Predica Papei la Liturghia celebrată la Loreto

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în fața
Sanctuarului de la Loreto
joi, 4 octombrie 2012

Domnilor cardinali,

Venerați Frați întru episcopat,

Iubiți frați și surori,

La 4 octombrie 1962, Fericitul Ioan al XXIII-lea a venit în pelerinaj la acest Sanctuar pentru a încredința Fecioarei Maria Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, care avea să se inaugureze după o săptămână. Cu acea ocazie, el, care nutrea o devoțiune filială și profundă față de Sfânta Fecioară Maria, s-a adresat ei cu aceste cuvinte: „Astăzi, încă o dată, și în numele întregului episcopat, ?ie, preadulce Mamă, care ești salutată Auxilium Episcoporum, îți cerem pentru Noi, Episcop de Roma și pentru toți Episcopii din univers să ne dobândești harul de a intra în aula conciliară a Bazilicii Sfântului Petru așa cum au intrat în Cenacol Apostolii și primii discipoli ai lui Isus: o singură inimă, o singură palpitație de iubire față de Cristos și față de suflete, o singură propunere de a trăi și de a ne jertfi pentru mântuirea fiecăruia și a popoarelor. Astfel, prin mijlocirea ta maternă, în anii și în secolele viitoare, să se poată spune că harul lui Dumnezeu a prevenit, a însoțit și a încoronat cel de-a douăzeci și unulea Conciliu Ecumenic, revărsând în toți fiii Sfintei Biserici nouă fervoare, elan de generozitate, fermitate de propuneri” (AAS 54 [1962], 727).

La distanță de cincizeci de ani, după ce am fost chemat de Providența divină să urmeze pe catedra lui Petru după acel Papă de neuitat, și eu am venit aici pelerin pentru a încredința Născătoarei de Dumnezeu două inițiative ecleziale importante: Anul Credinței, care va începe peste o săptămână, în ziua de 11 octombrie, în a cincizecea aniversare a deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican, și Adunarea Generală Obișnuită a Sinodului Episcopilor, convocat de mine în luna octombrie cu tema „Noua evanghelizare pentru transmiterea credinței creștine”. Dragi prieteni! Vouă tuturor vă aduc salutul meu cel mai cordial. Îi mulțumesc Arhiepiscopului de Loreto, monseniorul Giovanni Tonucci, pentru expresiile călduroase de bun-venit. Îi salut pe ceilalți Episcopi prezenți, pe preoți, pe părinții capucini, cărora le este încredințată grija pastorală a sanctuarului, și pe călugărițe. Îndrept un gând respectuos către Primar, dr. Paolo Niccoletti, căruia îi mulțumesc pentru cuvintele sale respectuoase, către reprezentantul guvernului și către autoritățile civile și militare prezente. Și recunoștința mea se îndreaptă spre toți cei care au oferit cu generozitate colaborarea lor pentru realizarea acestui pelerinaj al meu.

Așa cum aminteam în Scrisoarea Apostolică de convocare, prin Anul Credinței „intenționez să-i invit pe confrații Episcopi din toată lumea pentru ca să se unească cu Succesorul lui Petru, în timpul de har spiritual pe care ni-l oferă Domnul, pentru a comemora darul prețios al credinței” (Porta fidei, 8). Și chiar aici la Loreto avem oportunitatea de a intra la școala Mariei, a ei care a fost proclamată „fericită” pentru că „a crezut” (Lc 1,45). Acest Sanctuar, construit în jurul casei sale pământești, păstrează amintirea momentului în care Îngerul Domnului a venit la Maria cu marea veste a Întrupării; Cuvântul s-a făcut trup și Maria, slujitoarea Domnului, este canalul privilegiat prin care Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul nostru (cf. In 1,14). Maria a oferit propriul trup, s-a pus în întregime la dispoziția voinței lui Dumnezeu, devenind „loc” al prezenței sale, „loc” în care sălășluiește Fiul lui Dumnezeu. Aici putem aminti cuvintele Psalmului cu care, conform Scrisorii către Evrei, Cristos a început viața sa pământească spunând Tatălui: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup… Atunci am zis: «Iată, vin ca să fac voința ta, Dumnezeule!»” (10,5.7). Maria spune cuvinte asemănătoare în fața Îngerului care-i revelează planul lui Dumnezeu cu privire la ea: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Voința Mariei coincide cu voința Fiului în unicul proiect de iubire al Tatălui și în ea se unesc cerul și pământul, Dumnezeu creatorul și creatura sa. Dumnezeu devine om, Maria devine „casă vie” a Domnului, templu în care locuiește Cel Preaînalt. Fericitul Ioan al XXIII-lea în urmă cu cincizeci de ani, aici la Loreto, invita să se contemple acest mister, „să se reflecteze asupra acelei uniri a cerului cu pământul, care este scopul Întrupării și al Răscumpărării”, și continua afirmând că însuși Conciliul avea ca scop să extindă tot mai mult raza benefică a Întrupării și Răscumpărării lui Cristos în toate formele vieții sociale (cf. AAS 54 [1962], 724). Este o invitație care răsună astăzi cu putere deosebită. În criza actuală care interesează nu numai economia, ci diferite sectoare ale societății, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne spune cât de important este omul pentru Dumnezeu și Dumnezeu pentru om. Fără Dumnezeu omul ajunge să facă să prevaleze propriul egoism asupra solidarității și asupra iubirii, lucrurile materiale asupra valorilor, faptul de a avea asupra faptului de a fi. Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu pentru ca omul să redevină om. Cu Dumnezeu, chiar și în momentele dificile, de criză, nu dispare orizontul speranței: Întruparea ne spune că nu suntem niciodată singuri, Dumnezeu a intrat în umanitatea noastră și ne însoțește.

Însă locuirea Fiului lui Dumnezeu în „casa vie”, în templu, care este Maria, ne duce la un alt gând: acolo unde locuiește Dumnezeu trebuie să recunoaștem că toți suntem „acasă”; acolo unde locuiește Cristos frații săi și surorile sale nu mai sunt străini. Maria, care este mama lui Cristos este și mama noastră, ne deschide ușa Casei sale, ne conduce să intrăm în voința Fiului său. Așadar, credința e cea care dă o casă în lumea aceasta, cea care ne reunește într-o unică familie și cea care ne face pe toți frați și surori. Contemplând-o pe Maria, trebuie să ne întrebăm dacă și noi vrem să fim deschiși Domnului, dacă vream să-i oferim viața noastră pentru ca să fie o locuință pentru El; sau dacă ne este teamă că prezența Domnului poate să fie o limită pentru libertatea noastră, și dacă vrem să ne rezervăm o parte a vieții noastre, în așa fel ca să ne poată aparține numai nouă. Dar tocmai Dumnezeu e cel care eliberează libertatea noastră, o eliberează de închiderea în ea însăși, de setea de putere, de posesie, de dominare, și o face capabilă să se deschidă la dimensiunea care o realizează în sens deplin: aceea a dăruirii de sine, a iubirii, care devine slujire și împărtășire.

Credința ne face să locuim, să sălășluim, dar ne face și să mergem pe calea vieții. Și în această privință, Sfânta Casă de la Loreto păstrează o învățătură importantă. Așa cum știm, ea a fost situată deasupra unei străzi. Acest lucru ar putea să apară mai degrabă straniu: de fapt, din punctul nostru de vedere, casa și strada par să se excludă. În realitate, tocmai în acest aspect deosebit este păstrat un mesaj singular al aceste Case. Ea nu este o casă privată, nu aparține unei persoane sau unei familii, ci este o locuință deschisă tuturor, care se află, ca să spunem așa, pe strada noastră a tuturor. Așadar, aici la Loreto, găsim o casă care ne face să rămânem, să locuim, și care în același timp ne face să mergem, ne amintește că suntem pelerini, că trebuie să fim mereu în drum spre o altă locuință, spre casa definitivă, spre Cetatea veșnică, locuința lui Dumnezeu cu omenirea răscumpărată (cf. Ap 21,3).

Există încă un punct important din relatarea evanghelică a Bunei Vestiri pe care aș vrea să-l subliniez, un aspect care nu încetează niciodată să ne uimească: Dumnezeu cere „da”-ul omului, a creat un interlocutor liber, cere ca creatura sa să-i răspundă cu libertate deplină. Sfântul Bernard de Clairvaux, într-una din Predicile sale cele mai celebre, aproape că „reprezintă” așteptarea din partea lui Dumnezeu și a omenirii a „da”-ului Mariei, adresându-se ei cu o implorare: „Îngerul așteaptă răspunsul tău, pentru că de acum este timpul să se întoarcă la cel care l-a trimis… O, Stăpână, dă răspunsul acela, pe care pământul, pe care iadul, ba chiar pe care cerurile îl așteaptă. Așa cum Regele și Stăpânul tuturor dorea să vadă frumusețea ta, tot așa el dorește cu ardoare răspunsul tău afirmativ… Ridică-te, aleargă, deschide! Ridică-te cu credința, grăbește-te cu oferta ta, deschide cu adeziunea ta!” (In laudibus Virginis Mariae, Hom. IV, 8: Opera omnia, Edit. Cisterc., 1966, pag. 53 șu). Dumnezeu cere adeziunea liberă a Mariei pentru a deveni om. Desigur, „da”-ul Fecioarei este rod al harului divin. Însă harul nu elimină libertatea, dimpotrivă, o creează și o susține. Credința nu ia nimic de la creatura umană, ci îi permite realizarea deplină și definitivă.

Iubiți frați și surori, în acest pelerinaj care-l reparcurge pe cel al Fericitului Ioan al XXIII-lea – și care are loc, în mod providențial, în ziua în care este comemorat sfântul Francisc de Assisi, adevărată „Evanghelie vie” – aș vrea să încredințez Preasfintei Născătoare de Dumnezeu toate dificultățile pe care le trăiește lumea noastră în căutarea de seninătate și de pace, problemele atâtor familii care privesc la viitor cu îngrijorare, dorințele tinerilor care se deschid la viață, suferințele celui care așteaptă gesturi și alegeri de solidaritate și de iubire. Aș vrea să încredințez Născătoarei de Dumnezeu și acest timp special de har pentru Biserică, timp care se deschide în fața noastră. Tu, Mamă a lui „da”, care l-ai ascultat pe Isus, vorbește-ne despre El, povestește-ne drumul tău pentru a-l urma pe calea credinței, ajută-ne să-l vestim pentru ca fiecare om să-l poată primi și deveni locuință a lui Dumnezeu. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.10.2012
Publicarea pe acest sit: 05.10.2012
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns