Audienţa generală de miercuri

Cred în Dumnezeu: Creatorul
miercuri, 6 februarie 2013

Iubiți frați și surori,

Crezul, care începe calificându-l pe Dumnezeu ca „Tată Atotputernic”, așa cum am meditat săptămâna trecută, adaugă apoi că El este „Creatorul cerului și al pământului”, și astfel preia afirmația cu care începe Biblia. Într-adevăr, în primul verset din Sfânta Scriptură se citește: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen 1,1): Dumnezeu este originea tuturor lucrurilor și în frumusețea creației se dezvăluie atotputernicia sa de Tată care iubește.

Dumnezeu se manifestă ca Tată în creație, ca origine a vieții, și, creând, arată atotputernica Sa. Imaginile folosite de Sfânta Scriptură în această privință sunt foarte sugestive (cf. Is 40,12; 45,18; 48,13; Ps 104,2.5; 135,7; Pr 8,27-29; Iob 38-39). El, ca un Tată bun și puternic, se îngrijește de ceea ce a creat cu o iubire și o fidelitate care nu dispar niciodată, spun în mod repetat psalmii (cf. Ps57,11; 108,5; 36,6). Astfel, creația devine loc în care se cunoaște și se recunoaște atotputernicia Domnului și bunătatea Sa, și devine apel la credința noastră a credincioșilor pentru ca să îl proclamăm pe Dumnezeu drept Creator. „Prin credință”, scrie autorul Scrisorii către Evrei, „înțelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, așa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (11,3). Credința implică așadar să știm să recunoaștem invizibilul, găsindu-i urma în lumea vizibilă. Credinciosul poate să citească marea carte a naturii și să îi înțeleagă limbajul (cf. Ps 19,2-5); dar este necesar Cuvântul de revelație, care trezește credința, pentru ca omul să poată ajunge la conștiința deplină a realității lui Dumnezeu drept Creator și Tată. În cartea Sfintei Scripturi inteligența poate să găsească, în lumina credinței, cheia de interpretare pentru a înțelege lumea.

În mod deosebit, ocupă un loc special primul capitol din Geneză, cu prezentarea solemnă a operei creatoare divine, care se desfășoară timp de șapte zile: în șase zile Dumnezeu duce la împlinire creația și în ziua a șaptea, sâmbăta, încetează de la orice activitate și se odihnește. Zi a libertății pentru toți, zi a comuniunii cu Dumnezeu. Și astfel, cu această imagine, cartea Genezei ne arată că primul gând al lui Dumnezeu era să găsească o iubire care să răspundă la iubirea Sa. Apoi, al doilea gând este să creeze o lume materială în care să așeze această iubire, aceste creaturi care în libertate îi răspund. Deci această structură face în așa fel ca textul să fie ritmat de câteva repetiții semnificative. De exemplu, de șase ori este repetată fraza: „A văzut Dumnezeu că era bun” (v. 4.10.12.18.21.25), pentru a conclude, a șaptea oară, după crearea omului: „Și Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse și, iată, erau foarte bune” (v. 31). Tot ceea ce Dumnezeu creează este frumos și bun, pătruns de înțelepciune și de iubire; acțiunea creatoare a lui Dumnezeu aduce ordine, imprimă armonie, dăruiește frumusețe. Apoi în relatarea din Geneză iese în evidență că Domnul creează cu cuvântul Său: de zece ori se citește în text expresia „Și a zis Dumnezeu” (v. 3.6.9.11.14.20.24.26.28.29). Cuvântul, Logosul lui Dumnezeu este originea realității lumii și spunând: „Și Dumnezeu a zis”, și așa a fost, subliniază puterea eficace a Cuvântului divin. Așa cântă Psalmistul: „Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile și prin suflarea gurii lui toate oștirile sale… Căci El a spus și toate s-au făcut, El a poruncit și toate au fost create” (33,6.9). Viața apare, lumea există, pentru că totul ascultă de Cuvântul divin.

Însă întrebarea noastră astăzi este: în epoca științei și a tehnicii, mai are sens să vorbim despre creație? Cum trebuie să înțelegem narațiunile din Geneză? Biblia nu vrea să fie un manual de științe naturale; vrea în schimb să ne facă să înțelegem adevărul autentic și profund al lucrurilor. Adevărul fundamental pe care relatările din Geneză ni-l dezvăluie este că lumea nu este un ansamblu de forțe contrastante între ele, ci își are originea și stabilitatea în Logos, în Rațiunea veșnică a lui Dumnezeu, care continuă să sprijine universul. Există un plan cu privire la lume, care se naște din această Rațiune, din Duhul creator. A crede că la baza a toate există aceasta, luminează orice aspect al existenței și dă curajul de a înfrunta cu încredere și cu speranță aventura vieții. Deci Scriptura ne spune că originea ființei, a lumii, originea noastră nu este iraționalul și necesitatea, ci rațiunea și iubirea și libertatea. De aici alternativa: ori prioritate a iraționalului, a necesității, ori prioritate a rațiunii, a libertății, a iubirii. Noi credem în această ultimă poziție.

Dar aș vrea să spun un cuvânt și despre ceea ce este culmea întregii creații: bărbatul și femeia, ființa umană, singura „capabilă să îl cunoască și să îl iubească pe Creatorul său” (Constituția pastorală Gaudium et spes, 12). Psalmistul privind cerurile se întreabă: „Când privesc cerurile, lucrările mâinilor Tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: Ce este omul, că te gândești la el, sau fiul omului, că îl iei în seamă?” (8,4-5). Ființa umană, creată cu iubire de Dumnezeu, este lucru foarte mic în fața imensității universului; uneori, privind fascinați întinderile enorme ale firmamentului, și noi am perceput caracterul nostru limitat. Ființa umană este locuită de acest paradox: micimea noastră și slăbiciunea noastră conviețuiesc cu măreția a ceea ce iubirea veșnică a lui Dumnezeu a voit pentru ea.

Relatările creației în Cartea Genezei ne introduc și în acest domeniu misterios, ajutându-ne să cunoaștem proiectul lui Dumnezeu cu privire la om. Înainte de toate afirmă că Dumnezeu l-a format pe om din țărâna pământului (cf. Gen 2,7). Aceasta înseamnă că nu suntem Dumnezeu, nu ne-am făcut singuri, suntem pământ; dar înseamnă și că venim din pământ bun, prin opera Creatorului bun. La aceasta se adaugă o altă realitate fundamentală: toate ființele umane sunt țărână, dincolo de distincțiile făcute de cultură și de istorie, dincolo de orice diferență socială; suntem o unică umanitate plăsmuită din unicul pământ al lui Dumnezeu. Există apoi un al doilea element: ființa umană are origine pentru că Dumnezeu suflă suflare de viață în trupul modelat din pământ (cf. Gen 2,7). Ființa umană este făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27). Așadar toți purtăm în noi suflarea vitală a lui Dumnezeu și orice viață umană – ne spune Biblia – se află sub ocrotirea specială a lui Dumnezeu. Aceasta este motivația cea mai profundă a inviolabilității demnității umane împotriva oricărei tentații de a evalua persoana după criterii utilitariste și de putere. Faptul de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu indică apoi faptul că omul nu este închis în el însuși, ci are o referință esențială în Dumnezeu.

În primele capitole din Cartea Genezei găsim două imagini semnificative: grădina cu pomul cunoașterii binelui și răului și șarpele (cf. 2,15-17; 3,1-5). Grădina ne spune că realitatea în care Dumnezeu a pus ființa umană nu este o pădure sălbatică, ci loc care ocrotește, hrănește și susține; și omul trebuie să recunoască lumea nu ca proprietate care trebuie prăduită și exploatată, ci ca dar al Creatorului, semn al voinței sale mântuitoare, dar care trebuie cultivat și păstrat, care trebuie făcut să crească și să se dezvolte în respect, în armonie, urmându-i ritmurile și logica, după planul lui Dumnezeu (cf. Gen 2,8-15). Apoi, șarpele este o figură care derivă din cultele orientale ale fecundității, care îl fascinau pe Israel și constituiau o tentație constantă de a abandona misterioasa alianță cu Dumnezeu. În lumina acestui lucru, Sfânta Scriptură prezintă ispita pe care o îndură Adam și Eva ca miezul ispitei și al păcatului. De fapt, ce spune șarpele? Nu îl neagă pe Dumnezeu, ci insinuează o întrebare vicleană: „A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncați din nici un pom al grădinii?” (Gen 3,1). În acest mod șarpele trezește suspiciunea că alianța cu Dumnezeu este ca un lanț care leagă, care privează de libertate și de lucrurile frumoase și prețioase ale vieții.

Ispita devine aceea de a-și construi singuri lumea în care să trăiască, să nu accepte limitele faptului de a fi creatură, limitele binelui și răului, ale moralității; dependența de iubirea creatoare a lui Dumnezeu este văzută ca o povară de care trebuie să se elibereze. Acesta este mereu miezul ispitei. Însă atunci când se deformează raportul cu Dumnezeu, cu o minciună, punându-se în locul său, toate celelalte raporturi sunt alterate. Atunci celălalt devine un rival, o amenințare: Adam, după ce a cedat ispitei, o acuză imediat pe Eva (cf. Gen 3,12); cei doi se ascund de vederea acelui Dumnezeu cu care conversau în prietenie (cf. 3,8-10); lumea nu mai este grădina în care să trăiască în armonie, ci un loc de exploatat și în care se ascund curse (cf. 3,14-19); invidia și ura față de celălalt intră în inima omului: este exemplar Cain care îl ucide pe fratele său, Abel (cf. 4,3-9). Mergând împotriva Creatorului său, în realitate omul merge împotriva sa, renegă originea sa și, prin urmare, adevărul său; și răul intră în lume, cu chinuitorul său lanț de durere și de moarte. Și astfel ceea ce Dumnezeu crease era bun, ba chiar, foarte bun, dar după această decizie liberă a omului prin minciuna împotriva adevărului, răul intră în lume.

Din relatările Creației aș vrea să evidențiez o ultimă învățătură: păcatul generează păcat și toate păcatele istoriei sunt legate între ele. Acest aspect ne determină să vorbim despre ceea ce este numit „păcatul strămoșesc”. Care este semnificația acestei realități, greu de înțeles? Aș vrea să dau numai câteva elemente. Înainte de toate trebuie să luăm în considerare că nici un om nu este închis în el însuși, nimeni nu poate trăi numai de la sine și pentru sine; noi primim viața de la altul și nu numai în momentul nașterii, ci în fiecare zi. Ființa umană este în relație: eu sunt eu însumi numai în acel tu și prin acel tu, în relația iubirii cu acel Tu al lui Dumnezeu și acel tu al celorlalți. Ei bine, păcatul înseamnă tulburarea sau distrugerea relației cu Dumnezeu – aceasta este esența sa: a distruge relația cu Dumnezeu, relația fundamentală, a se pune în locul lui Dumnezeu. Catehismul Bisericii Catolice afirmă că omul cu primul păcat „s-a preferat pe sine lui Dumnezeu și prin aceasta l-a disprețuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigențelor condiției sale de creatură și, deci, împotriva propriului bine” (nr. 398).

Fiind tulburată relația fundamentală, sunt compromiși sau distruși și ceilalți poli ai relației, păcatul ruinează relațiile, astfel ruinează totul, pentru că noi suntem relație. Ori, dacă structura relațională a omenirii este tulburată încă de la început, orice om intră într-o lume marcată de această tulburare a relațiilor, intră într-o lume tulburată de păcat, de care este marcat personal; păcatul inițial atacă și rănește natura umană (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 404-406). Și omul singur, unul singur nu poate să iasă din această situație, nu se poate răscumpăra singur; numai Creatorul însuși poate restabili relațiile corecte. Numai dacă Acela de care ne-am îndepărtat vine la noi și ne întinde mâna cu iubire, relațiile corecte pot fi reînnodate. Aceasta se întâmplă în Isus Cristos, care face exact parcursul invers al parcursului lui Adam, așa cum descrie imnul în capitolul al doilea din Scrisoarea Sfântului Paul către Filipeni (2,5-11): în timp ce Adam nu recunoaște faptul că este creatură și vrea să se pună în locul lui Dumnezeu, Isus, Fiul lui Dumnezeu, este într-o relație filială perfectă cu Tatăl, se înjosește, devine servitorul, parcurge calea iubirii umilindu-se până la moartea pe cruce, pentru a repune în ordine relațiile cu Dumnezeu. Crucea lui Cristos devine astfel noul pom al vieții.

Iubiți frați și surori, a trăi din credință înseamnă a recunoaște măreția lui Dumnezeu și a accepta micimea noastră, condiția noastră de creaturi, lăsând ca Domnul să o umple cu iubirea Sa și astfel să crească adevărata noastră măreție. Răul, cu încărcătura lui de durere și de suferință, este un mister care e luminat de lumina credinței, care ne dă certitudinea că putem fi eliberați de el: certitudinea că este bine a fi un om.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.02.2013
Publicarea pe acest sit: 06.02.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns