și în cel mai bun mod, după imaginea „Stăpânei noastre a promptitudinii” (cf. Lc 1,39: meta spoudes), care aleargă s-o slujească pe verișoara sa și este atentă la bucătăria din Cana, unde lipsește vinul. Disponibilitatea preotului face din Biserică o Casă cu porțile deschise, refugiu pentru păcătoși, sălaș pentru cei care trăiesc pe stradă, casă de îngrijire pentru bolnavi, camping pentru tineri, sală de cateheză pentru cei mici de la prima Împărtășanie… Acolo unde poporul lui Dumnezeu are o dorință sau o necesitate, acolo este preotul care știe să asculte (ob-audire) și aude un mandat iubitor al lui Cristos care-l trimite să ajute cu milostivire acea necesitate sau să susțină acele dorințe bune cu caritate creativă.

Cel care este chemat să știe că există în această lume o bucurie genuină și deplină: aceea de a fi luat din popor pentru a fi trimis la el ca împărțitor al darurilor și al consolărilor lui Isus, unicul Bun Păstor care, plin de compasiune profundă față de toți cei mici și excluși de pe acest pământ, trudiți și împovărați ca oi fără păstor, a voit să asocieze mulți la slujirea sa pentru a rămâne și a acționa El însuși, în persoana preoților săi, pentru binele poporului său.

În această Joi Sfântă cer Domnului Isus ca să-i facă pe mulți tineri să descopere acea ardoare a inimii care face să ardă bucuria imediat ce unul are curajul fericit de a răspunde cu promptitudine la chemarea sa.

În această Joi Sfânt îi cer Domnului Isus ca să păstreze strălucirea bucuroasă în ochii noilor hirotoniți, care pornesc pentru „a mânca” lumea, pentru a se consuma în mijlocul poporului credincios al lui Dumnezeu, care se bucură pregătind prima omilie, prima Liturghie, primul Botez, prima Spovadă… Este bucuria de a putea împărtăși – uimiți – pentru prima dată ca unși, comoara Evangheliei și a simți că poporul credincios vine să te ungă într-o altă manieră: cu cererile lor, aplecându-și capul pentru ca tu să-i binecuvântezi, strângându-ți mâinile, apropiindu-i de tine pe copiii lor, cerând pentru bolnavii lor… Păstrează, Doamne, în preoții tăi tineri bucuria plecării, de a face toate lucrurile noi, bucuria de a-și consuma viața pentru tine.

În această Joi sacerdotală îi cer Domnului Isus să confirme bucuria sacerdotală a celor care au mulți ani de slujire. Acea bucurie care, fără a dispare din ochi, se așează pe umerii celor care suportă greutatea slujirii, acei preoți care deja au luat pulsul muncii, adună forțele lor și se rearmează: „schimbă aerul”, cum spun sportivii. Păstrează, Doamne, profunzimea și maturitatea înțeleaptă a bucuriei preoților adulți. Să știe să se roage ca Nehemia: bucuria Domnului este puterea mea (cf. Neh 8,10).

În sfârșit, în această Joi sacerdotală îi cer Domnului Isus ca să strălucească bucuria preoților bătrâni, sănătoși sau bolnavi. Este bucuria Crucii, care provine din conștiința de a avea o comoară incoruptibilă într-un vas de lut care se destramă. Să știe să stea bine în orice loc, simțind în trecerea rapidă a timpului gustul veșnicului (Guardini). Să simtă, Doamne, bucuria de a transmite flacăra, bucuria de a vedea crescând fiii fiilor și de a saluta, zâmbind și cu blândețe, promisiunile, în acea speranță care nu dezamăgește.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.04.2014
Publicarea pe acest sit: 17.04.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns