Audienţa generală de miercuri

17. Oița rătăcită (cf. Lc 15,1-7)
miercuri, 4 mai 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Cunoaștem toți imaginea Bunului Păstor care ia pe umeri oița rătăcită. Din totdeauna această icoană reprezintă grija lui Isus față de păcătoși și milostivirea lui Dumnezeu care nu se resemnează să piardă pe nimeni. Parabola este relatată de Isus pentru a face să se înțeleagă că apropierea sa de păcătoși nu trebuie să scandalizeze, ci dimpotrivă să provoace în toți o reflecție serioasă despre modul în care trăim credința noastră. Relatarea are pe de o parte pe păcătoșii care se apropie de Isus pentru a-l asculta și pe de altă parte pe învățătorii legii, pe cărturarii suspicioși care se depărtează de El datorită acestui comportament al său. Se depărtează pentru că Isus se apropia de păcătoși. Aceștia erau orgolioși, erau mândri, se credeau drepți.

Parabola se desfășoară în jurul a trei personaje: păstorul, oaia rătăcită și restul turmei. Însă cel care acționează este numai păstorul, nu oile. Deci păstorul este singurul protagonist adevărat și totul depinde de el. O întrebare introduce parabola: „Cine dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și umblă după cea pierduta până când o găsește?” (v. 4). Este vorba de un paradox care induce să ne îndoim de acțiunea păstorului: este înțelept a părăsi pe cele nouăzeci și nouă pentru o singură oaie? Și mai mult încă, nu în siguranța unui staul ci în deșert? Conform tradiției biblice deșertul este loc de moarte unde este greu de găsit mâncare și apă, fără adăpost și în voia fiarelor și a tâlharilor. Ce pot face nouăzeci și nouă de oi lipsite de apărare? Oricum paradoxul continuă spunând că păstorul, după ce a găsit oaia, „o pune pe umerii săi bucurându-se și, venind acasă, îi cheamă pe prieteni și pe vecini spunându-le: «Bucurați-vă împreună cu mine»” (v. 6). Deci pare că păstorul nu se întoarce în deșert pentru a recupera toată turma! Îndreptat spre acea unică oaie pare să le uite pe celelalte nouăzeci și nouă. Dar în realitate nu este așa. Învățătura pe care Isus vrea să ne-o dea este mai degrabă că nicio oaie nu poate să se piardă. Domnul nu se poate resemna cu faptul că și o singură persoană poate să se piardă. Acțiunea lui Dumnezeu este aceea a celui care merge în căutarea fiilor pierduți pentru a face după aceea sărbătoare și a se bucura cu toți pentru regăsirea lor. Este vorba despre o dorință de nestăpânit: nici măcar nouăzeci și nouă de oi nu pot să-l oprească pe păstor și să-l țină închis în staul. El ar putea să raționeze astfel: „Fac bilanțul: am nouăzeci și nouă de oi, am pierdut una, dar nu este o mare pierdere”. În schimb el merge s-o caute pe aceea, pentru că fiecare este foarte importantă pentru el și aceea este cea mai nevoiașă, cea mai abandonată, cea mai rebutată; și el merge ca s-o caute. Suntem cu toții înștiințați: milostivirea față de păcătoși este stilul cu care acționează Dumnezeu și față de această milostivire El este în mod absolut fidel: nimic și nimeni nu va putea să-l abată de la voința sa de mântuire. Dumnezeu nu cunoaște cultura noastră actuală a rebutului, în Dumnezeu asta nu intră. Dumnezeu nu rebutează nicio persoană; Dumnezeu îi iubește pe toți, îi caută pe toți: unul câte unul! El nu cunoaște acest cuvânt „a rebuta pe oameni”, pentru că este în întregime iubire și în întregime milostivire.

Turma Domnului este mereu pe drum: nu-l are pe Domnul, nu poate să aibă iluzia că-l închidem în schemele noastre și în strategiile noastre. Păstorul va fi găsit acolo unde este oaia pierdută. Deci Domnul trebuie căutat acolo unde El vrea să ne întâlnească, nu unde pretindem noi să-l găsim! În niciun alt mod nu se va putea reîntregi turma decât urmând calea trasată de milostivirea păstorului. În timp ce el caută oaia pierdută, el le provoacă pe cele nouăzeci și nouă pentru ca să participe la reunificarea turmei. Așadar nu numai oaia purtată pe umeri, ci toată turma îl va urma pe păstor până la casa lui pentru a face sărbătoare cu „prietenii și vecinii”.

Ar trebui să reflectăm adesea asupra acestei parabole, pentru că în comunitatea creștină există mereu cineva care lipsește și a plecat lăsând locul gol. Uneori acest lucru este descurajant și ne face să credem că este o pierdere inevitabilă, o boală fără remediu. Atunci suntem în pericol de a ne închide într-un staul, unde nu va fi mirosul oilor, ci miros urât! Și creștinii? Nu trebuie să fim închiși, pentru că vom avea mirosul urât al lucrurilor închise. Niciodată! Trebuie să ieșim și să nu ne închidem în noi înșine, în comunitățile mici, în parohie, considerându-ne „drepți”. Asta se întâmplă atunci când lipsește elanul misionar care ne face să-i întâlnim pe ceilalți. În viziunea lui Isus nu există oi pierdute definitiv, ci numai oi care trebui regăsite. Asta trebuie s-o înțelegem bine: pentru Dumnezeu nimeni nu este pierdut definitiv. Niciodată! Până în ultimul moment, Dumnezeu ne caută. Gândiți-vă la tâlharul cel bun; dar numai în viziunea lui Isus nimeni nu este pierdut definitiv. De aceea perspectiva este în întregime dinamică, deschisă, stimulantă și creativă. Ne face să ieșim în căutare pentru a întreprinde un drum de fraternitate. Nicio distanță nu-l poate ține departe pe păstor; și nicio turmă nu poate renunța la un frate. A-l găsi pe cel care s-a pierdut este bucuria păstorului și a lui Dumnezeu, dar este și bucuria întregii turme! Noi toți suntem oi regăsite și adunate de milostivirea Domnului, chemați să adunăm împreună cu El întreaga turmă!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.05.2016
Publicarea pe acest sit: 04.05.2016
Etichete: , ,

Comments are closed