Audiența generală de miercuri

31. Iertarea pe cruce (cf. Lc 23,39-43)
miercuri, 28 septembrie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Cuvintele pe care Isus le pronunță în timpul pătimirii sale au apogeul lor în iertare. Isus iartă: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac” (Lc 23,34). Nu sunt numai cuvinte, pentru că devin un act concret în iertarea oferită „tâlharului bun”, care era lângă El. Sfântul Luca relatează despre doi răufăcători răstigniți cu Isus, care se adresează Lui cu atitudini opuse.

Primul îl insultă, așa cum îl insulta toată mulțimea, așa cum fac conducătorii poporului, dar acest sărman om, împins de disperare spune: „Oare nu ești tu Cristos? Salvează-te pe tine și pe noi” (Lc23,39). Acest strigăt dă mărturie despre angoasa omului în fața misterului morții și conștiința tragică a faptului că numai Dumnezeu poate să fie răspunsul eliberator: de aceea este inimaginabil ca Mesia, trimisul lui Dumnezeu, să poată sta pe cruce fără a face nimic pentru a se salva. Și nu înțelegea acest lucru. Nu înțelegea misterul jertfei lui Isus. Și în schimb Isus ne-a salvat rămânândpe cruce. Noi toți știm că nu este ușor „a rămâne pe cruce”, pe micile noastre cruci de fiecare zi. El, pe această mare cruce, în această mare suferință, a rămas așa și acolo ne-a mântuit; acolo ne-a arătat atotputernicia sa și acolo ne-a iertat. Acolo se împlinește dăruirea sa de iubire și izvorăște pentru totdeauna mântuirea noastre. Murind pe cruce, nevinovat între doi criminali, El atestă că mântuirea lui Dumnezeu poate ajunge la orice om în orice condiție, chiar și cea mai negativă și dureroasă. Mântuirea lui Dumnezeu este pentru toți, nimeni nu este exclus. Este oferită tuturor. Pentru aceasta Jubileul este timp de har și de milostivire pentru toți, buni și răi, cei care sunt sănătoși și cei care suferă. Amintiți-vă de parabola aceea pe care o povestește Isus despre sărbătoarea de nuntă a unui fiu al unui puternic de pe pământ: când invitații n-au voit să meargă, le spune servitorilor: „Mergeți, așadar, la intersecțiile drumurilor, și oricâți veți găsi, chemați-i la nuntă”(Mt 22,9). Toți suntem chemați: buni și răi. Biserica nu este numai pentru cei buni sau pentru cei care par buni sau se cred buni; Biserica este pentru toți, și chiar în mod preferabil pentru cei răi, pentru că Biserica este milostivire. Și acest timp de har și de milostivire ne face să ne amintim că nimic nu ne poate despărți de iubirea lui Cristos! (cf. Rom 8,39). Celui care este pironit pe un pat de spital, celui care trăiește închis într-o închisoare, celor care sunt blocați de războaie, eu le spun: priviți Răstignitul; Dumnezeu este cu voi, rămâne cu voi pe cruce și se oferă tuturor ca Mântuitor nouă tuturor. Vouă care suferiți așa de mult vă spun, Isus este răstignit pentru voi, pentru noi, pentru toți. Lăsați ca forța Evangheliei să pătrundă în inima voastră și să vă mângâie, să vă dea speranță și certitudine intimă că nimeni nu este exclus de la iertarea sa. Dar voi puteți să mă întrebați: „Dar spuneți-mi, părinte, cel care a făcut lucrurile cele mai urâte în viață are posibilitatea de a fi iertat?” – „Da! Da: nimeni nu este exclus de la iertarea lui Dumnezeu. Numai trebuie să se apropie căit de Isus și cu voința de a fi îmbrățișat de El”.

Acesta era primul răufăcător. Celălalt este așa numitul „tâlhar bun”. Cuvintele sale sunt un minunat model de căință, o cateheză concentrată pentru a învăța să cerem iertare lui Isus. Mai întâi, el se adresează colegului său: „Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeași condamnare?” (Lc23,40). Astfel scoate în evidență punctul de plecare al căinței: teama de Dumnezeu. Dar nu fricade Dumnezeu, nu: teama filială de Dumnezeu. Nu frica, ci acel respect care se datorează lui Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu. Este un respect filial pentru că El este Tată. Tâlharul cel bun amintește de atitudinea fundamentală care deschide la încrederea în Dumnezeu: conștiința atotputerniciei sale și a bunătății sale infinite. Acest respect încrezător ajută să facem spațiu lui Dumnezeu și să ne încredințăm milostivirii sale.

Apoi, tâlharul cel bun declară nevinovăția lui Isus și mărturisește deschis propriul păcat: „Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar el n-a făcut nici un rău” (Lc 23,41). Așadar Isus este acolo pe cruce pentru a sta cu cei vinovați: prin această apropiere, El le oferă mântuirea. Ceea ce este scandal pentru conducători și pentru primul tâlhar, pentru cei care erau acolo și îl luau în râs pe Isus, acesta în schimb este în schimb fundamentul credinței sale. Și astfel tâlharul cel bun devine martor al Harului; inimaginabilul s-a întâmplat: Dumnezeu m-a iubit până acolo încât a murit pe cruce pentru mine. Însă credința acestui om este rod al harului lui Cristos: ochii săi contemplă în Cel Răstignit iubirea lui Dumnezeu față de el, sărman păcătos. Este adevărat, era tâlhar, era un tâlhar, a furat toată viața. Dar la sfârșit, căit de ceea ce a făcut, privindu-l pe Isus așa de bun și milostiv a reușit să fure cerul: este un bun tâlhar, acesta!

În sfârșit, tâlharul cel bun se adresează direct lui Isus, invocând ajutorul său: „Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta” (Lc 23,42). Îl cheamă pe nume, „Isus”, cu confidență, și astfel mărturisește ceea ce indică acel nume: „Domnul mântuiește”: asta înseamnă numele „Isus”. Acel om îi cere lui Isus să-și amintească de el. Câtă duioșie în această expresie, câtă umanitate! Este nevoia ființei umane de a nu fi abandonată, ca Dumnezeu să-i fie mereu aproape. În acest mod un condamnat la moarte devine model al creștinului care se încredințează lui Isus. Un condamnat la moarte este un model pentru noi, un model pentru un om, pentru un creștin care se încredințează lui Isus; și model și al Bisericii care în liturgie de atâtea ori îl invocă pe Domnul spunând: „Amintește-ți… Amintește-ți de iubirea ta…”.

În timp ce tâlharul cel bun vorbește la viitor: „când vei intra în împărăția ta”, răspunsul lui Isus nu se lasă așteptat; vorbește la prezent: „astăzi vei fi cu mine în paradis” (v. 43). În ora crucii, mântuirea lui Cristos ajunge la apogeul său; și promisiunea sa făcută tâlharului cel bun revelează împlinirea misiunii sale: adică să-i mântuiască pe păcătoși. La începutul activității sale, în sinagoga din Nazaret, Isus a proclamat „celor închiși eliberarea” (Lc 4,18); la Ierihon, în casa păcătosului public Zaheu, a declarat că „Fiul Omului – adică El – a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,9). Pe cruce, ultimul act confirmă realizarea acestui plan de mântuire. De la început până la sfârșit El s-a revelat Milostivire, s-a revelat întrupare definitivă și irepetabilă a iubirii Tatălui. Isus este cu adevărat fața milostivirii Tatălui. Și tâlharul cel bun l-a chemat pe nume: „Isus”. Este o invocație scurtă și noi toți putem s-o facem în timpul zilei de atâtea ori: „Isus”. „Isus”, simplu. Și astfel faceți-o în timpul întregii zile.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.09.2016
Publicarea pe acest sit: 28.09.2016
Etichete: , ,

Comments are closed