Audienţa generală de miercuri

Ispitirile lui Isus și
convertirea pentru Împărăția cerurilor
miercuri, 13 februarie 2013

Iubiți frați și surori,

Astăzi, Miercurea Cenușii, începem Timpul liturgic al Postului Mare, patruzeci de zile care ne pregătesc pentru celebrarea Sfântului Paște; este un timp de angajare deosebită în drumul nostru spiritual. Numărul patruzeci apare de mai multe ori în Sfânta Scriptură. Îndeosebi, așa cum știm, el amintește de cei patruzeci de ani în care poporul lui Israel a peregrinat în pustiu: o lungă perioadă de formare pentru a deveni poporul lui Dumnezeu, dar și o lungă perioadă în care tentația de a fi infideli față de alianța cu Domnul era mereu prezentă. Patruzeci au fost și zilele de mers ale profetului Ilie pentru a ajunge la Muntele lui Dumnezeu, Horeb; precum și perioada pe care Isus a petrecut-o în deșert înainte de a începe viața sa publică și unde a fost ispitit de diavol. În cateheza de astăzi aș vrea să mă opresc tocmai asupra acestui moment din viața pământească a Domnului, pe care îl vom citi în Evanghelia de duminica viitoare.

Înainte de toate deșertul, unde Isus se retrage, este locul tăcerii, al sărăciei, unde omul este privat de susținerile materiale și se află în fața întrebărilor fundamentale ale existenței, este determinat să meargă la esențial și tocmai pentru asta îi este mai ușor să-l întâlnească pe Dumnezeu. Însă deșertul este și locul morții, pentru că unde nu este apă nu este nici viață, și este locul singurătății, în care omul simte mai intensă ispita. Isus merge în deșert și acolo îndură ispita de a părăsi calea indicată de Tatăl pentru a urma alte drumuri mai ușoare și lumești (cf. Lc 4,1-13). Astfel El ia asupra sa ispitele noastre, poartă cu Sine mizeria noastră, pentru a-l învinge pe cel rău și a ne deschide drumul spre Dumnezeu, drumul convertirii.

A reflecta asupra ispitirilor la care este supus Isus în deșert este o invitație pentru fiecare dintre noi de a răspunde la o întrebare fundamentală: ce anume contează cu adevărat în viața mea? În prima ispitire, diavolul îi propune lui Isus să schimbe o piatră în pâine pentru a stinge foamea. Isus răspunde că omul trăiește și cu pâine, dar nu numai cu pâine: fără un răspuns dat foamei de adevăr, foamei de Dumnezeu, omul nu se poate mântui (cf. v. 3-4). În a doua ispitire, diavolul îi propune lui Isus calea puterii: îl conduce sus și îi oferă stăpânirea lumii; dar nu acesta este drumul lui Dumnezeu: pentru Isus este foarte clar că nu puterea lumească mântuiește lumea, ci puterea crucii, a umilinței, a iubirii (cf. v. 5-8). În a treia ispitire, diavolul îi propune lui Isus să se arunce de pe vârful Templului din Ierusalim și să se lase salvat de Dumnezeu prin îngerii săi, adică să facă ceva senzațional pentru a-l pune la încercare pe Dumnezeu însuși; însă răspunsul este că Dumnezeu nu e un obiect căruia să îi impunem condițiile noastre: este Stăpânul a toate (cf. v. 9-12). Care este miezul celor trei ispitiri pe care le îndură Isus? Este propunerea de a-l instrumentaliza pe Dumnezeu, de a-l folosi pentru propriile interese, pentru propria glorie și pentru propriul succes. Așadar, în substanță, de a ne pune pe noi înșine în locul lui Dumnezeu, înlăturându-l din propria existență și făcându-l să pară superfluu. Deci fiecare ar trebui să se întrebe: ce loc are Dumnezeu în viața mea? Este El Domnul sau sunt eu?

Depășirea ispitei de a-l supune pe Dumnezeu ție și propriilor interese sau de a-l pune într-un colț, și convertirea la ordinea justă a priorităților, dându-i lui Dumnezeu primul loc, este un drum pe care fiecare creștin trebuie să îl parcurgă mereu și din nou. „A ne converti”, o invitație pe care o vom asculta de multe ori în Postul mare, înseamnă a-l urma pe Isus în așa fel încât Evanghelia Sa să fie călăuză concretă a vieții; înseamnă a lăsa ca Dumnezeu să ne transforme, să încetăm să credem că noi suntem unicii constructori ai existenței noastre; înseamnă a recunoaște că suntem creaturi, că depindem de Dumnezeu, de iubirea Sa, și numai „pierzând” viața noastră în El putem s-o câștigăm. Acest lucru cere să facem alegerile noastre la lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Astăzi nu mai putem fi creștini ca simplă consecință a faptului că trăim într-o societate care are rădăcini creștine: și cel care se naște dintr-o familie creștină și este educat din punct de vedere religios trebuie, în fiecare zi, să reînnoiască alegerea de a fi creștin, adică să-i dea lui Dumnezeu primul loc, în fața tentațiilor pe care o cultură secularizată i le propune încontinuu, în fața judecății critice a multor contemporani.

De fapt, încercările la care societatea actuală îl supune pe creștini sunt multe și ating viața personală și socială. Nu este ușor a fi fideli față de căsătoria creștină, a practica milostivirea în viața zilnică, a lăsa spațiu rugăciunii și tăcerii interioare; nu este ușor a te opune public alegerilor pe care mulți le consideră clare, cum ar fi avortul în caz de sarcină nedorită, eutanasia în caz de boli grave, sau selectarea embrionilor pentru a preveni boli ereditare. Tentația de a pune deoparte propria credință este mereu prezentă și convertirea devine un răspuns dat lui Dumnezeu care trebuie să fie confirmată de mai multe ori în viață.

Există ca exemplu și ca stimulent marile convertiri ca aceea a Sfântului Paul pe drumul Damascului, sau a Sfântului Augustin, dar și în perioada noastră de eclipsă a simțului sacrului harul lui Dumnezeu este în acțiune și săvârșește minuni în viața atâtor persoane. Domnul nu încetează să bată la ușa omului în contexte sociale și culturale care par înghițite de secularizare, așa cum s-a întâmplat pentru rusul ortodox Pavel Florenskij. După o educație complet agnostică, așa încât să simtă adevărată ostilitate față de învățăturile religioase date la școală, omul de știință Florenskij ajunge să exclame: „Nu, nu se poate trăi fără Dumnezeu!” și să își schimbe complet viața, așa încât să devină călugăr.

Mă gândesc și la figura lui Etty Hillesum, o tânără olandeză de origine ebraică, ce a murit la Auschwitz. Inițial departe de Dumnezeu, îl descoperă privind în profunzime înlăuntrul ei și scrie: „O fântână foarte adâncă este înlăuntrul meu. Și Dumnezeu este în acea fântână. Uneori reușesc să ajung la El, mai des piatra și nisipul îl acoperă: atunci Dumnezeu este îngropat. Trebuie să îl dezgrop din nou” (Jurnal, 97). În viața ei risipită și neliniștită, îl regăsește pe Dumnezeu chiar în mijlocul marii tragedii din secolul al XX-lea, Shoah. Această tânără fragilă și nesatisfăcută, transfigurată de credință, se transformă într-o femeie plină de iubire și de pace interioară, capabilă să afirme: „Trăiesc constant în intimitate cu Dumnezeu”.

Capacitatea de a se contrapune lingușirilor ideologice din timpul său pentru a alege căutarea adevărului și a se deschide descoperirii credinței este mărturisită de o altă femeie din timpul nostru, Dorothy Day din SUA. În autobiografia sa, mărturisește deschis că a căzut în ispita de a rezolva totul cu politica, aderând la propunerea marxistă: „Voiam să merg cu manifestanții, să merg în închisoare, să scriu, să îi influențez pe alții și să las visul meu lumii. Câtă ambiție și câtă căutare de mine însămi era în toate acestea!” Drumul spre credință într-un ambient atât de secularizat era deosebit de dificil, însă harul tot acționează, așa cum subliniază ea însăși: „În mod cert am simțit mai des nevoia să merg în biserică, să îngenunchez, să îmi plec capul în rugăciune. Un instinct orb, s-ar putea spune, pentru că nu eram conștientă că mă rog. Dar mergeam, mă inseram în atmosfera de rugăciune…” Dumnezeu a condus-o la o adeziune conștientă la Biserică, într-o viață dedicată celor dezmoșteniți.

În epoca noastră nu sunt puține convertirile înțelese ca întoarcerea celui care, după o educație creștină eventual superficială, s-a îndepărtat de credință mulți ani și apoi îl redescoperă pe Cristos și Evanghelia sa. În Cartea Apocalipsului citim: „Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul Meu și îmi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu Mine” (3,20). Omul nostru interior trebuie să se pregătească pentru a fi vizitat de Dumnezeu și tocmai pentru aceasta nu trebuie să se lase invadat de iluzii, de aparențe, de lucrurile materiale.

În acest Timp al Postului Mare, în Anul Credinței, să reînnoim angajarea noastră pe drumul de convertire, pentru a depăși tendința de a ne închide în noi înșine și pentru a face, în schimb spațiu lui Dumnezeu, privind cu ochii Săi realitatea zilnică. Alternativa între închiderea în egoismul nostru și deschiderea la iubirea lui Dumnezeu și a celorlalți, am putea spune că corespunde alternativei ispitirilor lui Isus: adică alternativă între puterea umană și iubirea Crucii, între o răscumpărare văzută numai în bunăstarea materială și o răscumpărare ca operă a lui Dumnezeu, căruia îi dăm primatul în existență. A ne converti înseamnă a nu ne închide în căutarea propriului succes, a propriului prestigiu, a propriei poziții, ci a face în așa fel încât în fiecare zi, în lucrurile mici, adevărul, credința în Dumnezeu și iubirea să devină lucrul cel mai important.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.02.2013
Publicarea pe acest sit: 13.02.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns