Predica Papei în sărbătoarea Botezului Domnului

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Sfânta Liturghie celebrată
în sărbătoarea Botezului Domnului,
Capela Sixtină, 14 ianuarie 2013

Iubiți frați și surori,

Bucuria care a provenit din celebrarea Sfintei Nașteri își are astăzi împlinirea în sărbătoarea Botezului Domnului. La această bucurie se adaugă un motiv ulterior pentru noi care suntem reuniți aici: în sacramentul Botezului care peste puțin timp îl voi administra acestor nou-născuți se manifestă, de fapt, prezența vie și activă a Duhului Sfânt care, îmbogățind cu noi fii Biserica, îi dă viață și o face să crească și pentru asta nu putem să nu ne bucurăm. Doresc să adresez un salut special vouă, dragi părinți, nași și nașe, care astăzi mărturisiți credința voastră cerând Botezul pentru acești copiii, pentru ca să fie născuți la viața nouă în Cristos și să facă parte din comunitatea credincioșilor.

Relatarea evanghelică a botezului lui Isus, pe care astăzi am ascultat-o după redactarea sfântului Luca, arată calea de înjosire și de umilință pe care Fiul lui Dumnezeu a ales-o în mod liber pentru a adera la planul Tatălui, pentru a fi ascultător față de voința lui de iubire față de om în toate, până la jertfa pe cruce. Devenit adult de acum, Isus începe activitatea sa publică mergând la râul Iordan pentru a primi de la Ioan un botez de pocăință și de convertire. Se întâmplă ceea ce în ochii noștri ar putea să apară paradoxal. Isus are nevoie de pocăință și de convertire? Desigur că nu. Și totuși, chiar Cel care este fără păcat se pune între păcătoși pentru a fi botezat, pentru a îndeplini acest gest de pocăință; Sfântul lui Dumnezeu se unește cu aceia care recunosc că au nevoie de iertare și cer de la Dumnezeu darul convertirii, adică harul de a se întoarce la El cu toată inima, pentru a fi complet ai lui. Isus vrea să fie de partea păcătoșilor, făcându-se solidar cu ei, exprimând apropierea lui Dumnezeu. Isus se arată solidar cu noi, cu truda noastră de a ne converti, de a părăsi egoismele noastre, de a ne dezlipi de păcatele noastre, pentru a ne spune că dacă îl acceptăm în viața noastră El este capabil să ne ridice din nou și să ne conducă la înălțimea lui Dumnezeu Tatăl. Și această solidaritate a lui Isus nu este, ca să spunem așa, un simplu exercițiu al minții și al voinței. Isus s-a cufundat realmente în condiția noastră umană, a trăit-o până la capăt, în afară de păcat, și este în măsură să-i înțeleagă slăbiciunea și fragilitatea. Pentru aceasta El simte compasiune, alege să „pătimească cu” oamenii, să se facă penitent împreună cu noi. Aceasta este opera lui Dumnezeu pe care Isus vrea s-o împlinească: misiunea divină de a-l îngriji pe cel care este rănit și de a-l trata pe cel care este bolnav, de a lua asupra sa păcatul lumii.

Ce se întâmplă în momentul în care Isus este botezat de Ioan? În fața acestui act de iubire umilă din partea Fiului lui Dumnezeu, se deschid cerurile și se manifestă în mod vizibil Duhul Sfânt sub formă de porumbel, în timp ce un glas de sus exprimă complăcerea Tatălui, care-l recunoaște pe Fiul unicul născut, Cel Iubit. Este vorba de o adevărată manifestare a Preasfintei Treimi, care dă mărturie despre divinitatea lui Isus, despre faptul că el este Mesia cel promis, Cel pe care Dumnezeu l-a trimis ca să elibereze poporul său, pentru ca să fie mântuit (cf. Is 40,2). Astfel se realizează profeția lui Isaia pe care am ascultat-o în prima lectură: Domnul Dumnezeu vine cu putere pentru a distruge faptele păcatului și brațul său exercită stăpânirea pentru a-l dezarma pe Cel Rău; dar să ținem cont de faptul că acest braț este brațul întins pe cruce și că puterea lui Cristos este puterea Celui care suferă pentru noi: aceasta este puterea lui Dumnezeu, diferită de puterea lumii; așa vine Dumnezeu cu putere pentru a distruge păcatul. Cu adevărat Isus acționează ca Păstorul cel bun care paște turma și o adună, pentru ca să nu fie risipită (cf. Is 40,10-11), și își oferă însăși viața sa pentru ca să aibă viață. Prin moartea sa răscumpărătoare omul este eliberat de stăpânirea păcatului și este reconciliat cu Tatăl; prin învierea sa omul este mântuit de moartea veșnică și este făcut victorios asupra Celui Rău.

Iubiți frați și surori, ce se întâmplă la Botezul pe care peste puțin timp îl voi administra copiilor voștri? Se întâmplă tocmai asta: vor fi uniți în mod profund și pentru totdeauna cu Isus, scufundați în misterul acestei puteri a lui, adică în misterul morții sale, care este izvor de viață, pentru a participa la învierea lui, pentru a se renaște la o viață nouă. Iată minunea care astăzi se repetă și pentru copiii voștri: primind Botezul, ei se renasc ca fii ai lui Dumnezeu, părtași ai relației filiale pe care Isus o are cu Tatăl, capabili să se adreseze lui Dumnezeu chemându-l cu deplină confidență și încredere: „Abba, Tată”. Și deasupra copiilor voștri cerul este deschis și Dumnezeu spune: aceștia sunt fiii mei, fiii desfătării mele. Inserați în această relație și eliberați de păcatul strămoșesc, ei devin mădulare vii ale unicului trup care este Biserica și sunt făcuți în stare să trăiască în plinătate vocația lor la sfințenie, așa încât să poată moșteni viața veșnică, dobândită nouă de învierea lui Isus.

Dragi părinți, cerând Botezul pentru copiii voștri, voi manifestați și mărturisiți credința voastră, bucuria de a fi creștini și de a aparține Bisericii. Este bucuria care provine din conștiința că ați primit un mare dar de la Dumnezeu, credința, un dar pe care niciunul dintre noi nu l-a putut merita, ci care ne-a fost dat în mod gratuit și la care am răspuns cu „da”-ul nostru. Este bucuria de a ne recunoaște fii ai lui Dumnezeu, de a ne descoperi încredințați mâinilor sale, de a ne simți primiți într-o îmbrățișare de iubire, în același mod în care o mamă îl susține și-l îmbrățișează pe copilul său. Această bucurie care orientează drumul fiecărui creștin, se întemeiază pe un raport personal cu Isus, un raport care orientează întreaga existență umană. De fapt, El este sensul vieții noastre, Cel spre care merită să ținem îndreptată privirea, pentru a fi luminați de Adevărul său și a putea trăi în plinătate. Drumul credinței care începe astăzi pentru acești copii se întemeiază de aceea pe o certitudine, pe experiența că nu există nimic mai mare decât a-l cunoaște pe Cristos și a comunica altora prietenia cu El; numai în această prietenie se deschid realmente marile potențialități ale condiției umane și putem experimenta ceea ce este frumos și ceea ce eliberează (cf. Omilia la Sfânta Liturghie de începere a pontificatului, 24 aprilie 2005). Cine a avut această experiență nu este dispus să renunțe la propria credință pentru nimic pe lume.

Vouă, dragi nași și nașe, vă revine misiunea importantă de a susține și a ajuta opera educativă a părinților, fiindu-le alături în transmiterea adevărurilor credinței și în mărturisirea valorilor Evangheliei, în a-i face pe acești copii să crească într-o prietenie tot mai profundă cu Domnul. Să știți să le oferiți mereu exemplul vostru bun, prin exercitarea virtuților creștine. Nu este ușor de a manifesta în mod deschis și fără compromisuri ceea ce credem, în special în contextul în care trăim, în fața unei societăți care-i consideră adesea în afara modei și în afara timpului pe cei care trăiesc din credința în Isus. Pe unda acestei mentalități, poate să existe și printre creștini riscul de a înțelege raportul cu Isus ca limitant, ceva care mortifică propria realizare personală; „Dumnezeu este văzut ca limita libertății noastre, o limită care trebuie eliminată pentru ca omul să poată fi totalmente el însuși” (L’infanzia di Ges?, 101). Dar nu este așa! Această viziune arată că nu a înțeles nimic din raportul cu Dumnezeu, pentru că tocmai ce se înaintează treptat pe drumul credinței, se înțelege cum Isus exercită asupra noastră acțiunea eliberatoare a iubirii lui Dumnezeu, care ne face să ieșim din egoismul nostru, din faptul de a fi concentrați asupra noastră, pentru a ne conduce la o viață deplină, în comuniune cu Dumnezeu și deschisă celorlalți. „«Dumnezeu este iubire; cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el» (1In 4,16). Aceste cuvinte din Prima Scrisoare a lui Ioan exprimă cu claritate singulară centrul credinței creștine: imaginea creștină a lui Dumnezeu și respectiva imagine a omului și a drumului său” (Enciclica Deus caritas est, 1).

Apa cu care acești copii vor fi însemnați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh îi va scufunda în acel „izvor” de viață care este însuși Dumnezeu și care-i va face adevărați fii ai săi. Și sămânța virtuților teologale, revărsate de Dumnezeu, credința, speranța și caritatea, sămânță care astăzi este pusă în inima lor prin puterea Duhului Sfânt, va trebui să fie alimentată mereu de Cuvântul lui Dumnezeu și de Sacramente, așa încât aceste virtuți ale creștinului să poată crește și să poată ajunge la maturitate deplină, așa încât să facă din fiecare dintre ei un adevărat martor al Domnului. În timp ce invocăm asupra acestor micuți revărsarea Duhului Sfânt, îi încredințăm ocrotirii Sfintei Fecioare; ea să-i păzească mereu cu prezența sa maternă și să-i însoțească în fiecare moment al vieții lor. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.01.2013
Publicarea pe acest sit: 14.01.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns