Predica Papei despre Noua Evanghelizare

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
despre Noua Evanghelizare
San Pietro, 16 octombrie 2011

Venerați frați,
Iubiți frați și surori!

Celebrez cu bucurie astăzi Sfânta Liturghie pentru voi care sunteți angajați în multe părți ale lumii pe frontierele noii evanghelizări. Această Liturgie este încheierea întâlnirii care ieri v-a chemat să vă confruntați în privința locurilor acestei misiuni și să ascultați câteva mărturii semnificative. Eu însuși am voit să vă prezint câteva gânduri, în timp ce astăzi frâng pentru voi pâinea Cuvântului și a Euharistiei, având certitudinea – împărtășită de noi toți – că fără Cristos, Cuvânt și Pâine a vieții, nu putem face nimic (cf. In 15,5). Sunt bucuros că această întâlnire se situează în contextul lunii octombrie, chiar cu o săptămână înainte de Ziua Misionară Mondială: acest lucru amintește de justa dimensiune universală a noii evanghelizări, în armonie cu aceea a misiunii ad gentes.

Vă adresez un salut cordial vouă tuturor care ați primit invitația Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări. Îndeosebi îl salut și îi mulțumesc președintelui acestui dicaster recent înființat, monseniorul Salvatore Fisichella, și pe colaboratorii săi.

Să venim acum la lecturile biblice în care astăzi Domnul ne vorbește. Prima, luată din cartea profetului Isaia, ne spune că Dumnezeu este unul, este unic; nu există alți dumnezei în afară de Domnul și chiar puternicul Cirus, împărat al perșilor, face parte dintr-un plan mai mare, pe care numai Dumnezeu îl cunoaște și îl duce înainte. Această lectură ne dă sensul teologic al istoriei: răsturnările epocale, succesiunea marilor puteri stau sub stăpânirea supremă a lui Dumnezeu; nici o putere pământească nu poate să stea în locul său. Teologia istoriei este un aspect important, esențial al noii evanghelizări, pentru că oamenii din timpul nostru, după perioada nefastă a imperiilor totalitare din secolul al XX-lea, au nevoie să regăsească o privire de ansamblu asupra lumii și asupra timpului, o privire cu adevărat liberă, pașnică, acea privire pe care Conciliul al II-lea din Vatican a transmis-o în documentele sale și pe care predecesorii mei, Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea și Fericitul Ioan Paul al II-lea, au ilustrat-o cu magisteriul lor.

A doua lectură este începutul Primei Scrisori către Tesaloniceni, și deja acest lucru este foarte sugestiv pentru că e vorba de cea mai veche scrisoare care a ajuns la noi a celui mai mare evanghelizator din toate timpurile, apostolul Paul. El ne spune înainte de toate că nu se evanghelizează în manieră izolată: de fapt, și el avea drept colaboratori pe Silvan și pe Timotei (cf. 1Tes 1,1) și pe mulți alții. Și imediat adaugă un alt lucru foarte important: că vestirea trebuie să fie mereu precedată, însoțită și urmată de rugăciune. De fapt, scrie el: „Îi mulțumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toți, pomenindu-vă fără încetare în rugăciunile noastre” (v. 2). Apostolul spune apoi că este foarte conștient de faptul că pe membrii comunității nu i-a ales el, ci Dumnezeu: „ați fost aleși” – afirmă el (v. 4). Fiecare misionar al Evangheliei trebuie să țină cont mereu de acest adevăr: Domnul e cel care atinge inimile cu Cuvântul său și cu Duhul său, chemând persoanele la credință și la comuniunea în Biserică. În sfârșit, Paul ne lasă o învățătură foarte prețioasă, luată din experiența sa. El scrie: „Pentru că evanghelia noastră n-a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci și prin putere, prin Duhul Sfânt și prin convingerea deplină” (v. 5). Evanghelizarea, pentru a fi eficace, are nevoie de forța Duhului, care să însuflețească vestirea și să reverse în cel care o duce acea „convingere deplină” despre care vorbește apostolul. Aceste termen „convingere”, „convingere deplină”, în originalul grec, este pleroforia: un cuvânt care nu exprimă atât aspectul subiectiv, psihologic, cât mai degrabă plinătatea, fidelitatea, caracterul complet – în acest caz al vestirii lui Cristos. Vestire care, pentru a fi împlinită și fidelă, cere să fie însoțită de semne, de gesturi, ca predica lui Isus. Cuvânt, Duh și convingere – astfel înțeleasă – sunt deci inseparabile și contribuie să facă în așa fel încât mesajul evanghelic să se răspândească în mod eficace.

Ne oprim acum asupra textului din Evanghelie. E vorba despre textul cu privire la legitimitatea tributului care trebuie plătit Cezarului, care conține răspunsul celebru al lui Isus: „Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21). Însă, înainte de a ajunge la acest moment, există o trecere care se poate referi la cei care au misiunea de a evangheliza. De fapt, interlocutorii lui Isus – discipoli ai fariseilor și irodieni – se adresează Lui cu o apreciere, spunând: „Știm că ești sincer și înveți cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ești părtinitor cu nimeni, căci nu te uiți la fața omului” (v. 16). Tocmai această afirmație, deși este mișcată de ipocrizie, trebuie să atragă atenția noastră. Discipolii fariseilor și irodienii nu cred în ceea ce spun. Afirmă asta numai ca o captatio benevolentiae pentru a fi ascultați, însă inima lor este foarte departe de acel adevăr; ba chiar ei vor să-l atragă pe Isus într-o capcană pentru a-l putea acuza. În schimb pentru noi expresia aceea este prețioasă și adevărată: de fapt, Isus este sincer și învață cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu este părtinitor cu nimeni, căci nu se uită la fața omului. El însuși este această „cale a lui Dumnezeu” pe care noi suntem chemați să o parcurgem. Putem aminti aici cuvintele lui Isus însuși, în Evanghelia lui Ioan: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (14,6). Este iluminant în această privință comentariul sfântului Augustin: „Era necesar ca Isus să spună: „Eu sunt calea, adevărul și viața” pentru că, odată cunoscută calea, rămânea de cunoscut ținta. Calea conducea la adevăr, conducea la viață… Și noi unde mergem dacă nu la El? Și pe ce cale mergem dacă nu prin El?” (In Ioh 69, 2). Noii evanghelizatori sunt chemați să meargă cei dintâi pe această Cale care este Cristos pentru a face cunoscută altora frumusețea Evangheliei care dăruiește viața. Și pe această Cale nu mergem niciodată singuri, ci în companie: o experiență de comuniune și de fraternitate care este oferită celor pe care îi întâlnim, pentru a-i face părtași de experiența pe care o avem cu Cristos și cu Biserica sa. Astfel, mărturia unită cu vestirea poate să deschidă inima celor care sunt în căutarea adevărului pentru ca să poată ajunge la sensul propriei vieți.

O scurtă reflecție și despre problema centrală a tributului dat Cezarului. Isus răspunde cu un surprinzător realism politic, legat cu teocentrismul tradiției profetice. Tributul dat Cezarului trebuie plătit pentru că imaginea pe monedă este a lui; însă omul, orice om, poartă în sine o altă imagine, pe cea a lui Dumnezeu și de aceea Lui, și numai Lui, fiecare este debitor cu propria existență. Părinții Bisericii, pornind de la faptul că Isus face referință la imaginea împăratului imprimată pe moneda tributului, au interpretat acest text în lumina conceptului fundamental despre om imagine a lui Dumnezeu, conținut în primul capitol din Cartea Genezei. Un autor anonim scrie: „Imaginea lui Dumnezeu nu este imprimată pe aur, ci pe neamul omenesc. Moneda Cezarului este aur, cea a lui Dumnezeu este umanitatea… De aceea dă bogăția ta materială Cezarului, dar păstrează pentru Dumnezeu nevinovăția unică a conștiinței tale, unde Dumnezeu este contemplat… de fapt, Cezarul a cerut imaginea sa pe orice monedă, însă Dumnezeu l-a ales pe om, pe care el l-a creat, pentru a reflecta gloria sa” (Anonim, Operă incompletă despre Matei, Omilia 42). Și sfântul Augustin a folosit de mai multe ori această referință în omiliile sale: „Dacă Cezarul reclamă propria imagine imprimată pe monedă – afirmă el – nu va cere Dumnezeu de la om imaginea divină sculptată în el?” (En. in Ps., Psalmul 94, 2). De asemenea: „După cum se redă Cezarului moneda, tot așa se redă lui Dumnezeu sufletul luminat și imprimat de lumina feței sale… de fapt, Cristos locuiește în omul interior” (Ivi, Psalmul 4, 8).

Acest cuvânt al lui Isus este bogat în conținut antropologic și nu se poate reduce numai la domeniul politic. De aceea, Biserica nu se limitează să amintească oamenilor distincția justă între sfera de autoritate a Cezarului și cea a lui Dumnezeu, între domeniul politic și cel religios. Misiunea Bisericii, ca aceea a lui Cristos, este în mod esențial să vorbească despre Dumnezeu, să facă memoria suveranității sale, să amintească tuturor, în special creștinilor care au rătăcit propria identitate, dreptul lui Dumnezeu asupra a ceea ce îi aparține, adică viața noastră.

Tocmai pentru a da reînnoit impuls misiunii întregii Biserici de a-i conduce pe oameni afară din deșertul în care adesea se află spre locul vieții, spre prietenia cu Cristos care ne dăruiește viața în plinătate, aș vrea să anunț la această Celebrare euharistică faptul că am decis să convoc un „An al Credinței”, pe care voi avea ocazia să-l ilustrez cu o respectivă Scrisoare apostolică. Acest „An al Credinței” va începe la 11 octombrie 2012, când se aniversează 50 de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, și se va termina la 24 noiembrie 2013, Solemnitatea lui Cristos Regele Universului. Va fi un moment de har și de angajare pentru o convertire tot mai deplină la Dumnezeu, pentru a întări credința noastră în El și pentru a-L vesti cu bucurie omului din timpul nostru.

Iubiți frați și surori, voi sunteți printre protagoniștii noii evanghelizări pe care Biserica a întreprins-o și o duce înainte, nu fără dificultăți, dar cu același entuziasm al primilor creștini. În încheiere, îmi însușesc expresiile apostolului Paul pe care le-am ascultat: îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru voi toți și vă asigur că vă port în rugăciunile mele, amintindu-mi de angajarea voastră în credință, de strădania voastră în caritate și de speranța voastră constantă în Domnul nostru Isus Cristos. Fecioara Maria, care nu s-a temut să răspundă „da” la Cuvântul Domnului și, după ce l-a zămislit în sânul ei, a pornit la drum plină de bucurie și de speranță, să fie mereu modelul vostru și călăuza voastră. Învățați de la Maica Domnului și Mama noastră să fiți umili și în același timp curajoși; simpli și înțelepți; blânzi și puternici, nu cu forța lumii, ci cu aceea a adevărului. Amin.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.10.2011
Publicarea pe acest sit: 17.10.2011
Etichete: , ,

Lasă un răspuns