Discursul Papei la întâlnirea cu episcopatul brazilian

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu episcopatul brazilian
Arhiepiscopia de Rio de Janeiro,
sâmbătă, 27 iulie 2013

Iubiți frați,

Cât de bine și frumos este să fiu aici cu voi, Episcopi din Brazilia! Mulțumesc că ați venit și permiteți-mi să vă vorbesc ca unor prieteni, de aceea prefer să vă vorbesc în spaniolă pentru a putea exprima mai bine ceea ce am în inimă. Vă cer să mă iertați!

Suntem reuniți un pic deoparte, în acest loc pregătit de fratele nostru Mons. Orani, pentru a rămâne singuri și a putea vorbi de la inimă la inimă, ca Păstori cărora Dumnezeu le-a încredințat turma Sa. Pe străzile din Rio, tineri din toată lumea și atâtea alte mulțimi ne așteaptă, având nevoie să ajungă la ei privirea milostivă a lui Cristos Bunul Păstor, pe care suntem chemați să îl facem prezent. Deci să ne bucurăm de acest moment de odihnă, de împărtășire, de adevărată fraternitate. Începând de la Președinția Conferinței Episcopale și de la Arhiepiscopul de Rio de Janeiro, vreau să îi îmbrățișez pe toți și pe fiecare, în special pe Episcopii emeriți.

Mai mult decât un discurs formal, vreau să împărtășesc cu voi câteva reflecții. Prima mi-a venit în minte altă dată când am vizitat sanctuarul de la Aparecida. Acolo, la picioarele statuii Neprihănitei Zămisliri, m-am rugat pentru voi, pentru Bisericile voastre, pentru preoții voștri, călugării și călugărițele, pentru seminariștii voștri, pentru laici și familiile lor și, în mod deosebit, pentru tineri și pentru bătrâni, ambii sunt speranța unui popor: tinerii pentru că poartă forța, iluzia, speranța viitorului; bătrânii pentru că sunt memoria, înțelepciunea unui popor[1].

1. Aparecida: cheie de lectură pentru misiunea Bisericii

La Aparecida, Dumnezeu a oferit Braziliei pe propria Sa Mamă. Dar la Aparecida, Dumnezeu a dat și o lecție despre El însuși, cu privire la modul Său de a fi și de a acționa. O lecție despre umilința care îi aparține lui Dumnezeu ca trăsătură esențială și care este în ADN-ul lui Dumnezeu. Există ceva peren care trebuie învățat despre Dumnezeu și despre Biserică la Aparecida; o învățătură pe care nici Biserica din Brazilia, nici Brazilia nu trebuie să o uite.

La începutul evenimentului de la Aparecida este căutarea pescarilor săraci. Atâta foame și puține resurse. Lumea are nevoie mereu de pâine. Oamenii pornesc mereu de la necesitățile lor, și astăzi. Au o barcă fragilă, nepotrivită; au năvoade uzate, poate chiar stricate, insuficiente. Mai întâi este truda, probabil oboseala, pentru pescuit, și totuși rezultatul este mic: un eșec, un insucces. În pofida eforturilor, năvoadele sunt goale. Apoi, când vrea Dumnezeu, El însuși intră în Misterul Său. Apele sunt adânci și totuși ascund mereu posibilitatea lui Dumnezeu: și El a venit pe neașteptate, cine știe, poate că atunci când nu mai era așteptat. Răbdarea celor care îl așteaptă este mereu pusă la încercare. Și Dumnezeu a venit într-un mod nou, pentru că Dumnezeu este surpriză: o imagine de lut fragil, întunecată de apele fluviului, chiar învechită de timp. Dumnezeu intră mereu în hainele puținului.

Iată deci imaginea Neprihănitei Zămisliri. Mai întâi corpul, apoi capul, apoi unirea corpului și capului: unitatea. Ceea ce era frânt reia unitatea. Brazilia colonială era despărțită de zidul rușinos al sclaviei. Sfânta Fecioară Maria de la Aparecida se prezintă cu fața neagră, mai întâi despărțită, apoi unită în mâinile pescarilor. Există aici o învățătură pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere. Frumusețea sa reflectată în Mamă, zămislită fără păcat strămoșesc, iese în evidență din întunericul fluviului. La Aparecida, încă de la început, Dumnezeu dăruiește un mesaj de recompunere a ceea ce este fracturat, de compactare a ceea ce este despărțit. Ziduri, abisuri, distanțe prezente și astăzi sunt destinate să dispară. Biserica nu poate neglija această lecție: să fie instrument de reconciliere.

Pescarii nu disprețuiesc misterul întâlnit în fluviu, chiar dacă este un mister care apare incomplet. Nu aruncă bucățile de mister. Așteaptă plinătatea. Și aceasta nu întârzie să vină. Există ceva înțelept ce trebuie să învățăm. Există bucăți dintr-un mister, ca părți dintr-un mozaic, pe care le întâlnim. Noi vrem să vedem prea în grabă totul și în schimb Dumnezeu se face văzut încet-încet. Și Biserica trebuie să învețe această așteptare. Apoi pescarii duc acasă misterul. Lumea simplă are mereu spațiu pentru a face să găzduiască misterul. Poate că am redus vorbirea noastre despre mister la o explicație rațională; în schimb, în oameni misterul intră din inimă. În casa săracilor Dumnezeu găsește loc mereu.

Pescarii „agasalham”: îmbracă misterul Fecioarei pescuite, ca și cum ei i-ar fi frig și ar avea nevoie să fie încălzită. Dumnezeu cere să fie pus la adăpost în partea cea mai caldă din noi înșine: inima. Apoi Dumnezeu este cel care eliberează căldura de care avem nevoie, dar mai întâi intră cu viclenia celui care cerșește. Pescarii acoperă acel mister al Fecioarei cu mantia săracă a credinței lor. Îi cheamă pe vecini pentru a vedea frumusețea găsită; se reunesc în jurul ei; povestesc necazurile lor în prezența ei și îi încredințează cauzele lor. Astfel permit ca intențiile lui Dumnezeu să se poate realiza: un har, apoi altul; un har care deschide spre un altul; un har care pregătește un altul. Dumnezeu dezvăluie treptat umilința misterioasă a forței sale.

Este de învățat mult de la această atitudine a pescarilor. O Biserică ce face spațiu misterului lui Dumnezeu; o Biserică ce găzduiește în ea însăși acest mister, în așa fel încât el să poată încânta lumea, să o atragă. Numai frumusețea lui Dumnezeu poate să atragă. Calea lui Dumnezeu este încântarea care atrage. Dumnezeu se lasă dus acasă. El trezește în om dorința de a-l păstra în propria viață, în propria casă, în propria inimă. El trezește în noi dorința de a-i chema pe vecini pentru a le face cunoscută frumusețea sa. Misiunea se naște tocmai din această fascinație divină, din această uimire a întâlnirii. Vorbim despre misiune, despre Biserică misionară. Mă gândesc la pescarii care îi cheamă pe vecinii lor pentru a vedea misterul Fecioarei. Fără simplitatea atitudinii lor, misiunea noastră este destinată eșecului.

Biserica are mereu nevoie urgentă să nu uite lecția de la Aparecida, nu o poate uita. Năvoadele Bisericii sunt fragile, poate sunt uzate; barca Bisericii nu are puterea marilor transatlantice care trec oceanele. Și totuși Dumnezeu vrea să se manifeste tocmai prin mijloacele noastre, mijloace sărace, pentru El este mereu cel care acționează. Iubiți frați, rezultatul muncii pastorale nu se sprijină pe bogăția resurselor, ci pe creativitatea iubirii. Folosesc desigur tenacitatea, truda, munca, programarea, organizarea, dar înainte de toate trebuie știut că forța Bisericii nu locuiește în ea însăși, ci se ascunde în apele adânci ale lui Dumnezeu, în care ea este chemată să arunce năvoadele.

O altă lecție pe care Biserica trebuie să și-o amintească mereu este că nu se poate îndepărta de simplitate, altminteri uită limbajul Misterului și rămâne în afara porții Misterului și, desigur, nu reușește să intre în cei care pretind de la Biserică ceea ce nu pot să își dea ei înșiși, adică pe Dumnezeu. Uneori îi pierdem pe cei care nu ne înțeleg pentru că am uitat simplitatea, importând din afară și o raționalitate străină de lumea noastră. Fără gramatica simplității, Biserica se privează de condițiile care facă posibil „să îl pescuiască” pe Dumnezeu în apele adânci ale Misterului Său.

O ultimă amintire: Aparecida a apărut într-un loc de răscruce. Drumul care unea Rio, capitala, cu Sao Paolo, provincia întreprinzătoare care se năștea, și Minas Gerais, minele foarte râvnite de Curțile europene: o răscruce a Braziliei coloniale. Dumnezeu apare la răscruci. Biserica din Brazilia nu poate să uite această vocație înscrisă în ea încă de la prima sa respirație: să fie capabilă de sistole și diastole, să adune și să răspândească.

2. Aprecierea față de parcursul Bisericii din Brazilia

Episcopii de Roma au avut mereu în inima lor Brazilia și Biserica sa. Un parcurs minunat a fost făcut. Din cele 12 Dieceze în timpul Conciliului Vatican I la actualele 275 de circumscripții. Nu s-a demarat expansiunea unui aparat sau a unei întreprinderi, ci mai degrabă dinamismul celor „cinci pâini și doi pești” din Evanghelie, care, puse în contact cu bunătatea Tatălui, în mâini bătătorite devin rodnice.

Astăzi aș vrea să recunosc munca fără oprire a voastră a Păstorilor, în Bisericile voastre. Mă gândesc la Episcopii din păduri, urcând și coborând fluviile, în zonele semiaride, în Pantanal, în pampas, în junglele urbane din metropole. Iubiți mereu, cu totală dăruire, turma voastră! Dar mă gândesc la atâtea nume și atâtea fețe, care au lăsat amprente de neșters în drumul Bisericii din Brazilia, făcând să se atingă cu mâna marea bunătate a Domnului față de această Biserică[2].

Episcopii de Roma nu au fost niciodată departe; au urmărit, au încurajat, au însoțit. În ultimele decenii, Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea a invitat cu insistență pe Episcopii brazilieni să predispună primul lor plan pastoral și, de la acel început, a crescut o adevărată tradiție pastorală în Brazilia, care a făcut în așa fel încât Biserica să nu fie un transatlantic în derivă, ci să aibă mereu o busolă. Slujitorul lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea, în afară de a încuraja receptarea Conciliului Vatican II, cu fidelitate, dar și cu trăsături originale (cf. Adunarea Generală a CELAM la Medelin), a influențat în mod decisiv asupra autoconștiinței Bisericii din Brazilia prin Sinodul despre evanghelizare și acel text fundamental de referință care rămâne actual: Evangelii nuntiandi. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a vizitat Brazilia de trei ori, străbătând-o de la „cabo a rabo”, de la nord la sud, insistând asupra misiunii pastorale a Bisericii, asupra comuniunii și participării, asupra pregătirii Marelui Jubileu, asupra noii evanghelizări. Papa Benedict al XVI-lea a ales Aparecida pentru a realiza a V-a Adunare Generală a CELAM și acest lucru a lăsat o mare amprentă în Biserica de pe întregul continent.

Biserica din Brazilia a primit și a aplicat cu originalitate Conciliul Vatican II și parcursul realizat, deși a trebuit să depășească anumite boli infantile, a dus la o Biserică treptat mai matură, deschisă, generoasă, misionară. Astăzi suntem într-un moment nou. Așa cum bine s-a exprimat Documentul de la Aparecida: nu este o epocă de schimbare, ci este o schimbare de epocă. Așadar, astăzi este mereu urgent să ne întrebăm: ce anume cere Dumnezeu de la noi? La această întrebare aș vrea să încerc să ofer câteva linii de răspuns.

3. Icoana de la Emaus drept cheie de lectură a prezentului și a viitorului

Înainte de toate nu trebuie cedat în fața fricii despre care vorbea fericitul John Henry Newman: „Lumea creștină devine treptat sterilă și se epuizează ca un pământ exploatat adânc care devine nisip”[3]. Nu trebuie cedat în fața decepției, a descurajării, a plângerilor. Am lucrat mult și, uneori, ni se pare că suntem niște învinși și avem sentimentul celui care trebuie să facă bilanțul unei perioade de acum pierdute, privind la cei care ne părăsesc sau nu ne mai consideră credibili, relevanți.

Să recitim în această lumină, încă o dată, episodul de la Emaus (cf. Lc 24,13-15). Cei doi discipoli pleacă din Ierusalim. Se îndepărtează de „goliciunea” lui Dumnezeu. Sunt scandalizați de eșecul lui Mesia înc are speraseră și care acum apare în mod iremediabil învins, umilit, chiar și după a treia zi (v. 17-21). Misterul dificil al oamenilor care părăsesc Biserica; al persoanelor care, după ce s-au lăsat înșelate de alte propuneri, consideră că de acum Biserica – Ierusalimul lor – nu mai poate oferi ceva semnificativ și important. Și atunci merg pe drum singuri, cu dezamăgirea lor. Probabil că Biserica a apărut prea slabă, probabil prea departe de necesitățile lor, probabil prea săracă pentru a răspunde la neliniștile lor, probabil prea rece față de ei, probabil prea autoreferențială, probabil prizonieră a propriilor limbaje rigide, probabil că lumea pare să fi făcut din Biserică o vechitură din trecut, insuficientă pentru noile întrebări; probabil că Biserica avea răspunsuri pentru copilăria omului dar nu pentru vârsta sa adultă[4]. Fapt este că astăzi există mulți care sunt asemenea celor doi discipoli de la Emaus; nu sunt cei care caută răspunsuri în grupările religioase noi și răspândite, ci și cei care par de acum fără Dumnezeu atât în teorie cât și în practică.

În fața acestei situații ce este de făcut? Este nevoie de o Biserică ce să nu se teamă să intre în noaptea lor. Este nevoie de o Biserică aptă să îi întâlnească pe drumul lor. Este nevoie de o Biserică în măsură să se insereze în conversația lor. Este nevoie de o Biserică ce să știe să dialogheze cu acei discipoli, care, plecând din Ierusalim, rătăcesc fără țintă, singuri, cu propria descântare, cu dezamăgirea unui creștinism considerat de acum teren steril, nerodnic, incapabil să genereze sens.

Globalizarea implacabilă și urbanizarea intensă adesea sălbatice au promis multe. Mulți s-au îndrăgostit de potențialitățile lor și în ea există ceva cu adevărat pozitiv, cum ar fi, de exemplu, diminuarea distanțelor, apropierea dintre persoane și culturi, răspândirea informațiilor și a serviciilor. Însă, pe de altă parte, mulți trăiau efectele lor negative fără a-și da seama că ele prejudiciau propria viziune despre om și despre lume, generând dezorientare mai mare și un gol pe care nu reușesc să îl explice. Unele dintre aceste efecte sunt învălmășeala cu privire la sensul vieții, la dezintegrarea personală, la pierderea experienței de a aparține unui „cuib”, la lipsa unui loc și a legăturilor profunde.

Și de vreme ce nu este cine să îi însoțească și să arate cu propria viața adevăratul drum, mulți au căutat scurtături, pentru că apare prea înaltă „măsura” marii Biserici. Există și aceia care recunosc idealul de om și de viață propus de Biserică, dar nu au curajul să îl îmbrățișeze. Ei cred că acest ideal este prea mare pentru ei, este în afara posibilităților lor; ținta la care trebuie să tindă nu poate fi dobândită. Totuși nu pot să trăiască fără a avea măcar ceva, fie ea și o caricatură, din ceea ce pare prea înalt și îndepărtat. Cu dezamăgirea în inimă, merg în căutarea a ceva care să îi înșele încă o dată sau se resemnează cu o adeziune parțială, care, în definitiv, nu reușește să dea plinătate vieții lor.

Marele sentiment de abandonare și de singurătate, de non-apartenență nici măcar lor înșiși, care adesea reiese din această situație, este prea dureros pentru a fi redus la tăcere. Există necesitatea unei descărcări și atunci rămâne calea plângerii. Dar și plângerea devine la rândul ei un bumerang care se întoarce înapoi și ajunge să mărească nefericirea. Puțină lume este capabilă încă să asculte durerea; trebuie măcar anesteziată.

În fața acestei panorame este nevoie de o Biserică în măsură să țină companie, să meargă dincolo de simpla ascultare; o Biserică ce însoțește pe drum mergând împreună cu lumea; o Biserică aptă să descifreze noaptea conținută în fuga atâtor frați și surori din Ierusalim; o Biserică ce să își dea seama că motivele pentru care există oameni care se îndepărtează conțin deja în ele însele și motivele pentru o posibilă întoarcere, dar este necesar să știe să citească totul cu curaj. Isus a dat căldură discipolilor din Emaus. Aș vrea ca să ne întrebăm cu toții, astăzi: suntem încă o Biserică aptă să încălzească inima? O Biserică aptă să conducă din nou la Ierusalim? Să însoțească din nou acasă? În Ierusalim locuiesc izvoarele noastre: Scriptura, cateheza, sacramentele, comunitatea, prietenia Domnului, Maria și apostolii… Suntem încă în măsură să povestim aceste izvoare așa încât să trezim încântare datorită frumuseții lor?

Mulți au plecat pentru că le-a fost promis ceva mai înalt, ceva mai puternic, ceva mai rapid. Dar există ceva mai înalt decât iubirea revelată la Ierusalim? Nimic nu este mai înalt decât înjosirea Crucii, pentru că acolo se ajunge cu adevărat la înălțimea iubirii! Suntem încă în măsură să arătăm acest adevăr celor care cred că adevărata înălțime a vieții este în altă parte? Se cunoaște ceva mai puternic decât puterea ascunsă în fragilitatea iubirii, a binelui, a adevărului, a frumuseții?

Căutarea a ceea ce este mereu mai rapid îl atrage pe omul de astăzi: internet rapid, automobile rapide, avioane rapide, raporturi rapide… Și totuși se simte o disperată necesitate de calm, aș vrea să spun de încetineală. Biserica mai știe să fie lentă: în timp, pentru a asculta, în răbdare, pentru a reface și a recompune? Sau și Biserica este de acum năvălită de frenezia eficienței? Să recuperăm, iubiți frați, calmul de a ști să acomodăm pasul cu posibilitățile pelerinilor, cu ritmurile lor de drum, capacitatea de a fi mereu aproape pentru a le permite lor să deschidă o breșă în dezamăgirea care este în inimi, așa încât să se poată intra acolo. Ei vor să uite Ierusalimul în care locuiesc izvoarele lor, dar atunci vor ajunge să simtă sete. Este nevoie de o Biserică aptă încă să însoțească întoarcerea la Ierusalim! O Biserică în măsură să facă să se redescopere lucrurile glorioase și bucuroase care se spun despre Ierusalim, să facă să se înțeleagă că ea este Mama mea, Mama noastră și nu suntem orfani! În ea ne-am născut. Unde este Ierusalimul nostru, unde ne-am născut? În Botez, în prima întâlnire de iubire, în chemare, în vocație[5]! Este nevoie de o Biserică ce să aducă din nou căldură, să aprindă din nou inima. Este nevoie de o Biserică aptă încă să redea cetățenie atâtora dintre fiii săi care merg ca într-un exod.

4. Provocările Bisericii din Brazilia

În lumina celor spuse, aș vrea să subliniez câteva provocări ale iubitei Biserici care este în Brazilia.

Prioritatea formării: episcopi, preoți, călugări, laici

Iubiți frați, dacă nu vom forma slujitori capabili să încălzească inima oamenilor, să meargă în noapte cu ei, să dialogheze cu iluziile și dezamăgirile lor, să recompună dezintegrările lor, ce vom putea spera pentru drumul prezent și viitor? Nu este adevărat că Dumnezeu este întunecat în ei. Să învățăm să privim mai în profunzime: lipsește cine să le încălzească inima, precum cu discipolii din Emaus (cf. Lc 24,32). Pentru aceasta este important a promova și a avea grijă de o formare calificată care să creeze persoane capabile să coboare în noapte fără a fi invadate de întuneric și a se pierde; să asculte iluzia atâtora, fără a se lăsa seduși; să primească dezamăgirile, fără a dispera și a se prăbuși în amărăciune; să atingă dezintegrarea altuia, fără a se lăsa dizolvat și descompus în propria identitate.

Este nevoie de o soliditate umană, culturală, afectivă, spirituală, doctrinală[6]. Iubiți frați întru episcopat, trebuie avut curajul unei revizuiri profunde a structurilor de formare și de pregătire a clerului și a laicatului din Biserica din Brazilia. Nu este suficientă o vagă prioritate a formării, nici de documente sau de întâlniri. Este nevoie de înțelepciunea practică de a pune pe picioare structuri durabile de pregătire în domeniul local, regional, național și care să fie adevărata inimă pentru episcopat, fără a precupeți forțe, atenție și însoțire. Situația actuală cere o formare calificată la toate nivelele. Episcopii nu pot delega această misiune. Voi nu puteți delega această misiune, ci trebuie să o asumați ca pe ceva fundamental pentru drumul Bisericilor voastre.

Colegialitatea și solidaritatea Conferinței Episcopale

Bisericii din Brazilia nu îi este suficientă o conducere națională: este nevoie de o rețea de „mărturii” regionale, care, vorbind același limbaj, să asigure peste tot nu unanimitatea, ci adevărata unitate în bogăția diversității. Comuniunea este o pânză care trebuie țesută cu răbdare și perseverență care treptat „apropie firele” pentru a permite o pătură tot mai extinsă și densă. O pătură cu puține fire de lână nu încălzește. Este important să amintim Aparecida, metoda de a aduna diversitatea. Nu atât diversitate de idei pentru a produce un document, ci varietate de experiențe ale lui Dumnezeu pentru a pune în mișcare o dinamică vitală.

Discipolii din Emaus s-au întors la Ierusalim povestind experiența pe care au avut-o în întâlnirea cu Cristos Înviat (cf. Lc 24,33-35). Și acolo au aflat despre celelalte manifestări ale Domnului și despre experiențele fraților lor. Conferința Episcopală este tocmai un spațiu vital pentru a permite acest interschimb de mărturii cu privire la întâlnirile cu Cel Înviat, în nord, în sud, în vest… Așadar, e nevoie de o valorizare crescândă a elementului local și regional. Nu este suficientă birocrația centrală, ci trebuie să se facă să crească solidaritatea și colegialitatea, va fi o adevărată bogăție pentru toți[7].

Starea permanentă de misiune și convertire pastorală

Aparecida a vorbit despre stare permanentă de misiune[8] și despre necesitatea unei convertiri pastorale[9]. Sunt două rezultate importante ale acelei Adunări pentru întreaga Biserică din zonă și drumul făcut în Brazilia cu privire la aceste două puncte este semnificativ. Despre misiune trebuie amintit că urgența derivă din motivația sa internă, adică e vorba de a transmite o moștenire, iar cu privire la metodă este decisiv de amintit că o moștenire este ca ștafeta, bastonul, la alergarea în ștafetă: nu se aruncă în aer și cine reușește să o prindă, bine, și cine nu reușește rămâne fără. Pentru a transmite moștenirea, trebuie încredințată personală, trebuie atins cel căruia se voiește să se dea, să se transmită această moștenire.

Despre convertirea pastorală aș vrea să amintesc că „pastorația” nu este altceva decât exercitarea maternității Bisericii. Ea dă naștere, alăptează, face să crească, corectează, alimentează, conduce de mână… Așadar, e nevoie de o Biserică aptă să redescopere măruntaiele materne ale milostivirii. Fără milostivire este puțin de făcut pentru a se insera într-o lume de „răniți”, care au nevoie de înțelegere, de iertare, de iubire.

În misiune, chiar continentală[10], este foarte important a întări familia, care rămâne celula esențială pentru societate și pentru Biserică; tinerii, care sunt fața viitoare a Bisericii; femeile, care au un rol fundamental în transmiterea credinței și constituie o forță zilnică într-o societate care o duce înainte și o reînnoiește. Să nu reducem angajarea femeilor în Biserică, ci să promovăm rolul lor activ în comunitatea eclezială. Dacă Biserica pierde femeile, în dimensiunea sa totală și reală, Biserica riscă sterilitatea. Aparecida subliniază și vocația și misiunea bărbatului în familie, în Biserică și în societate, ca tați, muncitori și cetățeni[11]. Țineți cont de aceasta în mod serios!

Misiunea Bisericii în societate

În cadrul societății există un singur lucru pe care Biserica îl cere cu claritate deosebită: libertatea de a vesti Evanghelia în mod integral, chiar și atunci când este în contrast cu lumea, chiar și atunci când merge împotriva curentului, apărând comoara pentru care este numai păzitoare și valorile de care ea nu dispune, ci pe care le-a primit și față de care trebuie să fie fidelă.

Biserica afirmă dreptul de a-l sluji pe om în întregimea sa, spunându-i ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la om și la realizarea sa, și ea dorește să facă prezent acel patrimoniu imaterial fără de care societatea se destramă, orașele ar fi eliminate de propriile ziduri, abisuri și bariere. Biserica are dreptul și datoria de a menține aprinsă flacăra libertății și a unității omului.

Educația, sănătatea, pacea socială sunt urgențele braziliene. Biserica are un cuvânt de spus despre aceste teme, deoarece pentru a răspunde în mod adecvat la aceste provocări nu sunt suficiente soluții doar tehnice, ci trebuie avută o viziune fundamentală despre om, despre libertatea sa, despre valoarea sa, despre deschiderea sa la transcendent. Și voi, iubiți confrați, nu vă temeți să oferiți această contribuție a Bisericii care este pentru binele întregii societăți și să oferiți acest cuvânt „întrupat” și cu mărturia.

Amazonia ca foaia de turnesol, bancul de probă pentru Biserica și societatea braziliană

Este un ultim punct asupra căruia aș vrea să mă opresc și pe care îl consider relevant pentru drumul actual și viitor nu numai al Bisericii din Brazilia, ci și al întregului corp social: Amazonia. Biserica este în Amazonia nu ca acela care are valizele în mână pentru a pleca după ce a exploatat tot ceea ce a putut. Biserica este prezentă în Amazonia încă de la început cu misionari, congregații călugărești, preoți, laici și Episcopi și încă este prezentă și determinantă pentru viitorul zonei. Mă gândesc la primirea pe care Biserica din Amazonia o oferă astăzi imigraților haitieni după teribilul cutremur care a răscolit țara lor.

Aș vrea să îi invit pe toți să reflecteze asupra a ceea ce a spus Aparecida despre Amazonia[12], precum și chemarea puternică la respectarea și la păstrarea întregii creații pe care Dumnezeu a încredințat-o omului nu pentru ca s-o exploateze în mod sălbatic, ci pentru ca să o facă o grădină. În provocarea pastorală pe care o reprezintă Amazonia nu pot să nu mulțumesc ceea ce face Biserica din Brazilia: Comisia Episcopală pentru Amazonia creată în 1997 a dat deja multe roade și atâtea Dieceze au răspuns în mod prompt și generos la cererea de solidaritate, trimițând misionari laici și preoți. Îi mulțumesc monseniorului Jaime Chemelo, pionier al acestei munci, și Cardinalului Hummes, actual președinte al Comisiei. Dar aș vrea să adaug că trebuie în continuare mărită și relansată opera Bisericii. Este nevoie de formatori calificați, mai ales formatori și profesori de teologie, pentru a consolida rezultatele obținute în domeniul formării unui cler autohton, și pentru a avea preoți adaptați la condițiile locale și pentru a consolida, ca să spunem așa, „fața amazoniană” a Bisericii. În asta, vă rog, vă cer să fiți curajoși, să aveți parresia! În limbajul „porteno” [din Buenos Aires] v-aș spune să fiți cutezători.

Iubiți confrați, am încercat să vă ofer în mod fratern niște reflecții și niște linii de muncă într-o Biserică precum aceea din Brazilia care este un mare mozaic din mici pietre, din imagini, din forme, din probleme, din provocări, dar care tocmai pentru aceasta este o enormă bogăție. Biserica nu este niciodată uniformitate, ci diversitate care se armonizează în unitate și acest lucru este valabil în orice realitate eclezială.

Fecioara Neprihănită de la Aparecida să fie steaua care luminează angajarea voastră și drumul vostru pentru a-l duce, așa cum a făcut Ea, pe Cristos la fiecare bărbat și la fiecare femeie din imensa voastră țară. Va fi El, așa cum a făcut cu cei doi discipoli rătăciți și dezamăgiți din Emaus, cel care va încălzi inima și va dărui speranță nouă și sigură.

Note


[1] Documentul de la Aparecida subliniază cum copiii, tinerii și bătrânii construiesc viitorul popoarelor (cf. nr. 447).

[2] Mă gândesc la atâtea figuri precum, pentru a cita numai câțiva: Lorscheider, Mendes de Almeida, Sales, Vital, Camara, Macedo… împreună cu primul episcop brazilian Pero Fernandes Sardinha (1551-1556) ucis de triburi locale războinice.

[3] Letter of 26 January 1833, în: The Letters and Diaries of John Henry Newman, vol. III, Oxford 1979, pag. 204.

[4] În Documentul de la Aparecida sunt prezentate sintetic motivele de fond ale acestui fenomen (cf. nr. 225).

[5] Cf. și cele patru puncte indicate de Aparecida (nr. 226).

[6] În Documentul de la Aparecida mare atenție este rezervată formării clerului, precum și a laicilor (cf. nr. 316-325; 212).

[7] Și cu privire la acest aspect Documentul de la Aparecida oferă linii de drum importante (cf. nr. 181-183; 189).

[8] Cf. nr. 216.

[9] Cf. nr. 365-372.

[10] Concluziile Conferinței de la Aparecida insistă asupra feței unei Biserici care este prin însăși natura sa evanghelizatoare, care există pentru a evangheliza, cu îndrăzneală și libertate, la toate nivelele (cf. nr. 547-554).

[11] Cf. nr. 459-463.

[12] Cf. îndeosebi nr. 83-87 și dintr-un punct de vedere al unei pastorații unitare nr. 475.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.07.2013
Publicarea pe acest sit: 28.07.2013
Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns