Audienţa generală de miercuri

Despre întruparea lui Dumnezeu
miercuri, 9 ianuarie 2013

Iubiți frați și surori,

În acest timp al Crăciunului ne oprim încă o dată asupra marelui mister al lui Dumnezeu care a coborât din cerul Său pentru a lua trupul nostru. În Isus, Dumnezeu s-a întrupat, a devenit om ca noi și astfel ne-a deschis drumul spre cerul Său, spre comuniunea deplină cu El.

În aceste zile, în bisericile noastre a răsunat de mai multe ori termenul „întruparea” lui Dumnezeu, pentru a exprima realitatea pe care o celebrăm la Sfânta Naștere: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, așa cum recităm în Crez. Dar ce înseamnă acest cuvânt central pentru credința creștină? Întrupare vine din latinescul „incarnatio”. Sfântul Ignațiu din Antiohia – sfârșitul primului secol – și, mai ales, Sfântul Irineu au folosit acest termen reflectând asupra Prologului Evangheliei Sfântului Ioan, îndeosebi asupra expresiei: „Cuvânt s-a făcut trup” (In 1,14). Aici cuvântul „trup”, după expresia ebraică, indică omul în integralitatea sa, omul întreg, dar chiar sub aspectul caducității și temporalității sale, al sărăciei și contingenței sale. Aceasta pentru a ne spune că mântuirea adusă de Dumnezeu făcut trup în Isus din Nazaret îi atinge pe om în realitatea sa concretă și în orice situație s-ar afla. Dumnezeu a asumat condiția umană pentru a o vindeca de tot ceea ce o separă de El, pentru a ne permite să îl chemăm, în Fiul său Unicul Născut, cu numele de „Abba, Tată” și să fim cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Sfântul Irineu afirmă: „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, și Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind astfel filiația divină, să devină fiu al lui Dumnezeu” (Adversus haereses, 3,19,1: PG 7,939; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 460).

„Cuvântul s-a făcut trup” este unul din acele adevăruri cu care așa ne-am obișnuit încât aproape că nu ne mai uimește măreția evenimentului pe care el îl exprimă. Și efectiv în această perioadă de Crăciun, în care această expresie revine adesea în liturgie, uneori suntem mai atenți la aspectele exterioare, la „culorile” sărbătorii, decât la inima marii noutăți creștine pe care o celebrăm: ceva absolut inimaginabil, ceva ce numai Dumnezeu putea să realizeze și în care putem intra numai cu credința. Logosul, care este la Dumnezeu, Logosul care este Dumnezeu, Creatorul lumii (cf. In 1,1), prin care au fost create toate lucrurile (cf. 1,3), care i-a însoțit și îi însoțește pe oameni în istorie cu lumina Sa (cf. 1,4-5; 1,9), devine unul printre alții, își ia locuință în mijlocul nostru, devine unul dintre noi (cf. 1,14). Conciliul Ecumenic Vatican II afirmă: „Fiul lui Dumnezeu… a lucrat cu mâini omenești, a gândit cu minte omenească, a voit cu voință omenească, a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat” (constituția Gaudium et spes, 22). Este important, deci, să recuperăm uimirea în fața acestui mister, să ne lăsăm învăluiți de măreția acestui eveniment: Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu, Creatorul a toate, a parcurs ca om drumurile noastre, intrând în timpul omului, pentru a ne comunica însăși viața Sa (cf. 1In 1,1-4). Și a făcut aceasta nu cu strălucirea unui suveran, care supune lumea cu puterea sa, ci cu umilința unui prunc.

Aș vrea să subliniez un al doilea element. La Sfânta Naștere de obicei schimbăm daruri cu persoanele mai apropiate. Uneori poate să fie un gest făcut prin convenție, însă în general exprimă afecțiune, este un semn de iubire și de stimă. În rugăciunea asupra darurilor de la Liturghia de noapte din Solemnitatea Nașterii Domnului, Biserica se roagă astfel: „Plăcută să îți fie, te rugăm, Doamne, jertfa sărbătorii de astăzi, ca, prin acest minunat schimb de daruri, să îmbrăcăm chipul dumnezeiesc al aceluia în care este unită cu Tine firea noastră omenească”. Gândul darului este, deci, în centrul liturgiei și amintește conștiinței noastre de darul originar al Crăciunului: în noaptea aceea sfântă, Dumnezeu, făcându-se trup, a voit să se facă dar pentru oameni, s-a dat pe Sine însuși pentru noi; Dumnezeu a făcut din Fiul Său unic un dar pentru noi, a asumat omenitatea noastră pentru a ne dărui dumnezeirea Sa. Acesta este marele dar. Și în darul nostru nu este important ca un cadou să fie scump sau ieftin; cel care nu reușește să dăruiască un pic din el însuși, dăruiește mereu prea puțin; ba chiar uneori chiar se încearcă să se înlocuiască inima și angajarea de dăruire de sine cu banii, cu lucruri materiale. Misterul Întrupării arată că Dumnezeu nu a făcut așa: nu a dăruit ceva, ci s-a dăruit pe Sine însuși în Fiul său Unicul Născut. Găsim aici modelul dăruirii noastre, pentru ca relațiile noastre, în special cele mai importante, să fie conduse de gratuitatea iubirii.

Aș vrea să ofer și o a treia reflecție: faptul Întrupării, al lui Dumnezeu care se face om ca noi, ne arată realismul nemaiauzit al iubirii divine. De fapt, acțiunea lui Dumnezeu nu se limitează la cuvinte, ba chiar am putea spune că El nu se mulțumește să vorbească, ci se cufundă în istoria noastră și asumă asupra Sa truda și povara vieții umane. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om cu adevărat, s-a născut din Fecioara Maria, într-un timp și într-un loc determinat, la Betleem în timpul domniei împăratului August, sub guvernatorului Quirinius (cf. Lc 2,1-2); a crescut într-o familie, a avut prieteni, a format un grup de discipoli, i-a instruit pe apostoli să continue misiunea Sa, și-a terminat cursul vieții sale pământești pe cruce. Acest mod de a acționa al lui Dumnezeu este un puternic stimulent să ne întrebăm cu privire la realismul credinței noastre, care nu trebuie să fie limitată la sfera sentimentului, a emoțiilor, ci trebuie să intre în concretul existenței noastre, adică trebuie să atingă viața noastră de fiecare zi și s-o orienteze și în mod practic. Dumnezeu nu s-a oprit la cuvinte, ci ne-a arătat cum să trăim, împărtășind însăși experiența noastră, în afară de păcat. Catehismul Papei Pius al X-lea, pe care unii dintre noi l-au studiat copii fiind, cu esențialitatea sa, la întrebarea: „Ce trebuie să facem pentru a trăi după cum vrea Dumnezeu?”, dă acest răspuns: „Pentru a trăi după cum vrea Dumnezeu trebuie să credem în adevărurile revelate de El și să respectăm poruncile Sale cu ajutorul harului Său, care se obține prin Sacramente și rugăciune”. Credința are un aspect fundamental care interesează nu numai mintea și inima, ci întreaga noastră viață.

Propun un ultim element reflecției voastre. Sfântul Ioan afirmă că Cuvântul, Logosul, era încă de la început la Dumnezeu și că toate au fost făcute prin intermediul Cuvântului și nimic din ceea ce există nu a fost făcut fără El (cf. In 1,1-3). Evanghelistul face aluzie în mod clar la relatarea Creației care se găsește în primele capitole din Cartea Genezei și o recitește în lumina lui Cristos. Acesta este un criteriu fundamental în lectura creștină a Bibliei: Vechiul și Noul Testament trebuie citite împreună mereu și pornind de la Noul Testament se dezvăluie sensul cel mai profund și al Vechiului Testament. Tot același Cuvânt, care există din totdeauna la Dumnezeu, care este El însuși Dumnezeu și prin intermediul căruia și pentru care au fost create toate (cf. Col 1,16-17), s-a făcut om: Dumnezeul veșnic și infinit s-a cufundat în finitudinea umană, în creatura Sa, pentru a-l reconduce pe om și întreaga creație la El. Catehismul Bisericii Catolice afirmă: „Prima creație își află sensul și apogeul în noua creație în Cristos, care o întrece în strălucire pe cea dintâi” (nr. 349). Părinții Bisericii l-au apropiat pe Isus de Adam, așa încât l-au definit „al doilea Adam” sau Adam cel definitiv, imaginea perfectă a lui Dumnezeu. Cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu are loc o nouă creație, care dăruiește răspunsul complet la întrebarea: „Cine este omul?” Numai în Isus se manifestă în mod deplin proiectul lui Dumnezeu cu privire la ființa umană: El este omul definitiv conform lui Dumnezeu. Conciliul Vatican II reafirmă aceasta cu putere: „De fapt, numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului… Cristos, noul Adam,… îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii” (constituția Gaudium et spes, 22; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 359). În acel prunc, Fiul lui Dumnezeu contemplat la Crăciun, putem recunoaște adevărata față, nu numai a lui Dumnezeu, ci adevărata față a ființei umane; și numai deschizându-ne la acțiunea harului Său și încercând în fiecare zi să îl urmăm, vom realiza proiectul lui Dumnezeu pentru noi, pentru fiecare dintre noi.

Dragi prieteni, în această perioadă medităm marea și minunata bogăție a Misterului Întrupării, pentru a lăsa ca Domnul să ne lumineze și să ne transforme tot mai mult după imaginea Fiului său făcut om pentru noi.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.01.2013
Publicarea pe acest sit: 10.01.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns