Porta fidei

Scrisoarea apostolică
a Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
Porta fidei, dată în formă de motu proprio,
cu care se convoacă Anul Credinței

1. "Poarta credinței" (cf. Faptele Apostolilor 14,27) care introduce la viața de comuniune cu Dumnezeu și permite intrarea în Biserica Sa este mereu deschisă pentru noi. Este posibil să trecem acel prag atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este vestit și inima se lasă plăsmuită de harul care transformă. A trece prin acea poartă comportă pornirea pe un drum care durează toată viața. El începe cu Botezul (cf. Romani 6,4), prin care putem să îl chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată, și se încheie cu trecerea prin moarte la viața veșnică, rod al învierii Domnului Isus care, cu darul Duhului Sfânt, a voit să implice în însăși gloria Sa pe cei care cred în El (cf. Ioan 17,22). A mărturisi credința în Treime – Tată, Fiu și Duh Sfânt – echivalează cu a crede într-un singur Dumnezeu care este iubire (cf. 1Ioan 4,8): Tatăl care la plinirea timpului l-a trimis pe Fiul Său pentru mântuirea noastră; Isus Cristos care în misterul morții și învierii Sale a răscumpărat lumea; Duhul Sfânt care conduce Biserica de-a lungul secolelor în așteptarea întoarcerii glorioase a Domnului.

2. Încă de la începutul slujirii mele ca Succesor al lui Petru, am amintit exigența de a redescoperi drumul credinței pentru a pune în lumină cu tot mai mare claritate bucuria și entuziasmul reînnoit al întâlnirii cu Cristos. În omilia de la Sfânta Liturghie pentru începutul pontificatului meu, spuneam: "Biserica în ansamblul ei și Păstorii din ea, asemenea lui Cristos, trebuie să pornească la drum pentru a-i conduce pe oameni afară din deșert, spre locul vieții, spre prietenia cu Fiul lui Dumnezeu, spre Cel care ne dăruiește viața, viața din plin"[1]. Se întâmplă de acum des ca creștinii să se preocupe mai mult pentru consecințele sociale, culturale și politice ale angajării lor, continuând să privească credința drept un fundament evident al trăirii comune. De fapt, acest fundament nu numai că nu mai este așa, ci adesea este chiar negat[2]. În timp ce în trecut era posibil să se recunoască un țesut cultural unitar, în general primit în referința sa la conținuturile credinței și la valorile inspirate de ea, astăzi nu mai pare să fie așa în mari sectoare ale societății, din cauza unei profunde crize a credinței care a atins multe persoane.

3. Nu putem accepta ca sarea să devină insipidă și lumina să fie ținută ascunsă (cf. Matei 5,13-16). Și omul de astăzi poate să simtă din nou necesitatea de a merge asemenea femeii samaritene la fântână pentru a-l asculta pe Isus care invită la a crede în El și la a lua din izvorul Său din care țâșnește apă vie (cf. Ioan 4,14). Trebuie să regăsim gustul de a ne hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Biserică în mod fidel, și cu Pâinea vieții, oferite în sprijinul celor care sunt discipolii Săi (cf. Ioan 6,51). Într-adevăr, învățătura lui Isus răsună încă în zilele noastre cu aceeași forță: "Lucrați nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viața veșnică" (Ioan 6,27). Întrebarea pusă de cei care îl ascultau este aceeași și pentru noi astăzi: "Ce să facem ca să săvârșim faptele lui Dumnezeu?" (Ioan 6,28). Cunoaștem răspunsul lui Isus: "Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeți în cel pe care l-a trimis El" (Ioan 6,29). Așadar, a crede în Isus Cristos este calea pentru a putea ajunge în mod definitiv la mântuire.

4. În lumina a toate acestea am decis să convoc un An al Credinței. El va începe la 11 octombrie 2012, la aniversarea a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, și se va termina în solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos Regele Universului, la 24 noiembrie 2013. La data de 11 octombrie 2012 se vor împlini și douăzeci de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat de predecesorul meu, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea[3], cu scopul de a ilustra tuturor credincioșilor forța și frumusețea credinței. Acest document, rod autentic al Conciliului Vatican II, a fost mult dorit de Sinodul extraordinar al Episcopilor din anul 1985 ca instrument în slujba catehezei[4] și a fost realizat prin colaborarea întregului episcopat din Biserica Catolică. Și tocmai Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor a fost convocată de mine, în luna octombrie din anul 2012, pe tema Noua evanghelizare pentru transmiterea credinței creștine. Aceea va fi o ocazie propice pentru a introduce întregul organism eclezial într-un timp de deosebită reflecție și redescoperire a credinței. Nu este prima dată când Biserica este chemată să celebreze un An al Credinței. Veneratul meu predecesor Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea a convocat unul similar în anul 1967, pentru a comemora martiriul Apostolilor Petru și Paul, în al nouăsprezecelea centenar al mărturiei lor supreme. L-a gândit ca un moment solemn pentru ca în toată Biserica să fie "o autentică și sinceră mărturisire a aceleiași credințe"; în plus, a dorit ca aceasta să fie confirmată în manieră "individuală și colectivă, liberă și conștientă, interioară și exterioară, umilă și sinceră"[5]. Se gândea că în felul acesta Biserica întreagă putea să reia "conștiința exactă a credinței sale, pentru a o reînsufleți, pentru a o purifica, pentru a o confirma, pentru a o mărturisi"[6]. Marile tulburări care au avut loc în acel an au făcut și mai evidentă necesitatea unei asemenea celebrări. Ea s-a încheiat cu Mărturisirea de credință a poporului lui Dumnezeu[7], pentru a atesta cât de mult conținuturile esențiale care de secole constituie patrimoniul tuturor celor care cred au nevoie să fie confirmate, înțelese și aprofundate în manieră mereu nouă, cu scopul de a da mărturie coerentă în condiții istorice diferite de trecut.

5. În unele aspecte, veneratul meu predecesor a văzut acest an ca o "consecință și exigență postconciliară"[8], fiind foarte conștient de dificultățile grave ale timpului, mai ales cu privire la mărturisirea credinței adevărate și la interpretarea sa corectă. Am considerat că a iniția Anul Credinței, în coincidență cu aniversarea a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, poate să fie o ocazie propice pentru a înțelege că textele lăsate ca moștenire de părinții conciliari, conform cuvintelor Fericitului Ioan Paul al II-lea, "nu își pierd valoarea lor și nici vigoarea lor. Este necesar ca ele să fie citite în manieră corespunzătoare, să fie cunoscute și asimilate ca texte calificate și normative ale Magisteriului, în cadrul Tradiției Bisericii… Simt mai mult ca oricând obligația de a arăta Conciliul ca marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în el ne este oferită o busolă sigură pentru a ne orienta în drumul secolului care se deschide"[9]. Intenționez și eu să reafirm cu forță ceea ce am afirmat cu privire la Conciliu la puține luni după alegerea mea ca Succesor al lui Petru: "Dacă îl citim și îl receptăm conduși de o hermeneutică justă, el poate să fie și să devină tot mai mult o mare forță pentru mereu necesara reînnoire a Bisericii"[10].

6. Reînnoirea Bisericii trece și prin mărturia oferită de viața celor care cred: cu însăși existența lor în lume, creștinii sunt chemați într-adevăr să facă să strălucească acel cuvânt al adevărului pe care Domnul Isus ni l-a lăsat. Tocmai Conciliul, în Constituția dogmatică Lumen gentium, afirma: "În vreme ce Cristos, ‘sfânt, nevinovat și fără pată’ (Evrei 7,26), nu a cunoscut păcatul (cf. 2Corinteni 5,21) și a venit pentru a ispăși doar păcatele poporului (cf. Evrei 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoși, de aceea deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare, înaintează în continuu pe drumul pocăinței și al reînnoirii. Biserica ‘își continuă peregrinarea între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu’, vestind pătimirea și moartea Domnului până când va veni (cf. 1Corinteni 11,26). Cu puterea Domnului Înviat, însă, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare și dragoste, suferințele și dificultățile sale interioare și exterioare, și pentru a revela lumii, în mod fidel, deși sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârșit, el se va manifesta în plină lumină"[11].

Anul Credinței, în această perspectivă, este o invitație la o autentică și reînnoită convertire la Domnul, unic Mântuitor al lumii. În misterul morții și învierii Sale, Dumnezeu a revelat pe deplin Iubirea care mântuiește și cheamă pe oameni la convertirea vieții prin iertarea păcatelor (cf. Faptele Apostolilor 5,31). Pentru Apostolul Paul, această iubire îl introduce pe om într-o viață nouă: "Așadar, am fost înmormântați împreună cu El prin botez în moartea Lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și noi să umblăm într-o viață nouă" (Romani 6,4). Grație credinței, această viață nouă plăsmuiește întreaga existență umană pe noutatea radicală a învierii. În măsura disponibilității sale libere, gândurile și afectele, mentalitatea și comportamentul omului sunt încet purificate și transformate, într-un drum care nu este niciodată terminat pe deplin în această viață. "Credința care lucrează prin iubire" (Galateni 5,6) devine un nou criteriu de înțelegere și de acțiune care schimbă toată viața omului (cf. Romani 12,2; Coloseni 3,9-10; Efeseni 4,20-29; 2Corinteni 5,17).

7. "Caritas Christi urget nos" (2Corinteni 5,14): iubirea lui Cristos umple inimile noastre și ne impulsionează să evanghelizăm. El, astăzi ca odinioară, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama Evanghelia Sa tuturor popoarelor de pe pământ (cf. Matei 28,19). Cu iubirea Sa, Isus Cristos atrage la sine pe oamenii din orice generație: în orice timp El convoacă Biserica, încredințându-i vestirea Evangheliei, cu un mandat care este mereu nou. Pentru aceasta și astăzi este necesară o angajare eclezială mai convinsă în favoarea unei noi evanghelizări, pentru a redescoperi bucuria în credință și a regăsi entuziasmul în comunicarea credinței. Din redescoperirea zilnică a iubirii Sale ia forță și vigoare angajarea misionară a credincioșilor, care nu poate dispărea niciodată. Într-adevăr, credința crește atunci când este trăită ca experiență a unei iubiri primite și atunci când este comunicată ca experiență de har și de bucurie. Ea ne face rodnici pentru că lărgește inima în speranță și permite oferirea unei mărturii capabile să genereze: deschide inima și mintea celor care ascultă ca să primească invitația Domnului de a adera la cuvântul Său pentru a deveni discipolii Săi. Cei care cred, atestă Sfântul Augustin, "se întăresc crezând"[12]. Sfântul Episcop de Hippona avea motive întemeiate să se exprime în modul acesta. Așa cum știm, viața lui a fost o căutare continuă a frumuseții credinței, până când inima sa a găsit odihna în Dumnezeu[13]. Numeroasele sale scrieri, în care sunt explicate importanța credinței și adevărul credinței, rămân până în zilele noastre un patrimoniu de o bogăție inegalabilă și permit încă atâtor persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu să găsească parcursul corect pentru a avea acces la "poarta credinței". Așadar numai crezând crește și se întărește credința; nu există altă posibilitate pentru a avea certitudinea cu privire la propria viață decât abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care este experimentată mereu mai mare, pentru că își are originea sa în Dumnezeu.

8. Cu acest prilej fericit, intenționez să îi invit pe confrații Episcopi din toată lumea să se unească cu Succesorul lui Petru, în acest timp de har spiritual pe care Domnul ni-l oferă, pentru a aminti darul prețios al credinței. Dorim să celebrăm acest An în manieră demnă și rodnică. Va trebui să se intensifice reflecția despre credință, pentru a-i ajuta pe toți cei care cred în Cristos să facă mai conștientă și să revigoreze adeziunea lor la Evanghelie, mai ales într-un moment de profundă schimbare cum este aceea pe care omenirea o trăiește. Vom avea oportunitatea de a mărturisi credința în Domnul Înviat în catedralele noastre și în bisericile din toată lumea; în casele noastre și în familiile noastre, pentru ca fiecare să simtă puternică exigența de a cunoaște mai bine și de a transmite generațiilor viitoare credința dintotdeauna. Comunitățile călugărești ca și cele parohiale și toate realitățile ecleziale vechi și noi vor găsi, în acest An, modul de a face publică mărturisirea Crezului.

9. Dorim ca acest An să trezească în fiecare credincios aspirația de a mărturisi credința în plinătate și cu reînnoită convingere, cu încredere și speranță. Va fi o ocazie propice și pentru intensificarea celebrării credinței în liturgie, și îndeosebi în Euharistie, care este "culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și în același timp izvorul din care provine toată energia ei"[14]. În același timp, dorim ca mărturia de viață a celor care cred să crească în credibilitatea sa. A redescoperi conținuturile credinței mărturisite, celebrate, trăite și rugate[15] și a reflecta asupra actului însuși cu care se crede este o angajare pe care orice credincios trebuie să și-o însușească, mai ales în acest An.

Nu întâmplător, în primele secole creștinii erau obligați să învețe pe de rost Crezul. Acesta le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Cu cuvinte dense în semnificație, amintește aceasta Sfântul Augustin când, într-o Omilie despre redditio symboli, încredințarea Crezului, spune: "Simbolul sfântului mister pe care l-ați primit cu toții împreună și pe care astăzi l-ați dat unul câte unul sunt cuvintele pe care este construită cu trăinicie credința Bisericii mame pe fundamentul stabil care este Cristos Domnul… Așadar, voi l-ați primit și l-ați dat, dar în minte și în inimă trebuie să îl țineți mereu prezent, trebuie să îl repetați în paturile voastre, să vă gândiți la el în piețe și să nu îl uitați în timpul meselor: și chiar atunci când dormiți cu trupul trebuie să vegheați în el cu inima"[16].

10. Doresc, la acest punct, să schițez un parcurs care să ajute la înțelegerea în mod mai profund nu numai a conținuturilor credinței, ci împreună cu acestea și a actului cu care decidem să ne încredințăm total lui Dumnezeu, în libertate deplină. Într-adevăr, există o unitate profundă între actul cu care se crede și conținuturile cărora le dăm asentimentul nostru. Apostolul Paul ne permite să intrăm în interiorul acestei realități atunci când scrie: "Cu inima se crede… și cu gura se dă mărturie" (Romani 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credință este dar al lui Dumnezeu și acțiune a harului, care acționează și transformă persoana până în interiorul ei.

Exemplul Lidiei este deosebit de elocvent în această privință. Sfântul Luca relatează că Paul, în timp ce se afla la Filipi, a mers sâmbăta pentru a vesti Evanghelia câtorva femei; între ele era Lidia și "Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenție cele spuse de Paul" (Faptele Apostolilor 16,14). Sensul cuprins în expresie este important. Sfântul Luca învață că cunoașterea conținuturilor care trebuie crezute nu este suficientă dacă după aceea inima, autentic loc sacru al persoanei, nu este deschisă de har care permite să avem ochi pentru a privi în profunzime și a înțelege că tot ceea ce a fost vestit este Cuvântul lui Dumnezeu.

A mărturisi cu gura, la rândul său, arată că credința implică o mărturie și o angajare publice. Creștinul nu poate considera niciodată că a crede este un fapt privat. Credința înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu El. Și acest "a sta cu El" introduce în înțelegerea motivelor pentru care credem. Credința, tocmai pentru că este act al libertății, cere și responsabilitatea socială cu privire la ceea ce credem. Biserica, în ziua de Rusalii, arată cu toată claritatea această dimensiune publică a credinței și a vestirii fără teamă a propriei credințe oricărei persoane. Este darul Duhului Sfânt care ne face potriviți pentru misiune și întărește mărturia noastră, făcând-o sinceră și curajoasă.

Însăși mărturisirea credinței este un act personal și în același timp comunitar. Biserica este primul subiect al credinței. În credința comunității creștine, fiecare primește Botezul, semn eficace al intrării în poporul celor care cred pentru a obține mântuirea. Așa cum atestă Catehismul Bisericii Catolice: "’Eu cred’ este credința Bisericii mărturisită personal de fiecare credincios, mai ales în momentul Botezului. ‘Noi credem’ este credința Bisericii mărturisită de Episcopii reuniți în Conciliu sau mai general de adunarea liturgică a credincioșilor. ‘Eu cred’: este și Biserica Mama noastră care îi răspunde lui Dumnezeu cu credința sa și care ne învață să spunem ‘Eu cred’, ‘Noi credem’"[17].

Așa cum se poate observa, cunoașterea conținuturilor de credință este esențială pentru a da propriul asentiment, adică pentru a adera pe deplin cu inteligența și voința la ceea ce este propus de Biserică. Cunoașterea credinței introduce la totalitatea misterului de mântuire revelat de Dumnezeu. Asentimentul care este dat implică așadar faptul că, atunci când se crede, se acceptă liber întregul mister al credinței, pentru că garant al adevărului său este însuși Dumnezeu care se revelează și ne permite să cunoaștem misterul Său de iubire[18].

Pe de altă parte, nu putem uita că în contextul nostru cultural atâtea persoane, deși nerecunoscând în ele darul credinței, sunt oricum într-o căutare sinceră a sensului ultim și a adevărului definitiv cu privire la existența lor și cu privire la lume. Această căutare este un autentic "preambul" la credință, pentru că mișcă persoanele pe drumul care conduce la misterul lui Dumnezeu. Într-adevăr, însăși rațiunea omului are sădită exigența a "ceea ce are valoare și rămâne mereu"[19]. Această exigență constituie o invitație permanentă, înscrisă în mod de neșters în inima umană, de a porni la drum pentru a-l găsi pe cel pe care nu l-am căuta dacă nu ne-ar fi venit deja în întâmpinare[20]. Tocmai la această întâlnire credința ne invită și ne deschide în plinătate.

11. Pentru a avea acces la o cunoaștere sistematică a conținuturilor credinței, toți pot găsi în Catehismul Bisericii Catolice un ajutor prețios și indispensabil. El constituie unul dintre roadele cele mai importante ale Conciliului Vatican II. În Constituția apostolică Fidei depositum, nu întâmplător semnată cu prilejul aniversării a treizeci de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, Fericitul Ioan Paul al II-lea scria: "Acest Catehism va aduce o contribuție foarte importantă la acea operă de reînnoire a întregii vieți ecleziale… Eu îl recunosc ca un instrument valabil și legitim în slujba comuniunii ecleziale și ca o normă sigură pentru învățătura credinței"[21].

Tocmai în acest orizont Anul Credinței va trebui să exprime o angajare concertată pentru redescoperirea și studierea conținuturilor fundamentale ale credinței care au în Catehismul Bisericii Catolice sinteza lor sistematică și organică. De fapt, aici iese în evidență bogăția de învățătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o și a oferit-o în cei două mii de ani de istorie a sa. De la Sfânta Scriptură la Părinții Bisericii, de la maeștrii de teologie la sfinții care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a numeroaselor moduri în care Biserica a meditat despre credință și a realizat un progres în învățătură, pentru a da siguranță credincioșilor în viața lor de credință.

În însăși structura sa, Catehismul Bisericii Catolice prezintă dezvoltarea credinței, ajungând să atingă marile teme ale vieții zilnice. Pagină după pagină se descoperă că tot ceea ce este prezentat nu este o teorie, ci întâlnirea cu o persoană care trăiește în Biserică. Într-adevăr, după mărturisirea de credință urmează explicația vieții sacramentale, în care Cristos este prezent, activ și continuă să construiască Biserica Sa. Fără liturgie și Sacramente, mărturisirea de credință nu ar avea eficacitate, pentru că ar fi lipsită de harul care susține mărturia creștinilor. În același mod, învățătura Catehismului despre viața morală capătă întreaga sa semnificație dacă este pusă în relație cu credința, liturgia și rugăciunea.

12. De aceea, în acest An, Catehismul Bisericii Catolice va putea să fie un adevărat instrument în sprijinul credinței, mai ales pentru cei care se preocupă de formarea creștinilor, atât de determinantă în contextul nostru cultural. În acest scop, am invitat Congregația pentru Doctrina Credinței, în acord cu dicasteriile competente ale Sfântului Scaun, să redacteze o Notă, prin care să ofere Bisericii și celor care cred câteva indicații pentru a trăi acest An al Credinței în modurile cele mai eficiente și corespunzătoare, în slujba credinței și a evanghelizării.

Într-adevăr, credința este supusă mai mult decât în trecut la o serie de întrebări ce provin dintr-o mentalitate schimbată care, îndeosebi astăzi, reduce domeniul certitudinilor raționale la cel al cuceririlor științifice și tehnologice. Totuși, Bisericii nu i-a fost teamă niciodată să arate că între credință și știința autentică nu poate să existe nici un conflict, pentru că amândouă, chiar dacă pe căi diferite, tind la adevăr[22].

13. Va fi decisiv în cursul acestui An să se reparcurgă istoria credinței noastre, care vede misterul insondabil al împletirii dintre sfințenie și păcat. În timp ce prima evidențiază marele aport pe care bărbați și femei l-au oferit creșterii și dezvoltării comunității cu mărturia vieții lor, al doilea trebuie să provoace în fiecare o sinceră și permanentă lucrare de convertire, pentru a experimenta milostivirea Tatălui care merge în întâmpinarea tuturor.

În acest timp vom ține privirea îndreptată spre Isus Cristos, "începutul și desăvârșirea credinței" (Evrei 12,2): în El se împlinește orice suferință și dorință intensă a inimii umane. Bucuria iubirii, răspunsul la drama suferinței și a durerii, forța iertării în fața ofensei primite și victoria vieții în fața golului morții, toate își au împlinire în misterul Întrupării Sale, al faptului de a deveni om, în împărtășirea cu noi a slăbiciunii umane pentru a o transforma cu puterea Învierii Sale. În El, mort și înviat pentru mântuirea noastră, găsesc lumină deplină exemplele de credință care au marcat acești două mii de ani ai istoriei noastre de mântuire.

Prin credință, Maria a primit cuvântul îngerului și a crezut vestea că va deveni Mamă a lui Dumnezeu în ascultarea devoțiunii sale (cf. Luca 1,38). Vizitând-o pe Elisabeta, a înălțat cântarea sa de laudă către Cel Preaînalt pentru minunățiile pe care le-a săvârșit în cei care se încred în El (cf. Luca 1,46-55). Cu bucurie și emoție l-a născut pe Fiul său unic, păstrând intactă fecioria (cf. Luca 2,6-7). Încrezându-se în soțul său, Iosif, l-a dus pe Isus în Egipt pentru a-l salva de persecuția lui Irod (cf. Matei 2,13-15). Cu aceeași credință l-a urmat pe Domnul în predicarea Sa și a rămas cu El până pe Golgota (cf. Ioan 19,25-27). Cu credință, Maria a gustat roadele învierii lui Isus și, păstrând orice amintire în inima sa (cf. Luca 2,19.51), le-a transmis Celor Doisprezece reuniți cu ea în Cenacol pentru a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Fapte 1,14; 2,1-4).

Prin credință, apostolii au părăsit toate pentru a-l urma pe Învățătorul (cf. Marcu 10,28). Au crezut în cuvintele cu care vestea împărăția lui Dumnezeu prezentă și împlinită în persoana Sa (cf. Luca 11,20). Au trăit în comuniune de viață cu Isus care îi instruia cu învățătura Sa, lăsându-le o nouă regulă de viață prin care vor fi recunoscuți ca discipolii Săi după moartea Sa (cf. Ioan 13,34-35). Prin credință au mers în lumea întreagă, conform mandatului de a duce Evanghelia la toată făptura (cf. Marcu 16,15) și, fără nici o teamă, au vestit tuturor bucuria învierii ai cărei martori fideli au fost.

Prin credință, discipolii au format prima comunitate adunată în jurul învățăturii Apostolilor, în rugăciune, în celebrarea Euharistiei, punând în comun ceea ce aveau pentru a veni în ajutorul necesităților fraților (cf. Fapte 2,42-47).

Prin credință, martirii și-au dăruit viața pentru a mărturisi adevărul Evangheliei care i-a transformat și i-a făcut capabili să ajungă până la darul cel mai mare al iubirii, cu iertarea propriilor persecutori.

Prin credință, bărbați și femei și-au consacrat lui Cristos viața lor, părăsind toate pentru a trăi în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia și castitatea, semne concrete ale așteptării Domnului care nu întârzie să vină. Prin credință, atâția creștini au promovat acțiunea în favoarea dreptății pentru a face concret Cuvântul Domnului, venit să vestească eliberarea de asuprire și un an de har pentru toți (cf. Luca 4,18-19).

Prin credință, în decursul secolelor, bărbați și femei de toate vârstele, al căror nume este scris în Cartea vieții (cf. Apocalips 7,9; 13,8), au mărturisit frumusețea de a-l urma pe Domnul Isus acolo unde erau chemați să dea mărturia faptului că sunt creștini: în familie, în profesie, în viața publică, în exercitarea carismelor și slujirilor la care au fost chemați.

Prin credință trăim și noi: prin recunoașterea vie a Domnului Isus, prezent în existența noastră și în istorie.

14. Anul Credinței va fi și o ocazie propice pentru a intensifica mărturia carității. Amintea Sfântul Paul: "Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea" (1Corinteni 13,13). Prin cuvinte și mai puternice – care dintotdeauna îi angajează pe creștini – Apostolul Iacob afirma: "Ce folos, frații mei, dacă cineva spune că are credință, dar nu are fapte; oare poate credința să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiți de îmbrăcăminte și de hrana de toate zilele și cineva dintre voi le-ar spune: ‘Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă’, dar nu le dați cele necesare pentru trup, ce folos? La fel și credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși. Dimpotrivă, va spune cineva: ‘Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte, iar eu îți voi arăta credința cu faptele mele’" (Iacob 2,14-18).

Credința fără caritate nu aduce rod, iar caritatea fără credință ar fi un sentiment în voia constantă a îndoielii. Credința și caritatea se cer reciproc, astfel încât una îi permite celeilalte să realizeze drumul său. Într-adevăr, nu puțini creștini își dedică viața lor cu iubire celui care este singur, marginalizat sau exclus, ca fiind primul spre care trebuie mers și cel mai important care trebuie susținut, pentru că tocmai în el se reflectă însuși chipul lui Cristos. Grație credinței, putem recunoaște în cei care cer iubirea noastră chipul Domnului înviat. "Tot ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei mai mici, Mie mi-ați făcut" (Matei 25,40): acest cuvinte ale Sale sunt un avertisment care nu trebuie uitat și o invitație perenă de a dărui din nou acea iubire cu care El se îngrijește de noi. Credința permite să îl recunoaștem pe Cristos și însăși iubirea Lui ne stimulează să îl ajutăm ori de câte ori devine aproapele nostru pe drumul vieții. Susținuți de credință, să privim cu speranță la angajarea noastră în lume, așteptând "ceruri noi și un pământ nou în care va locui dreptatea" (2Petru 3,13; cf. Apocalips 21,1).

15. Ajungând la capătul vieții sale, Apostolul Paul i-a cerut discipolului Timotei să "caute credința" (cf. 2Timotei 2,22) cu aceeași statornicie ca atunci când era tânăr (cf. 2Timotei 3,15). Să simțim această invitație adresată fiecăruia dintre noi, pentru ca nimeni să nu devină leneș în credință. Ea ne însoțește în întreaga viață, permițându-ne să percepem cu o privire mereu nouă minunățiile pe care Dumnezeu le săvârșește pentru noi. Concentrată să perceapă semnele timpurilor în ziua de astăzi a istoriei, credința ne angajează pe fiecare dintre noi să devenim semne vii ale prezenței Celui Înviat în lume. De aceea, lumea astăzi are nevoie în mod deosebit de mărturia credibilă a celor care, luminați în minte și în inimă de Cuvântul Domnului, sunt capabili să deschidă inimile și mințile multora la dorința de Dumnezeu și de viață adevărată, aceea care nu are sfârșit.

"Cuvântul Domnului să se răspândească și să fie preamărit" (2Tesaloniceni 3,1): fie ca acest An al Credinței să facă tot mai trainic raportul cu Cristos Domnul, pentru că numai în El găsim siguranța pentru a privi spre viitor și garanția unei iubiri autentice și durabile. Cuvintele Apostolului Petru aruncă o ultimă rază de lumină asupra credinței: "Pentru aceasta vă bucurați, deși acum, pentru puțin timp, trebuie să vă întristați de felurite încercări, pentru ca valoarea credinței voastre, mai prețioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire și cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe El, fără să îl fi văzut, îl iubiți; fără a-l vedea, dar crezând în El, tresăriți de o bucurie negrăită și preamărită, încredințați că veți ajunge la țelul credinței voastre: mântuirea sufletelor" (1Petru 1,6-9). Viața creștinilor cunoaște experiența bucuriei și cea a suferinței. Câți sfinți au trăit singurătatea! Câți credincioși, și în zilele noastre, sunt încercați de tăcerea lui Dumnezeu în timp ce ar dori să asculte glasul Său mângâietor! Încercările vieții, în timp ce permit să înțelegem misterul crucii și să participăm la suferințele lui Cristos (cf. Coloseni 1,24), sunt un preludiu la bucuria și speranța la care conduce credința: "atunci când sunt slab, atunci sunt puternic" (2Corinteni 12,10). Noi credem cu certitudine fermă că Domnul Isus a învins răul și moartea. Cu această încredere sigură ne încredințăm Lui: El, prezent în mijlocul nostru, învinge puterea celui rău (cf. Luca 11,20) și Biserica, comunitate vizibilă a milostivirii Sale, dăinuie în El ca semn al reconcilierii definitive cu Tatăl.

Să încredințăm Maicii lui Dumnezeu, proclamată "fericită" pentru că "a crezut" (Luca 1,45), acest timp de har.

Dat la Roma, la "Sfântul Petru", 11 octombrie din anul 2011, al șaptelea al pontificatului meu.

Benedictus pp. XVI

Note

[1] Omilia pentru începutul slujirii petrine a Episcopului de Roma (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 710.
[2] Cf. Papa Benedict al XVI-lea, Omilia la Sfânta Liturghie de la Terreiro do Paço, Lisabona (11 mai 2010): Insegnamenti VI,1 (2010), 673.
[3] Cf. Papa Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 113-118.
[4] Cf. Raport final al Celui de-al Doilea Sinod Extraordinar al Episcopilor (7 decembrie 1985), II, B, a, 4, în: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, nr. 1797.
[5] Papa Paul al VI-lea, Exortația apostolică Petrum et Paulum apostolos, la al XIX-lea centenar al martiriului Sfinților Apostoli Petru și Paul (22 februarie 1967): AAS 59 (1967), 196.
[6] Ibid., 198.
[7] Papa Paul al VI-lea, Solemnă Mărturisire de credință, Omilie pentru celebrarea celui de-al XIX-lea centenar al martiriului Sfinților Apostoli Petru și Paul, la încheierea Anului Credinței (30 iunie 1968): AAS 60 (1968), 433-445.
[8] ID., Audiența generală (14 iunie 1967): Insegnamenti V (1967), 801.
[9] Papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 57: AAS 93 (2001), 308.
[10] Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 52.
[11] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 8.
[12] De utilitate credendi, 1,2.
[13] Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, I,1.
[14] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 10.
[15] Cf. Papa Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 116.
[16] Sermo 215,1.
[17] Catehismul Bisericii Catolice, 167.
[18] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre credința catolică Dei Filius, cap. III: DS 3008-3009; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 5.
[19] Papa Benedict al XVI-lea, Discurs la College des Bernardins, Paris (12 septembrie 2008): AAS 100 (2008), 722.
[20] Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, XIII, 1.
[21] Papa Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 115 și 117.
[22] Cf. ID., Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), nr. 34 și106: AAS 91 (1999), 31-32, 86-87.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.10.2011
Publicarea pe acest sit: 17.10.2011
Etichete: , ,

Lasă un răspuns