Predica Papei în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu
și Ziua Mondială a Vieții Consacrate
Vatican, 2 februarie 2017

Când părinții lui Isus l-au dus pe Prunc pentru a îndeplini prescrierile legii, Simeon, „condus de Duhul Sfânt” (Lc 2,27), ia în brațe Pruncul și începe un cânt de binecuvântare și de laudă: „căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău, Israel” (Lc 2,30-32). Simeon n-a putut numai să vadă, ci a avut și privilegiul de a îmbrățișa speranța suspinată, și asta îl face să tresalte de bucurie. Inima sa se bucură pentru că Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului său; îl simte carne din carnea sa.

Liturgia de astăzi ne spune că, la patruzeci de zile după naștere, cu acel rit „Domnul se supunea prescrierilor din legea veche, dar în realitate venea în întâmpinarea poporului său care-l aștepta în credință” (Liturghierul Roman, 2 februarie, Cuvânt la procesiunea de intrare). Întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul său trezește bucuria și reînnoiește speranța.

Cântarea lui Simeon este cântarea omului credincios care, la sfârșitul zilelor sale, poate să afirme: este adevărat, speranța în Dumnezeu nu dezamăgește niciodată (cf. Rom 5,5). El nu înșală. Simeon și Ana, la bătrânețe, sunt capabili de o nouă rodnicie, și mărturisesc asta cântând: viața merită să fie trăită cu speranță pentru că Domnul își menține promisiunea; și după aceea însuși Isus va explica această promisiune în sinagoga din Nazaret: bolnavii, cei închiși, cei care sunt singuri, săracii, bătrânii, păcătoșii, sunt și ei invitați să intoneze aceeași cântare de speranță. Isus este cu ei, este cu noi (cf. Lc 4,18-19).

Această cântare de speranță am primit-o ca moștenire de la părinții noștri. Ei ne-au introdus în această „dinamică”. În fețele lor, în viețile lor, în dăruirea lor zilnică și constantă am putut vedea cum această laudă s-a făcut trup. Suntem moștenitori ai părinților noștri, moștenitori ai speranței care n-a dezamăgit pe mamele noastre și pe tații noștri fondatori, pe frații noștri mai mari. Suntem moștenitori ai bătrânilor noștri care au avut curajul de a visa; și, ca ei, astăzi vrem să cântăm și noi: Dumnezeu nu înșeală, speranța în El nu dezamăgește. Dumnezeu vine în întâmpinarea poporului său. Și vrem să cântăm intrând în profeția lui Ioel: „voi revărsa Duhul meu peste orice făptură: vor profeți fiii voștri și fiicele voastre, bătrânii voștri vor aveae vise și tinerii voștri vor avea viziuni” (3,1).

Ne face bine să primim visul părinților noștri pentru a putea profeți astăzi și a regăsi din nou ceea ce într-o zi a înflăcărat inima noastră. Vis și profeție împreună. Amintire a modului în care au visat bătrânii noștri, tații noștri și mamele noastre și curaj pentru a duce înainte, profetic, acest vis.

Această atitudine ne va face rodnici pe noi cei consacrați, dar mai ales ne va feri de o tentație care poate să facă sterilă viața noastră consacrată: tentația supraviețuirii. Un rău care se poate instala puțin câte puțin în noi, în sânul comunităților noastre. Atitudinea de supraviețuire ne face să devenim reacționari, fricoși, ne face să ne închidem lent și tăcut în casele noastre și în schemele noastre. Ne proiectează spre în spate, spre gesturile glorioase – dar trecute – care, în loc să trezească creativitatea profetică născută din visele fondatorilor noștri, caută scurtături pentru a scăpa de provocările care astăzi bat la porțile noastre. Psihologia supraviețuirii elimină forța carismelor noastre pentru că ne face să le domesticim, să le facem „la îndemână” dar privându-le de acea forță creativă pe care ei au inaugurat-o; face în așa fel încât să vrem mai mult să protejăm spații, edificii și structuri decât să facem posibile noi procese. Tentația supraviețuirii ne face să uităm harul, ne face profesioniști ai sacrului dar nu părinți, maici sau frați ai speranței pe care suntem chemați s-o profețim. Acest climat de supraviețuire usucă inima bătrânilor noștri privându-i de capacitatea de a visa și, în acest mod, sterilizează profeția pe care cei mai tineri sunt chemați s-o vestească și s-o realizeze. În puține cuvinte, tentația supraviețuirii transformă în pericol, în amenințare, în tragedie ceea ce Domnul ne prezintă ca o oportunitate pentru misiune. Această atitudine nu este proprie numai a vieții consacrate, ci în mod deosebit suntem invitați să ne ferim să cădem în ea.

Să ne întoarcem la textul evanghelic și să contemplăm din nou scena. Ceea ce a trezit cântarea de laudă în Simeon și Ana n-a fost desigur faptul de a se privi pe ei înșiși, analizarea și revederea propriei situații personale. N-a fost faptul de a rămâne închiși din frică să nu li se poată întâmpla ceva rău. Ceea ce a trezit cântarea a fost speranța, acea speranță care-i susținea în bătrânețe. Acea speranță s-a văzut realizată în întâlnirea cu Isus. Când Maria îl pune în brațele lui Simeon pe Fiul Promisiunii, bătrânul începe să cânte, face o proprie „liturgie”, cântă visele sale. Când îl pune pe Isus în mijlocul poporului său, acesta găsește bucuria. Da, numai asta va putea să ne restituie bucuria și speranța, numai asta ne va salva de la a trăi într-o atitudine de supraviețuire. Numai asta va face rodnică viața noastră și va menține vie inima noastră. A-l pune pe Isus acolo unde trebuie să stea: în mijlocul poporului său.

Toți suntem conștienți de transformarea multiculturală prin care trecem, nimeni nu pune la îndoială asta. De aici importanța ca toți consacrații să fie inserați cu Isus în viața, în inima acestor mari transformări. Misiunea – în conformitate cu fiecare carismă particulară – este aceea care ne amintește că am fost invitați să fim drojdie a acestui aluat concret. Desigur vor putea să existe „făini” mai bune, dar Domnul ne-a invitat să plămădim aici și acum, cu provocările care ni se prezintă. Nu cu atitudine defensivă, nu mișcați de fricile noastre, ci cu mâinile pe plug încercând să facem să crească grâul semănat de atâtea ori în mijlocul neghinei. A-l pune pe Isus în mijlocul poporului său înseamnă a avea o inimă contemplativă, capabilă să recunoască modul în care Dumnezeu merge pe drumurile orașelor noastre, ale satelor noastre, ale cartierelor noastre. A-l pune pe Isus în mijlocul poporului său înseamnă a lua asupra noastră crucea fraților noștri și a voi să-i ajutăm s-o poarte. Înseamnă a voi să atingem rănile lui Isus în rănile lumii, care este rănită și dorește cu ardoare și imploră să învie.

A ne pune cu Isus în mijlocul poporului său! Nu ca activiști ai credinței, ci ca bărbați și femei care sunt încontinuu iertați, bărbați și femei uniți în botez pentru a împărtăși această ungere și mângâierea lui Dumnezeu cu ceilalți.

A ne pune cu Isus în mijlocul poporului său, pentru că „simțim provocarea de a descoperi și a transmite «mistica» de a trăi împreună, de a ne amesteca, de a ne întâlni, de a ne lua în brațe, de a ne sprijini, de a participa la această maree un pic haotică ce se poate transforma într-o adevărată experiență de fraternitate, într-o caravană solidară, într-un pelerinaj sfânt. […] Dacă am putea urma acest drum, ar fi un lucru așa de bun, așa de vindecător, așa de eliberator, așa de generator de speranță! A ieși din noi înșine pentru a ne uni cu alții face bine” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 87) nu numai că face bine, ci transformă viața noastră și speranța noastră într-o cântare de laudă. Însă asta putem s-o facem numai dacă ne însușim visele bătrânilor noștri și le transformăm în profeție.

Să-l însoțim pe Isus ca să se întâlnească cu poporul său, să fie în mijlocul poporului său, nu în plângerea sau în anxietatea celui care a uitat să profețească pentru că nu a luat asupra sa visele părinților săi, ci în laudă și în seninătate; nu în agitația ci în răbdarea celui care se încrede în Duhul, Stăpânul viselor și al profeției. Și astfel împărtășim ceea ce ne aparține: cântare care se naște din speranță.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.02.2017
Publicarea pe acest sit: 02.02.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns