Predica Papei la canonizarea a şapte Sfinţi

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de canonizare a șapte Fericiți
Vatican, 21 octombrie 2012

Venerați Frați,
Iubiți frați și surori!

Astăzi Biserica ascultă încă o dată aceste cuvinte ale lui Isus, rostite în timpul drumului spre Ierusalim, unde trebuia să se împlinească misterul său de pătimire, moarte și înviere. Sunt cuvinte care conțin sensul misiunii Bisericii pe pământ, marcată de jertfirea sa, de dăruirea sa totală. În această a treia duminică din octombrie, în care se celebrează Ziua Misionară Mondială, Biserica le ascultă cu intensitate deosebită și reînsuflețește conștiința că este în întregime în stare pernă de slujire față de om și față de Evanghelie, ca Acela care s-a oferit pe sine însuși până la jertfa vieții.

Adresez salutul meu cordial vouă tuturor, care umpleți Piața Sfântul Petru, îndeosebi Delegațiile oficiale și pelerinii veniți pentru a-i sărbători pe cei șapte sfinți noi. Salut cu afecțiune pe Cardinalii și Episcopii care în aceste zile participă la Adunarea sinodală despre Noua Evanghelizare. Este fericită coincidența dintre această Adunare și Ziua Misionară; și Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat este iluminant pentru ambele. Ea arată stilul evanghelizatorului, chemat să mărturisească și să vestească mesajul creștin conformându-se lui Isus Cristos, urmând însăși viața lui. Acest lucru este valabil fie pentru misiunea ad gentes, fie pentru noua evanghelizare în regiunile cu creștinătate antică.

Fiului Omului a venit pentru a sluji și pentru a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți (cf. Mc 10,45).

Aceste cuvinte au constituit programul de viață al celor șapte fericiți pe care astăzi Biserica îi înscrie în mod solemn în ceata glorioasă a sfinților. Cu un curaj eroic ei și-au trăit existența lor în consacrare totală lui Dumnezeu și în slujirea generoasă a fraților. Sunt fii și fiice ale Bisericii, care au ales viața de slujire urmându-l pe Domnul. Sfințenia în Biserică are mereu izvorul său în misterul răscumpărării, care este prefigurat de profetul Isaia în prima lectură: Slujitorul Domnului este Cel Drept care „va îndreptăți pe mulți, el va lua asupra sa fărădelegile lor” (Is 53,11); acest Slujitor este Isus Cristos, răstignit, înviat și viu în glorie. Canonizarea de astăzi constituie o confirmare elocventă a acestei misterioase realități mântuitoare. Puternica mărturisire de credință a acestor șapte discipoli generoși ai lui Cristos, conformarea lor la Fiul Omului strălucește astăzi în toată Biserica.

Jacques Berthieu, născut în 1838, în Franța, a fost foarte repede cucerit de Isus Cristos. În timpul slujirii sale în parohie, a avut dorința arzătoare de a mântui sufletele. Devenit iezuit, voia să străbată lumea pentru gloria lui Dumnezeu. Păstor neobosit în Insula Sfânta Maria și apoi în Madagascar, a luptat împotriva nedreptății, în timp ce ducea alinare celor săraci și celor bolnavi. Malgașii îl considerau ca un preot venit din cer, spunând: Dumneavoastră sunteți „tatăl și mama” noastră! S-a făcut totul pentru toți, luând din rugăciunea și din iubirea Inimii lui Isus forța umană și sacerdotală de a ajunge până la martiriu în 1896. A murit spunând: „Prefer mai degrabă să mor decât să renunța la credința mea”. Dragi prieteni, viața acestui evanghelizator să fie o încurajare și un model pentru preoți, pentru ca să fie oameni ai lui Dumnezeu asemenea lui! Exemplul său să-i ajute pe numeroșii creștini persecutați astăzi din cauza credinței! Fie ca mijlocirea lui, în acest An al Credinței, să aducă roade pentru Madagascar și pentru continentul african! Dumnezeu să binecuvânteze popor malgaș!

Pedro Calungsod s-a născut în jurul anului 1654, în regiunea Visayas în Filipine. Iubirea sa față de Cristos l-a determinat să se pregătească pentru a deveni catehet, cu misionarii iezuiți din acel loc. În 1668, împreună cu alți tineri cateheți, l-a însoțit pe părintele Diego Luis de San Vitores în Insulele Marianas pentru a evangheliza populația Chamorro. Viața era dură acolo și misionarii îndurau persecuții din cauza invidiilor și calomniilor. Însă Pedro a demonstrat credință și caritate profundă și a continuat să catehizeze mulți convertiți, dând mărturie despre Cristos printr-o viață de curăție și de dăruire pentru Evanghelie. Era foarte intensă dorința sa de a câștiga suflete pentru Cristos și acest lucru l-a făcut hotărât în acceptarea martiriului. A murit la 2 aprilie 1672. Martorii povestesc că Pedro ar fi putut să se salveze, dar a ales să rămână alături de părintele Diego. Preotul a avut ocazia să-i dea dezlegarea lui Pedro înainte de a fi el însuși ucis. Fie ca exemplul și mărturia curajoasă a lui Pedro Calungsod să inspire iubitele populații din Filipine să vestească Împărăția lui Dumnezeu cu putere și să câștige suflete pentru Dumnezeu!

Giovanni Battista Piamarta, preot din dieceza de Brescia, a fost un mare apostol al carității și al tineretului. Simțea exigența unei prezențe culturale și sociale a catolicismului în lumea modernă, de aceea s-a dedicat ridicării creștine, morale și profesionale a noilor generații cu iluminata sa încărcătură de umanitate și de bunătate. Însuflețit de încredere de neclintit în Divina Providență și de spirit profund de sacrificiu, a înfruntat dificultăți și trude pentru a da naștere multor opere apostolice, între care: Institutul Micilor Meșteșugari, Editura Queriniana, Congregația masculină a Sfintei Familii de la Nazaret și Congregația Slujitoarelor Umile ale Domnului. Secretul vieții sale intense și active se află în orele lungi pe care el le dedica rugăciunii. Când era copleșit de muncă, mărea timpul pentru întâlnirea, inimă la inimă, cu Domnul. Prefera pauzele în fața Preasfântului Sacrament, meditând pătimirea, moartea și învierea lui Cristos, pentru a scoate forță spirituală și a porni din nou la cucerirea inimii oamenilor, în special a tinerilor, pentru a-i conduce din nou la izvoarele vieții cu inițiative pastorale mereu noi.

„Dă-ne, Doamne, iubirea ta: în tine sperăm”. Cu aceste cuvinte, liturgia ne invită să ne însușim acest imn adus lui Dumnezeu creator și grijuliu, acceptând proiectul său în viața noastră. Așa a făcut sfânta Maria del Carmelo Sallés y Barangueras, călugăriță născută la Vic, în Spania, în 1848. Ea, văzând realizată speranța sa, după multe vicisitudini, contemplând dezvoltarea Congregației Călugărițelor Concepționiste Misionare ale Învățământului, pe care o fondase în 1892, a putut să cânte împreună cu Născătoarea lui Dumnezeu: „Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el”. Opera sa educativă, încredințată Fecioarei Neprihănite, continuă să aducă roade îmbelșugate în mijlocul tineretului prin angajarea generoasă a fiicelor sale, care asemenea ei se pun în mâinile lui Dumnezeu care poate toate.

Acum îmi îndrept privirea spre Marianne Cope, născută în 1838 la Heppenheim, în Germania. Când avea numai un an a fost dusă în Statele Unite, iar în 1862 a intrat în Al Treilea Ordin al sfântului Francisc la Syracuse, New York. După aceea, ca superioară generală a Congregației sale, Maica Marianne a acceptat din proprie voință o chemare de a se îngriji de leproșii din Hawaii, după ce mulți alții refuzaseră. A mers acolo cu șase surori pentru a gestiona un spital la Oahu și apoi pentru a fonda spitalul Malulani la Maui și pentru a deschide o casă pentru fete ale căror părinți erau leproși. După cinci ani, a acceptat invitația de a deschide o casă pentru femei și fete chiar în insula Molokai, mergând cu curaj acolo ea însăși și în practicând terminând propriul contact cu lumea exterioară. Acolo s-a îngrijit de părintele Damian, deja vestit datorită activității sale eroice printre leproși, îngrijindu-l până la moarte și luându-i locul printre leproșii bărbați. Când încă se mai putea face puțin pentru cei care sufereau de această boală teribilă, Marianne Cope a demonstrat iubirea, curajul și entuziasmul cele mai înalte. Ea este un exemplu luminos și puternic al celei mai bune tradiții catolice în îngrijirea surorilor și al spiritului iubitului său sfânt Francisc.

Kateri Tekakwitha s-a născut în statul New York de astăzi în anul 1665 din tată Mohawk și din mamă creștină algonchiană, care i-a transmis simțul după Dumnezeul cel viu. A fost botezată la vârsta de douăzeci de ani și, pentru a scăpa de persecuții, s-a refugiat în misiunea sfântului Francisc Xaveriu aproape de Montreal. Acolo a lucrat, fidelă față de tradițiile poporului său – chiar dacă a renunțat la convingerile religioase ale poporului său – până la moartea sa la vârsta de 24 de ani. Trăind o existență simplă, Kateri a rămas fidelă față de iubirea sa față de Isus, față de rugăciune și față de Liturghia zilnică. Cea mai mare dorință a ei era să-l cunoască pe Dumnezeu și să facă ceea ce-i place Lui.

Kateri ne impresionează prin acțiunea harului în viața sa în lipsa de susțineri externe și prin curajul în vocația cu totul specială în cultura sa. În ea, credința și cultura se îmbogățesc reciproc! Exemplul ei să ne ajute să trăim acolo unde suntem, fără a renega ceea ce suntem, iubindu-l pe Isus! Sfântă Kateri, patroana Canadei și prima sfântă amerindiană, noi îți încredințăm reînnoirea credinței în primele națiuni și în toată America de Nord! Dumnezeu să binecuvânteze primele națiuni!

Anna Schäffer de Mindelstetten, de tânără, voia să facă parte dintr-un Ordin călugăresc misionar. Provenind dintr-o condiție modestă, a încercat să câștige dota necesară pentru a fi primită în convent lucrând ca îngrijitoare. În această muncă a avut un grav accident cu arsuri incurabile la picioare, care au constrâns-o la pat toată viața sa. Astfel, patul de durere a devenit pentru ea chilia conventuală și suferința a constituit slujirea sa misionară. Inițial se plângea de propria soartă, dar apoi a ajuns să interpreteze situația sa ca o chemare iubitoare a Răstignitului de a-L urma. Întărită de Împărtășania zilnică, ea a devenit un neobosit instrument de mijlocire în rugăciune și o reflexie a iubirii lui Dumnezeu pentru multe persoane care căutau sfatul ei. Fie ca apostolatul său de rugăciune și de suferință, de sacrificiu și de ispășire să constituie un exemplu luminos pentru credincioșii din patria sa, iar mijlocirea ei să întărească mișcarea creștină de hospice [centre de îngrijiri paliative pentru bolnavii terminali] în slujirea lor benefică.

Iubiți frați și surori! Acești Sfinți noi, diferiți prin origine, limbă, națiune și condiție socială, sunt uniți cu întregul popor al lui Dumnezeu în misterul de mântuire al lui Cristos, Răscumpărătorul. Împreună cu ei, și noi adunați aici cu Părinții sinodali veniți din toate părțile lumii, cu cuvintele Psalmului proclamăm Domnului că „el este ajutorul și scutul nostru” și-l invocăm: „Fie, Doamne iubirea ta asupra noastră, după cum sperăm și noi în tine” (Ps 32,20-22). Fie ca mărturia noilor Sfinți, a vieții lor oferite cu generozitate pentru iubirea lui Cristos, să vorbească astăzi întregii Biserici, iar mijlocirea lor s-o întărească și s-o susțină în misiunea sa de a vesti Evanghelia la lumea întreagă.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.10.2012
Publicarea pe acest sit: 22.10.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns