Predica Papei în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu
și Ziua Mondială a Vieții Consacrate
Vatican, 2 februarie 2013

Iubiți frați și surori!

În relatarea copilăriei lui Isus, sfântul Luca subliniază cum Maria și Iosif erau fideli față de Legea Domnului. Cu profundă evlavie împlinesc tot ceea ce este prescris după nașterea unui întâi-născut de parte bărbătească. Este vorba de două prescrieri foarte vechi: una se referă la mamă și cealaltă la pruncul nou-născut. Pentru femeie este prescris să se abțină timp de patruzeci de zile de la practicile rituale, după care să ofere un dublu sacrificiu: un miel ca ardere de tot și o turturică sau un porumbel pentru păcat; dar dacă femeia este săracă, poate să ofere două turturele sau doi porumbei (cf. Lev 12,1-8). Sfântul Luca precizează că Maria și Iosif au oferit jertfa săracilor (cf. 2,24), pentru a evidenția că Isus s-a născut într-o familie de oameni simpli, umilă dar foarte credincioasă: o familie care aparține acelor săraci din Israel care formează adevăratul popor al lui Dumnezeu. Pentru întâiul-născut băiat, care conform Legii lui Moise este proprietate a lui Dumnezeu, era prescrisă în schimb răscumpărarea, stabilită în oferirea a cinci sicli, care trebuiau plătiți unui preot în orice loc. Asta ca amintire veșnică a faptului că, în timpul Exodului, Dumnezeu i-a cruțat pe întâii-născuți ai evreilor (cf. Ex 13,11-16).

Este important de observat că pentru aceste două acte – purificarea mamei și răscumpărarea fiului – nu era necesar să se meargă la Templu. În schimb Maria și Iosif vor să împlinească toate la Ierusalim și sfântul Luca arată cum întreaga scenă converge spre Templu, deci să se focalizeze asupra lui Isus care intră acolo. Și iată că, tocmai prin prescrierile Legii, evenimentul principal devine altul, adică „prezentarea” lui Isus la Templul lui Dumnezeu, care înseamnă actul de a-l oferi pe Fiul Celui Preaînalt Tatălui care l-a trimis (cf. Lc 1,32.35).

Această narațiune a Evanghelistului are referință în cuvântul profetului Malahia pe care l-am ascultat la începutul primei lecturi: „Acestea le spune Domnul Dumnezeu: «Iată, eu trimit pe crainicul meu și va pregăti calea înaintea mea; și va veni îndată în templul său Domnul pe care îl căutați, vestitorul legământului, pe care îl doriți… El va curăți pe fiii lui Levi… pentru ca ei să aducă Domnului jertfă întru dreptate»” (3,1.3). În mod clar aici nu se vorbește despre un prunc și totuși acest cuvânt are împlinire în Isus, pentru că „imediat”, grație credinței părinților săi, El a fost dus la Templu; și în actul „prezentării” sale, sau al „oferirii” sale personale lui Dumnezeu Tatăl, transpare clar tema sacrificiului și a preoției, ca în textul profetului. Pruncul Isus, care este prezentat imediat la Templu, este același care, ajuns adult, va purifica Templul (cf. In 2,13-22; Mc 11,15.19 și textele paralele) și mai ales va face din el însuși jertfa și marele preot al noului Legământ.

Aceasta este și perspectiva din Scrisoarea către Evrei, din care a fost proclamat un text în lectura a doua, așa că tema despre noua preoție este întărită: o preoție – cea inaugurată de Isus – care este existențială: „Așadar, prin faptul că el însuși a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercați” (2,18). Și astfel găsim și tema suferinței, foarte marcată în textul evanghelic, acolo unde Simeon rostește profeția cu privire la Prunc și cu privire la Mamă: „Iată, acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel și ca semn care va stârni împotrivire… iar ție [Marie] o sabie îți va străpunge sufletul” (Lc 2,34-35). „Mântuirea” pe care Isus o aduce poporului său și pe care o întrupează în el însuși trece prin cruce, prin moartea violentă pe care El o va învinge și o va transforma cu oferirea vieții din iubire. Această oferire este deja prevestită în întregime în gestul prezentării la Templu, un gest determinat desigur de tradițiile din vechiul Legământ, dar intim însuflețit de prezența lui Dumnezeu și a Duhului său Sfânt în Isus. De fapt, Duhul plutește deasupra întregii scene a prezentării lui Isus la Templu, îndeosebi deasupra figurii lui Simeon, dar și a Anei. Este Duhul „Mângâietor”, care aduce „mângâierea” lui Israel și mișcă pașii și inima celor care o așteaptă. Duhul e cel care sugerează cuvintele profetice ale lui Simeon și Ana, cuvinte de binecuvântare, de laudă adusă lui Dumnezeu, de credință în Consacratul său, de mulțumire pentru că în sfârșit ochii noștri pot să vadă și brațele noastre pot îmbrățișa „mântuirea sa” (cf. 2,30).

„Lumină spre luminarea neamurilor și spre gloria poporului tău Israel” (2,32): așa îl definește Simeon pe Mesia Domnului, la sfârșitul cântării sale de binecuvântare. Tema luminii, care este ecoul primului și al celui de-al doilea poem al Slujitorului Domnului, în Deutero-Isaia (cf. Is 42,6; 49,6), este puternic prezent în această liturgie. De fapt, ea a fost deschisă de o procesiune sugestivă, la care au participat Superiorii și Superioarele Generale ale Institutelor de viață consacrată reprezentate aici, care purtau lumânările aprinse. Acest semn, specific tradiției liturgice a acestei Sărbători, este foarte expresiv. Manifestă frumusețea și valoarea vieții consacrate ca reflexie a luminii lui Cristos; un semn care amintește de intrarea Mariei în Templu: Fecioara Maria, Consacrata prin excelență, purta în brațe Lumina însăși, Cuvântul întrupat, venit să alunge întunericul din lume cu iubirea lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori consacrați, voi toți ați fost reprezentați în acel pelerinaj simbolic, pe care în Anul Credinței îl exprimă și mai mult venirea voastră în Biserică, pentru a fi întăriți în credință și a reînnoi oferirea de voi înșivă lui Dumnezeu. Fiecăruia dintre voi și Institutelor voastre adresez cu afecțiune cel mai cordial salut al meu și vă mulțumesc pentru prezența voastră. În lumina lui Cristos, cu multiplele carisme de viață contemplativă și apostolică, voi cooperați la viața și la misiunea Bisericii în lume. În acest spirit de recunoștință și de comuniune, aș vrea să vă adresez trei invitații pentru ca să puteți intra pe deplin pe acea „poartă a credinței” care este mereu deschisă pentru noi (cf. Scrisoarea apostolică Porta fidei, 1).

Vă invit, în primul rând, să alimentați o credință în măsură să lumineze vocația voastră. Vă îndemn pentru aceasta să comemorați, ca într-un pelerinaj interior, „prima iubire” cu care Domnul Isus Cristos a încălzit inima voastră, nu din nostalgie, ci pentru a alimenta flacăra aceea. Și pentru aceasta este nevoie să stați cu El, în tăcerea adorației; și astfel să treziți voința și bucuria de a-i împărtăși viața, alegerile, ascultarea credinței, fericirea săracilor, radicalitatea iubirii. Pornind mereu din nou de la această întâlnire de iubire voi părăsiți toate pentru a sta cu El și a fi asemenea Lui în slujirea lui Dumnezeu și a fraților (cf. Exortația apostolică Vita consecrata, 1).

În al doilea rând vă invit la o credință care să știe să recunoască înțelepciunea slăbiciunii. În bucuriile și în suferințele din timpul prezent, când duritatea și povara crucii se fac simțite, să nu vă îndoiți că kenosi a lui Cristos este deja victorie pascală. Tocmai în limita și în slăbiciunea umană suntem chemați să trăiască această conformare cu Cristos, într-o tensiune totalizantă care anticipă, în măsura posibilă în timp, perfecțiunea escatologică (ibid., 16). În societățile eficienței și succesului, viața voastră marcată de „minoritatea” și de slăbiciunea celor mici, de empatia cu aceia care nu au glas, devine un semn evanghelic de împotrivire.

În sfârșit, vă invit să reînnoiți credința care vă face să fiți pelerini spre viitor. Prin natura sa, viața consacrată este pelerinajul spiritului, în căutarea unei Fețe care uneori se manifestă și uneori se ascunde: „Faciem tuam, Domine, requiram” (Ps 26,8). Aceasta să fie dorința constantă a inimii voastre, criteriul fundamental care orientează drumul vostru, atât în micii pași zilnici cât și în deciziile cele mai importante. Nu vă uniți cu profeții prăpăstioși care proclamă sfârșitul sau non-sensul vieții consacrate în Biserica din zilele noastre; mai degrabă îmbrăcați-vă în Isus Cristos și îmbrăcați armele luminii – așa cum îndeamnă sfântul Paul (cf. Rom 13,11-14) – rămânând treji și vigilenți. Sfântul Cromațiu din Aquileia scria: „Să îndepărteze de la noi Domnul acest pericol pentru ca niciodată să nu ne lăsăm îngreunați de somnul infidelității; ci să ne dea harul său și milostivirea sa, pentru ca să putem veghea mereu în fidelitate față de El. De fapt, fidelitatea noastră poate să vegheze în Cristos” (Sermo 32, 4).

Iubiți frați și surori, bucuria vieții consacrate trece în mod necesar prin participarea la Crucea lui Cristos. Așa a fost pentru Maria Preasfântă. Suferința ei este suferința inimii care formează una cu Inima Fiului lui Dumnezeu, străpunsă din iubire. Din acea rană țâșnește lumina lui Dumnezeu și chiar și din suferințele, din jertfele, din dăruirea de ei înșiși pe care consacrații o trăiesc din iubire față de Dumnezeu și față de alții se iradiază aceeași lumină care evanghelizează neamurile. În această Sărbătoare, vă urez în mod deosebit vouă celor consacrați ca viața voastră să aibă mereu gustul parresia-ei evanghelice, pentru ca în voi Vestea Bună să fie trăită, mărturisită, vestită și să strălucească precum Cuvânt al adevărului (cf. Scrisoarea apostolică Porta fidei, 6). Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.02.2013
Publicarea pe acest sit: 03.02.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns