Audienţa generală de miercuri

Despre liturgie
miercuri, 26 septembrie 2012

Iubiți frați și surori,

În aceste luni am parcurs un drum în lumina Cuvântului lui Dumnezeu pentru a învăța să ne rugăm în mod tot mai autentic privind la câteva figuri din Vechiul Testament, la Psalmi, la Scrisorile sfântului Paul și la Apocalips, dar mai ales privind la experiența unică și fundamentală a lui Isus, în raportul său cu Tatăl ceresc. În realitate, numai în Cristos omul este făcut capabil să se unească cu Dumnezeu în profunzimea și intimitatea unui fiul față de un tată care-l iubește, numai în El noi putem să ne adresăm cu tot adevărul lui Dumnezeu numindu-l cu afecțiune „Abba! Tată!”. Asemenea apostolilor, și noi am repetat în aceste săptămâni și-i repetăm astăzi lui Isus: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Lc 11,1).

În afară de asta, pentru a învăța să trăim și mai intens relația personală cu Dumnezeu, am învățat să-l invocăm pe Duhul Sfânt, prim dar al Celui Înviat oferit credincioșilor, pentru că El „vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu știm să cerem în rugăciune așa cum se cuvine” (Rom 8,26), spune sfântul Paul, și noi știm câtă dreptate are.

În acest moment, după o lungă serie de cateheze despre rugăciune în Scriptură, putem să ne întrebăm: cum pot eu să mă las format de Duhul Sfânt și astfel să devin capabil să intru în atmosfera lui Dumnezeu, să mă rog cu Dumnezeu? Care este această școală în care El mă învață să mă rog, vine în ajutorul trudei mele de a mă adresa în mod corect lui Dumnezeu? Prima școală pentru rugăciune – am văzut în aceste săptămâni – este Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură este un dialog permanent dintre Dumnezeu și om, un dialog progresiv în care Dumnezeu se arată tot mai apropiat, în care putem cunoaște tot mai bine fața sa, glasul său, ființa sa; și omul învață să accepte să-l cunoască pe Dumnezeu, să vorbească cu Dumnezeu. Deci, în aceste săptămâni, citind Sfânta Scriptură, am încercat, din Sfânta Scriptură, din acest dialog permanent, să învățăm cum putem să intrăm în contact cu Dumnezeu.

Mai este un alt „spațiu” prețios, un alt „izvor” prețios pentru a crește în rugăciune, un izvor de apă vie în relație foarte strânsă cu izvorul precedent. Mă refer la liturgie, care este un loc privilegiat în care Dumnezeu vorbește fiecăruia dintre noi, aici și acum, și așteaptă răspunsul nostru.

Ce este liturgia? Dacă deschidem Catehismul Bisericii Catolice – material ajutător mereu prețios, aș spune indispensabil – putem citi că la origine cuvântul „liturgie” înseamnă „slujire din partea poporului și în favoarea poporului” (nr. 1069). Dacă teologia creștină a luat acest cuvânt din lumea greacă, a făcut asta desigur gândindu-se la noul Popor al lui Dumnezeu născut din Cristos care și-a deschis brațele pe Cruce pentru a-i uni pe oameni în pacea unicului Dumnezeu. „Slujire în favoarea poporului”, un popor care nu există de la sine, dar care s-a format grație Misterului Pascal al lui Isus Cristos. De fapt, Poporul lui Dumnezeu nu există prin legături de sânge, de teritoriu, de națiune, ci se naște mereu din lucrarea Fiului lui Dumnezeu și din comuniunea cu Tatăl pe care El ne-o dobândește.

De asemenea Catehismul ne arată că „în tradiția creștină (cuvântul „liturgie”) vrea să însemne că Poporul lui Dumnezeu este părtaș la lucrarea lui Dumnezeu” (nr. 1069), pentru că Poporul lui Dumnezeu ca atare există numai prin lucrarea lui Dumnezeu.

Acest lucru ni l-a amintit însăși dezvoltarea Conciliului al II-lea din Vatican, care și-a început lucrările, în urmă cu cincizeci de ani, cu discutarea schemei despre liturgia sacră, aprobată apoi în mod solemn la 4 decembrie 1963, primul text aprobat de Conciliu. Faptul că documentul despre liturgie era primul rezultat al adunării conciliare a fost considerat probabil de unii o întâmplare. Între atâtea proiecte, textul despre liturgia sacră a părut că este cel mai puțin controversat și, tocmai de asta, capabil să constituie ca un fel de exercițiu pentru a învăța metodologia lucrării conciliare. Însă, fără nici o îndoială, ceea ce la prima vedere putea să pară o întâmplare, s-a dovedit alegerea cea mai corectă, pornind și de la ierarhia temelor și a îndatoririlor celor mai importante ale Bisericii. De fapt, începând cu tema despre „liturgie”, Conciliul a scos în evidență în mod foarte clar primatul lui Dumnezeu, prioritatea sa absolută. Înainte de toate Dumnezeu: tocmai acest lucru ne spune alegerea conciliară de a porni de la liturgie. Acolo unde privirea asupra lui Dumnezeu nu este determinantă, orice alt lucru își pierde orientarea. Criteriul fundamental pentru liturgie este orientarea sa spre Dumnezeu, pentru a putea participa astfel la lucrarea sa.

Însă ne putem întreba: care este această lucrarea a lui Dumnezeu la care suntem chemați să participăm? Răspunsul pe care ni-l oferă Constituția conciliară despre liturgia sacră este aparent dublu. De fapt, la numărul 5 ne arată că lucrarea lui Dumnezeu sunt acțiunile sale istorice care ne aduc mântuirea, culminate în Moartea și Învierea lui Isus Cristos; dar la numărul 7, aceeași Constitușie definește chiar celebrarea liturgiei ca „lucrare a lui Cristos”. În realitate, aceste două semnificații sunt legate în mod inseparabil. Dacă ne întrebăm cine mântuiește lumea și pe om, unicul răspuns este: Isus din Nazaret, Domn și Cristos, răstignit și înviat. Și unde devine actual pentru noi, pentru mine, astăzi Misterul Morții și Învierii lui Cristos, care aduce mântuirea? Răspunsul este: în acțiunea lui Cristos prin intermediul Bisericii, în liturgie, îndeosebi în Sacramentul Euharistiei, care face prezentă oferirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu, care ne-a răscumpărat; în Sacramentul Reconcilierii, în care se trece de la moartea păcatului la viața cea nouă; și în celelalte acte sacramentale care ne sfințesc (cf. Presbyterorum ordinis, 5). Astfel, Misterul Pascal al Morții și Învierii lui Cristos este centrul teologiei liturgice a Conciliului.

Să facem un pas înainte și să ne întrebăm: în ce mod devine posibilă această realizare a Misterului Pascal al lui Cristos? Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, la 25 de ani de la Constituția Sacrosanctum Concilium, a scris: „Pentru a realiza Misterul său Pascal, Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acțiunile liturgice. Liturgia este, prin urmare, locul privilegiat al întâlnirii creștinilor cu Dumnezeu și cu acela pe care El l-a trimis (cf. In 17,3)” (Vicesimus quintus annus, nr. 7). Pe aceeași linie, citim în Catehismul Bisericii Catolice astfel: ” Fiecare celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor, în Cristos și în Duhul Sfânt, și această întâlnire se exprimă ca un dialog, prin acțiuni și cuvinte” (nr. 1153). De aceea, prima exigență pentru o bună celebrare liturgică este ca ea să fie rugăciune, colocviu cu Dumnezeu, înainte de toate ascultare și apoi răspuns. Sfântul Benedict, în „Regula” sa, vorbind despre rugăciunea Psalmilor, le indică monahilor: mens concordet voci, „mintea să concorde cu glasul”. Sfântul învață că în rugăciunea Psalmilor cuvintele trebuie să preceadă mintea noastră. În mod obișnuit nu se întâmplă așa, mai întâi trebuie să ne gândim și apoi ceea ce am gândit se transformă în cuvânt. Aici în schimb, în liturgie, este invers: cuvântul precede. Dumnezeu ne-a dat cuvântul și liturgia sacră ne oferă cuvintele; noi trebuie să intrăm în interiorul cuvintelor, în semnificația lor, să le primim în noi, să ne punem noi în sintonie cu aceste cuvinte; astfel devenim fii ai lui Dumnezeu, asemenea cu Dumnezeu. Așa cum ne amintește Sacrosanctum Concilium, pentru a asigura eficacitatea deplină a celebrării „credincioșii trebuie să ia parte la liturgie cu o dispoziție sufletească dreaptă, conformându-și gândul celor rostite cu glasul, și să coopereze cu harul divin, pentru a nu-l primi în zadar” (nr. 11). Element fundamental, primar, al dialogului cu Dumnezeu în liturgie este concordanța între ceea ce spunem cu buzele și ceea ce purtăm în inimă. Intrând în cuvintele marii istorii a rugăciunii, noi înșine suntem conformați spiritului acestor cuvinte și devenim capabili să vorbim cu Dumnezeu.

În această linie, aș vrea numai să amintesc unul din momentele care, în timpul liturgiei însăși, ne cheamă și ne ajută să găsim această concordanță, această conformare cu ceea ce ascultăm, spunem și facem în celebrarea liturgiei. Mă refer la invitația pe care o formulează celebrantul înainte de Rugăciunea Euharistică: „Sursum corda”, să ne înălțăm inimile noastre în afara hățișului preocupărilor noastre, al dorințelor noastre, al neliniștilor noastre, al distragerii noastre. Inima noastră, interiorul nostru, trebuie să se deschidă cu docilitate la Cuvântul lui Dumnezeu și să se reculeagă în rugăciunea Bisericii, pentru a primi orientarea sa spre Dumnezeu chiar de la cuvintele pe care le ascultă și le spune. Privirea inimii trebuie să se îndrepte către Domnul, care se află în mijlocul nostru: este o dispoziție fundamentală.

Când trăim liturgia cu această atitudine de fond, inima noastră este ca și scoasă din forța de gravitație, care o atrage în jos, și se ridică în interior spre înălțime, spre adevăr și spre iubire, spre Dumnezeu. Așa cum amintește Catehismul Bisericii Catolice: „Misiunea lui Cristos și a Duhului Sfânt care, în Liturgia sacramentală a Bisericii, vestește, actualizează și comunică Misterul mântuirii, continuă în inima care se roagă. Părinții vieții spirituale compară uneori inima cu un altar” (nr. 2655): altare Dei est cor nostrum.

Dragi prieteni, celebrăm și trăim bine liturgia numai dacă rămânem în atitudine de rugăciune, nu dacă vrem „să facem ceva”, să ne arătăm sau să acționăm, ci dacă orientăm inima noastre spre Dumnezeu și stăm în atitudine de rugăciune unindu-ne cu Misterul lui Cristos și cu colocviul său de Fiu cu Tatăl. Dumnezeu însuși ne învață să ne rugăm, afirmă sfântul Paul (cf. Rom 8,26). El însuși ne-a dat cuvintele adecvate pentru a ne adresa Lui, cuvinte pe care le întâlnim în Psaltire, în marile rugăciuni din liturgia sacră și în însăși Celebrarea euharistică. Să-l rugăm pe Domnul să fim în fiecare zi mai conștienți de faptul că Liturgia este acțiune a lui Dumnezeu și a omului; rugăciunea care provine de la Duhul Sfânt și de la noi, în întregime îndreptată spre Tatăl, în unire cu Fiul lui Dumnezeu făcut om (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2564). Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.09.2012
Publicarea pe acest sit: 27.09.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns