Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Migranţilor

A 99-a Zi Mondială a Migrantului și a Refugiatului

Migrațiile: pelerinaj de credință și de speranță

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului și a Refugiatului
13 ianuarie 2013

Iubiți frați și surori, Conciliul Ecumenic Vatican II, în constituția pastorală Gaudium et spes, a amintit că „Biserica merge împreună cu întreaga omenire” (nr. 40), motiv pentru care „bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de astăzi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor” (Ibid., 1). Acestei declarații i-au făcut ecou slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, care a numit Biserica „expertă în umanitate” (Enciclica Populorum progressio, 13), și fericitul Ioan Paul al II-lea, care a afirmat că persoana umană este „prima cale pe care Biserica trebuie s-o parcurgă în împlinirea misiunii sale, calea trasată de Cristos însuși” (Enciclica Centesimus annus, 53). În enciclica mea Caritas in veritate am voit să precizez, urmându-i pe predecesorii mei, că „toată Biserica, în toată ființa sa și acțiunea sa, atunci când vestește, celebrează și lucrează în caritate, tinde să promoveze dezvoltarea integrală a omului” (nr. 11), referindu-mă și la milioanele de bărbați și femei care, din diferite motive, trăiesc experiența migrației. De fapt, fluxurile migratoare sunt „un fenomen care impresionează prin cantitatea de persoane implicate, prin problemele sociale, economice, politice, culturale și religioasă pe care le ridică, prin provocările dramatice pe care le pune comunităților naționale și celei internaționale” (Ibid., 62), pentru că „fiecare migrant este o persoană umană care, ca atare, are drepturi fundamentale inalienabile care trebuie respectat de toți și în orice situație” (Ibidem).

În acest context, am voit să dedic Ziua Mondială a Migrantului și a Refugiatului 2013 temei „Migrațiile: pelerinaj de credință și de speranță”, concomitent cu celebrările aniversării a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Ecumenic Vatican II și a 60 de ani de la promulgarea constituției apostolice Exsul familia, în timp ce toată Biserica este angajată să trăiască Anul Credinței, acceptând cu entuziasm provocarea noii evanghelizări.

De fapt, credința și speranța formează un binom indisolubil în inima atâtor migranți, din moment ce în ei există dorința după o viață mai bună, unită de multe ori cu căutarea de a lăsa în urma lor „disperarea” unui viitor imposibil de construit. În același timp, călătoriile multora sunt însuflețite de încrederea profundă că Dumnezeu nu părăsește creaturile sale și această întărire face mai tolerabile rănile dezrădăcinării și dezlipirii, eventual cu speranța reînnoită a unei viitoare întoarceri în țara de origine. Așadar, credința și speranța umplu adesea bagajul celor care emigrează, conștienți că cu ele „noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar și un prezent obositor, poate fi trăit și acceptat dacă el conduce spre un scop și dacă noi putem fi siguri de acest scop, dacă acest scop este așa de mare încât să justifice oboseala drumului” (Enciclica Spe salvi, 1).

În domeniul vast al migrațiilor, grija maternă a Bisericii se arată în diferite direcții. Pe de o parte, aceea care vede migrațiile sub profilul dominant al sărăciei și suferinței, care adesea produce drame și tragedii. Aici se concretizează intervenții de ajutor pentru a rezolva numeroasele urgențe, cu dedicarea generoasă a persoanelor și a grupurilor, a asociațiilor de voluntariat și a mișcărilor, a organismelor parohiale și diecezane în colaborare cu toate persoanele de bunăvoință. Însă, pe de altă parte, Biserica nu neglijează să evidențieze aspectele pozitive, potențialitățile bune și resursele pe care le poartă migrațiile. În această direcție, iau naștere atunci intervențiile de primire care favorizează și însoțesc o inserare integrală a migranților, a celor care cer azil și a refugiaților în noul context socio-cultural, fără a neglija dimensiunea religioasă, esențială pentru viața oricărei persoane. Și tocmai acestei dimensiuni Biserica este chemată, prin însăși misiunea încredințată ei de Cristos, să acorde atenție deosebită și grijă: aceasta este misiunea sa cea mai importantă și specifică. Față de credincioșii care provin din diferite zone ale lumii atenția față de dimensiunea religioasă cuprinde și dialogul ecumenic și îngrijirea noilor comunități, în timp ce față de credincioșii catolici se exprimă, între altele, prin realizarea de noi structuri pastorale și prin valorizarea diferitelor rituri, până la participarea deplină la viața comunității ecleziale locale. Promovarea umană merge în același pas cu comuniunea spirituală, care deschide căile „spre o autentică și reînnoită convertire la Domnul, unicul mântuitor al lumii” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 6). Este mereu un dar prețios acela pe care-l oferă Biserica ducând la întâlnirea cu Cristos care deschide la o speranță stabilă și vrednică de încredere.

Biserica și diferitele realități care se inspiră de la ea sunt chemate, față de migranți și refugiați, să evite riscul asistențialismului simplu, pentru a favoriza integrarea autentică, într-o societate în care toți să fie membri activi și responsabili fiecare de binele celuilalt, generoși în a asigura aporturi originale, cu drept deplin de cetățenie și participare la aceleași drepturi și obligații. Cei care emigrează poartă cu ei sentimente de încredere și de speranță care însuflețesc și întăresc căutarea de oportunități mai bune de viață. Totuși, ei nu caută numai o îmbunătățire a condiției lor economice, sociale sau politice. Este adevărat că drumul migrator începe adesea cu frica, mai ales când persecuții și violențe constrâng la fugă, cu trauma abandonării rudelor și a bunurilor care, într-o anumită măsură, asigurau supraviețuirea. Totuși, suferința, pierderea enormă și, uneori, un sentiment de înstrăinare în fața viitorul nesigur nu distrug visul de a reconstrui, cu speranță și curaj, existența într-o țară străină. Într-adevăr, cei care migrează nutresc încrederea de a găsi primire, de a obține un ajutor solidar și de a fi în contact cu persoane care, înțelegând suferința și tragedia semenilor proprii și recunoscând și valorile și resursele pe care le poartă, să fie dispuse să împărtășească umanitate și resurse materiale cu acela care este nevoiaș și dezavantajat. De fapt, trebuie reafirmat că „solidaritatea universală, care este un fapt și pentru noi un beneficiu, este de asemenea o obligație” (Enciclica Caritas in veritate, 43). Migranți și refugiați, împreună cu dificultățile, pot să experimenteze și relații noi și ospitaliere, care să-i încurajeze să contribuie la bunăstarea țărilor în care sosesc cu competențele lor profesionale, patrimoniul lor socio-cultural și, adesea, și cu mărturia lor de credință, care dăruiește impuls comunităților cu tradiție creștină veche, încurajează la întâlnirea lui Cristos și invită la cunoașterea Bisericii.

Desigur, fiecare stat are dreptul de a reglementa fluxurile migratoare și de a realiza politici dictate de exigențele generale ale binelui comun, dar asigurând mereu respectarea demnității oricărei persoane umane. Dreptul persoanei de a emigra – așa cum amintește constituția conciliară Gaudium et spes la nr. 65 – este înscrisă printre drepturile umane fundamentale, cu facultatea pentru fiecare de a se stabili acolo unde crede mai potrivit pentru o realizare mai bună a capacităților și aspirațiilor sale și a proiectelor sale. Însă, în contextul socio-politic actual, mai înainte de a reafirma dreptul de a emigra, trebuie reafirmat dreptul de a nu emigra, adică de a fi în stare să se rămână în propria țară, repetând cu fericitul Ioan Paul al II-lea că „dreptul primar al omului este de a trăi în propria patrie: drept care devine însă efectiv numai dacă se țin în mod constant sub control factorii care împing la emigrație” (Discurs la al IV-lea Congres Mondial al Migrațiilor, 1998). De fapt, vedem astăzi că multe migrații sunt consecință a lipsurilor economice, a lipsurilor de bunuri esențiale, a calamităților naturale, a războaielor și dezordinilor sociale. În loc să fie un pelerinaj însuflețit de încredere, de credință și de speranță, migrația devine atunci un „calvar” pentru supraviețuire, în care bărbați și femei apar mai mult victime decât autori și responsabili ai acțiunii lor migratoare. Astfel, în timp ce există migranți care ajung la o bună poziție și trăiesc în mod demn, cu integrare justă în locul de primire, există mulți care trăiesc în condiții de marginalizare și, uneori, de exploatare și de privare de drepturile umane fundamentale, sau care adoptă comportamente dăunătoare pentru societatea în care trăiesc. Drumul de integrare cuprinde drepturi și obligații, atenție și grijă față de migranți pentru ca să aibă o viață demnă, dar și atenție din partea migranților față de valorile pe care le oferă societatea în care se inserează.

În această privință, nu putem uita problema imigrației neregulamentare, temă cu atât mai fierbinte în cazurile în care ea se configurează ca trafic și exploatare de persoane, cu risc mai mare pentru femei și copii. Aceste mișelii trebuie condamnate și pedepsite cu hotărâre, în timp ce o gestionare reglementată a fluxurilor migratoare, care să nu se reducă la închiderea ermetică a granițelor, la înăsprirea sancțiunilor împotriva celor care nu sunt în regulă și la adoptarea de măsuri care ar trebui să descurajeze noi intrări, ar putea măcar să limiteze pentru mulți migranți pericolele de a cădea victime ale traficurilor citate. De fapt, sunt deosebit de oportune intervențiile organice și multilaterale pentru dezvoltarea țărilor din care se pleacă, contramăsuri eficace pentru a elimina traficul de persoane, programe organice ale fluxurilor de intrare legală, disponibilitate mai mare de a studia fiecare caz care cere intervenții de protecție umanitar, în afară de cele de azil politic. La normativele corespunzătoare trebuie să fie asociată o răbdătoare și constantă operă de formare a mentalității și a conștiințelor. În toate acestea este important de a întări și a dezvolta raporturile de înțelegere și de cooperare între realități ecleziale și instituționale care sunt în slujba dezvoltării integrale a persoanei umane. În viziunea creștină, angajarea socială și umanitară își scoate forță din fidelitatea față de evanghelie, având conștiința că „oricine îl urmează pe Cristos, omul desăvârșit, devine și el mai om” (Gaudium et spes, 41).

Iubiți frați și surori migranți, această zi mondială să vă ajute să reînnoiți încrederea și speranța în Domnul care stă mereu alături de noi! Nu pierdeți ocazia de a-l întâlni și de a recunoaște fața sa în gesturile de bunătate pe care le primiți în pelerinajul vostru migrator. Bucurați-vă pentru că Domnul este aproape de voi și, împreună cu el, veți putea depăși obstacole și dificultăți, prețuind mărturiile de deschidere și de primire pe care mulți vi le oferă. De fapt, „viața este ca o călătorie pe marea istoriei, adesea întunecată și agitată de furtună, o călătorie în care cercetăm stelele care ne indică ruta. Adevăratele stele ale vieții noastre sunt persoanele care au știut să trăiască în mod corect. Ele sunt lumini de speranță. Desigur, Isus Cristos este lumina prin excelență, soarele apărut deasupra întregului întuneric al istoriei. Dar pentru a ajunge până la el avem nevoie și de lumini apropiate – de persoane care dăruiesc lumină scoțând-o din lumina lui și astfel oferă orientare pentru traversarea noastră” (Enciclica Spe salvi, 49).

Încredințez pe fiecare dintre voi sfintei Fecioare Maria, semn de speranță sigură și de mângâiere, „stea a drumului”, care cu prezența sa maternă este aproape de noi în orice moment al vieții, și împart tuturor cu iubire binecuvântarea apostolică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.10.2012
Publicarea pe acest sit: 12.11.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns