Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 14.
Plini de bucurie în speranță
miercuri, 15 martie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Știm bine că marea poruncă pe care ne-a lăsat-o Domnul Isus este aceea de a iubi: a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată mintea și a-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine (cf. Mt 22,37-39), adică suntem chemați la iubire, la caritate. Și aceasta este vocația noastră cea mai înaltă, vocația noastră prin excelență; și de ea este legată și bucuria speranței creștine. Cine iubește are bucuria speranței, de a ajunge să întâlnim marea iubire care este Domnul.

Apostolul Paul, în textul din Scrisoarea către Romani pe care tocmai l-am ascultat, ne pune în gardă: există riscul ca să fie ipocrită caritatea noastră, ca să fie ipocrită iubirea noastră. Așadar trebuie să ne întrebăm: când are loc această ipocrizie? Cum putem fi siguri că iubirea noastră este sinceră, că și caritatea noastră este autentică? De a nu ne preface că facem caritate sau ca iubirea noastră să nu fie o telenovelă: iubire sinceră, puternică…

Ipocrizia se poate infiltra peste tot, și în modul nostru de a iubi. Asta se întâmplă atunci când iubirea noastră este una interesată, mânată de interese personale; și câte iubiri interesate există… când serviciile caritative în care pare că ne dedicăm sunt făcute pentru a ne evidenția pe noi înșine sau pentru a ne simți satisfăcuți: „Dar, cât de bun sunt”! Nu, aceasta este ipocrizie! Sau când tindem la lucruri care să aibă „vizibilitate” pentru a etala inteligența noastră sau capacitatea noastră. În spatele la toate acestea există o idee falsă, înșelătoare, și anume că, dacă iubim, este pentru că noi suntem buni; ca și cum caritatea ar fi o creație a omului, un produs al inimii noastre. În schimb caritatea este înainte de toate un har, un cadou; a putea iubi este un dar al lui Dumnezeu și trebuie să-l cerem. Și El îl dă cu plăcere, dacă noi îl cerem. Caritatea este un har: nu constă în a face să transpară ceea ce suntem noi, ci ceea ce Domnul ne dăruiește și ceea ce noi primim în mod liber; și nu se poate exprima în întâlnirea alții dacă mai întâi nu este generată de întâlnirea cu fața blândă și milostivă a lui Isus.

Paul ne invită să recunoaștem că suntem păcătoși și că și modul nostru de a iubi este marcat de păcat. Însă, în același timp, se face purtător al unei vești noi, al unei vești de speranță: Domnul deschide în fața noastră o cale de eliberare, o cale de mântuire. Este posibilitatea de a trăi și noi marea poruncă a iubirii, de a deveni instrumente ale carității lui Dumnezeu. Și asta se întâmplă când ne lăsăm vindecată și reînnoită inima de Cristos înviat. Domnul înviat care trăiește printre noi, care trăiește cu noi este capabil de a vindeca inima noastră: face asta, dacă noi i-o cerem. El este cel care ne permite, chiar și în micimea și sărăcia noastră, să experimentăm compasiunea Tatălui și să celebrăm minunățiile iubirii sale. Și se înțelege atunci că tot ceea ce putem trăi și face pentru frați nu este altceva decât răspunsul la ceea ce Dumnezeu a făcut și continuă să facă pentru noi. Mai mult, însuși Dumnezeu este cel care, stabilindu-și locuință în inima noastră și în viața noastră, continuă să se apropie și să-i slujească pe toți cei pe care-i întâlnim în fiecare zi pe drumul nostru, începând de la cei din urmă și de la cei mai nevoiași în care El cel dintâi se recunoaște.

Apostolul Paul, așadar, cu aceste cuvinte nu vrea atât să ne reproșeze, cât mai degrabă să ne încurajeze și să reînvie în noi speranța. De fapt toți trăim experiența de a nu trăi porunca iubirii pe deplin sau cum ar trebui. Dar și acesta este un har, pentru că ne face să înțelegem că noi de la sine nu suntem capabili să iubim cu adevărat: avem nevoie ca Domnul să reînnoiască încontinuu acest dar în inima noastră, prin experiența milostivirii sale infinite. Și atunci chiar că vom aprecia din nou lucrurile mici, lucrurile simple, obișnuite; vom aprecia din nou toate aceste lucruri mici de toate zilele și vom fi capabili să-i iubim pe alții așa cum îi iubește Dumnezeu, voind binele lor, adică ei să fie sfinți, prieteni ai lui Dumnezeu; și vom fi mulțumiți pentru posibilitatea de a ne apropia de cel care este săraci și umil, așa cum face Isus cu fiecare dintre noi atunci când suntem departe de El, de a ne apleca la picioarele fraților, așa cum El, Bun Samaritean, face cu fiecare dintre noi, cu compasiunea sa și iertarea sa.

Iubiți frați, acest lucru pe care apostolul Paul ni l-a amintit este secretul pentru a fi – folosesc cuvintele sale – este secretul pentru a fi „plini de bucurie în speranță” (Rom 12,12): plini de bucurie în speranță. Bucuria speranței, pentru că știm că în orice împrejurare, chiar și cea mai potrivnică, și chiar prin înseși eșecurile noastre, iubirea lui Dumnezeu nu dispare. Și atunci, cu inima vizitată și locuită de harul său și de fidelitatea sa, trăim în speranța bucuroasă de a răsplăti în frați, prin acel puțin pe care-l putem, atât de mult cât primim în fiecare zi de la El. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 15.03.2017
Publicarea pe acest sit: 15.03.2017
Etichete: ,

Comments are closed