Audiența generală de miercuri

Familia – 24. Rugăciunea
miercuri, 26 august 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

După ce am reflectat despre modul în care familia trăiește timpii de sărbătoare și de muncă, acum să luăm în considerare timpul rugăciunii. Plângerea cea mai frecventă a creștinilor se referă tocmai la timp: „Ar trebui să mă rog mai mult…; aș vrea să fac asta, dar adesea îmi lipsește timpul”. Auzim aceasta încontinuu. Părerea de rău este sinceră, desigur, pentru că inima umană caută mereu rugăciunea, chiar fără să știe asta; și dacă nu o găsește nu are pace. Dar pentru ca să se întâlnească, este nevoie de a cultiva în inimă o iubire „caldă” față de Dumnezeu, o iubire afectivă.

Putem să ne punem o întrebare foarte simplă. Este bine să credem în Dumnezeu cu toată inima, este bine să sperăm ca să ne ajute în dificultăți, este bine să ne simțim obligați să îi mulțumim. Totul este corect. Dar îl iubim chiar și un pic pe Domnul? Gândul despre Dumnezeu ne înduioșează, ne uimește, ne emoționează?

Să ne gândim la formularea marii porunci, care le susține pe toate celelalte: „Să îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta!” (Dt 6,5; cf.Mt 22,37). Formula folosește limbajul intensiv al iubirii, revărsându-l în Dumnezeu. Iată, spiritul de rugăciune locuiește înainte de toate aici. Și dacă locuiește aici, locuiește întregul timp și nu iese niciodată din el. Reușim să ne gândim la Dumnezeu ca drăgălășenia care ne ține în viață, înainte de care nu există nimic? O drăgălășenie de care nimic, nici măcar moartea, nu ne poate despărți? Sau ne gândim la El ca la o mare Ființă, Atotputernicul care a făcut toate lucrurile, Judecătorul care controlează fiecare acțiune? Totul este adevărat, desigur. Dar numai când Dumnezeu este afectul tuturor afectelor noastre, semnificația acestor cuvinte devine deplină. Atunci ne simțim fericiți, și un pic încurcați, pentru că El se gândește la noi și mai ales ne iubește! Nu este impresionant acest lucru? Nu este impresionant că Dumnezeu ne mângâie cu iubire de tată? Este atât de frumos! Putea pur și simplu să se lase recunoscut ca Ființa supremă, să dea poruncile Sale și să aștepte rezultatele. În schimb Dumnezeu a făcut și face infinit mai mult decât asta. Ne însoțește pe drumul vieții, ne ocrotește, ne iubește.

Dacă afectul față de Dumnezeu nu aprinde focul, spiritul rugăciunii nu încălzește timpul. Putem chiar să înmulțim cuvintele noastre, „cum fac păgânii”, spune Isus; sau chiar să arătăm riturile noastre, „cum fac fariseii” (cf. Mt 6,5.7). O inimă locuită de afectul față de Dumnezeu face să devină rugăciune chiar și un gând fără cuvinte, sau o invocație în fața unei imagini sacre, sau un sărut trimis spre biserică. Este frumos când mamele îi învață pe copiii mici să trimită un sărut lui Isus sau Sfintei Fecioare Maria. Câtă duioșie există în aceasta! În acel moment inima copiilor se transformă în loc de rugăciune. Și este un dar al Duhului Sfânt. Să nu uităm niciodată să cerem acest dar pentru fiecare dintre noi! Pentru că Duhul lui Dumnezeu are acel mod special al Său de a spune în inimile noastre „Abba” – „Tată”, ne învață să spunem „Tată” exact așa cum spunea Isus, un mod pe care nu am putea niciodată să îl găsim singuri (cf. Gal 4,6). Acest dar al Duhului se învață să se ceară și să se aprecieze în familie. Dacă înveți aceasta cu aceeași spontaneitate cu care înveți să spui „tată” și „mamă”, ai învățat aceasta pentru totdeauna. Când se întâmplă așa, timpul întregii vieți familiale este învăluit în sânul iubirii lui Dumnezeu și caută în mod spontan timpul rugăciunii.

Timpul familiei, știm bine asta, este un timp complicat și aglomerat, ocupat și preocupat. Este mereu puțin, nu ajunge niciodată, sunt atâtea lucruri de făcut. Cine are o familie învață repede să rezolve o ecuație pe care nici măcar marii matematicieni nu știu să o rezolve: în cadrul celor douăzeci și patru de ore face să încapă dublu! Există mame și tați care ar putea câștiga premiul Nobel pentru aceasta. Din 24 de ore ei fac 48: nu știu cum fac, dar se mișcă și fac așa! Este atâta muncă în familie!

Spiritul rugăciunii îi redă timpul lui Dumnezeu, iese din obsesia unei vieți căreia îi lipsește mereu timpul, regăsește pacea lucrurilor necesare și descoperă bucuria de daruri neașteptate. Niște călăuze bune în acest sens sunt cele două surori Marta și Maria, despre care vorbește Evanghelia pe care am auzit-o; ele au învățat de la Dumnezeu armonia ritmurilor familiale: frumusețea sărbătorii, seninătatea muncii, spiritul rugăciunii (cf. Lc 10,38-42). Vizita lui Isus, pe care îl iubeau, era sărbătoarea lor. Însă într-o zi, Marta a învățat că munca ospitalității, deși e importantă, nu este totul, dar că a-l asculta pe Domnul, cum făcea Maria, era lucrul cu adevărat esențial, „partea cea mai bună” a timpului. Rugăciunea provine din ascultarea lui Isus, din citirea Evangheliei. Nu uitați, în fiecare zi să citiți un text din Evanghelie. Rugăciunea provine din încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. Există această încredere în familia noastră? Avem Evanghelia în casă? O deschidem vreodată pentru a o citi împreună? O medităm recitând Rozariul? Evanghelia citită și meditată în familie este ca o pâine bună care hrănește inima tuturor. Și dimineața, și seara, și când ne punem la masă, să învățăm să spunem împreună o rugăciune, cu multă simplitate: Isus este cel care vine între noi, așa cum mergea în familia lui Marta, Maria și Lazăr. Un lucru care îmi stă mult la inimă și pe care l-am văzut în orașe: sunt copii care nu au învățat să facă semnul crucii! Dar tu, mamă, tată, învață-l pe copil să se roage, să facă semnul crucii: aceasta este o misiune frumoasă a mamelor și a taților!

În rugăciunea familiei, în momentele sale forte și în trecerile sale dificile, suntem încredințați unii altora, pentru ca fiecare dintre noi în familie să fie păzit de iubirea lui Dumnezeu.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.08.2015
Publicarea pe acest sit: 26.08.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns