Audienţa generală de miercuri

Despre Apocalips
miercuri, 12 septembrie 2012

Iubiți frați și surori,

Miercurea trecută am vorbit despre rugăciune în prima parte a Apocalipsului, astăzi trecem la partea a doua a cărții și în timp ce în prima parte rugăciunea este orientată spre interiorul vieții ecleziale, în a doua parte atenția este îndreptată spre întreaga lume; de fapt, Biserica merge în istorie, este parte a ei conform planului lui Dumnezeu. Adunarea care, ascultând mesajul lui Ioan prezentat de lector, a redescoperit propria misiune de a colabora la dezvoltarea Împărăției lui Dumnezeu care „preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos” (Ap 20,6; cf. 1,5; 5,10) și se deschide asupra lumii oamenilor. Și aici se evidențiază două moduri de a trăi în raport dialectic între ele: primul l-am putea defini „sistemul lui Cristos”, la care adunarea este fericită că aparține, și al doilea, „sistemul pământesc anti-Împărăție și anti-alianță pus în act de influența Celui Rău”, care, înșelându-i pe oameni, vrea să realizeze o lume opusă celei voite de Cristos și de Dumnezeu (cf. Comisia Pontificală Biblică, Biblia și morala. Rădăcinile biblice ale acțiunii creștine, 70). Așadar, adunarea trebuie să știe să citească în profunzime istoria pe care o trăiește, învățând să discearnă cu credință evenimentele pentru a colabora, cu acțiunea sa, la dezvoltarea Împărăției lui Dumnezeu. Și această operă de lectură și de discernământ, precum și de acțiune, este legată de rugăciune.

Înainte de toate, după apelul insistent al lui Cristos care, în prima parte a Apocalipsului, a spus de șapte ori: „Cine are urechi, să asculte ceea ce Duhul spune Bisericii” (cf. Ap 2,7.11.17.29; 3,6.13.22), adunarea este invitată să urce în cer pentru a privi realitatea cu ochii lui Dumnezeu; și aici găsim trei simboluri, puncte de referință de la care trebuie pornit pentru a citi istoria: tronul lui Dumnezeu, Mielul și cartea (cf. Ap 4,1-5,14).

Primul simbol este tronul, pe care stă așezat un personaj pe care Ioan nu-l descrie, pentru că depășește orice reprezentare umană; poate doar să facă aluzie la sentimentul de frumusețe și bucurie pe care-l simte aflându-se înaintea Lui. Acest personaj misterios este Dumnezeu, Dumnezeu atotputernic care n-a rămas închis în cerul Său, ci s-a apropiat de om, intrând în alianță cu el; Dumnezeu care face să se audă în istorie, în mod misterios dar real, glasul său simbolizat de fulgere și de tunete. Există diferite elemente care apar în jurul tronului lui Dumnezeu, cum sunt cei douăzeci și patru de bătrâni și cele patru ființe vii, care aduc laudă neîncetat unicului Stăpân al istoriei.

Deci, primul simbol e tronul. Al doilea simbol este cartea, care conține planul lui Dumnezeu cu privire la evenimente și cu privire la oameni; este închisă ermetic de șapte sigilii și nimeni nu este în stare s-o citească. În fața acestei incapacități a omului de a scruta proiectul lui Dumnezeu, Ioan simte o profundă tristețe care-l face să plângă. Însă există un remediu pentru rătăcirea omului în fața misterului istoriei: cineva este în stare să deschidă cartea și s-o lumineze.

Și aici apare al treilea simbol: Cristos, Mielul jertfit în Sacrificiul Crucii, dar care stă în picioare, semn al Învierii sale. Și tocmai Mielul, Cristos mort și înviat, deschide progresiv sigiliile și dezvăluie planul lui Dumnezeu, sensul profund al istoriei.

Ce spun aceste simboluri? Ele ne amintesc care este drumul pentru a ști să citim faptele istoriei și ale vieții noastră însăși. Ridicând privirea spre cerul lui Dumnezeu, în raportul constant cu Cristos, deschizându-i inima noastră și mintea noastră în rugăciunea personală și comunitară, noi învățăm să vedem lucrurile în mod nou și să le percepem sensul cel mai adevărat. Rugăciunea este ca o fereastră deschisă care ne permite să ținem privirea îndreptată spre Dumnezeu, nu numai pentru a ne aminti ținta spre care suntem îndreptați, ci și pentru a lăsa ca voința lui Dumnezeu să lumineze drumul nostru pământesc și să ne ajute să-l trăim cu intensitate și angajare.

În ce mod conduce Domnul comunitatea creștină la o lectură mai profundă a istoriei? Înainte de toate invitând-o să abordeze cu realism prezentul pe care-l trăim. Mielul deschide atunci primele patru sigilii ale cărții și Biserica vede lumea în care este inserată, o lume în care există diferite elemente negative. Există relele pe care omul le săvârșește, cum ar fi violența, care se naște din dorința de a poseda, de a prevala unii asupra altora, așa încât ajung să se ucidă (al doilea sigiliu); sau nedreptatea, pentru că oamenii nu respectă legile pe care și le-au dat (al treilea sigiliu). La acestea se adaugă relele pe care omul trebuie să le îndure, cum ar fi moartea, foamea, boala (al patrulea sigiliu). În fața acestor realități, adesea dramatice, comunitatea eclezială este invitată să nu-și piardă niciodată speranța, să creadă cu fermitate că aparenta atotputernicie a Celui Rău se ciocnește cu adevărata atotputernicie care este cea a lui Dumnezeu. Și primul sigiliu pe care-l desface Mielul conține tocmai acest mesaj. Relatează Ioan: „Și am văzut și, iată un cal alb, iar cel care ședea pe el avea un arc. I s-a dat o coroană și a pornit învingător ca să învingă (Ap 6,2). În istoria omului a intrat forța lui Dumnezeu, care nu numai că este în măsură să cântărească răul, ci chiar să-l învingă; culoarea albă amintește de Înviere: Dumnezeu s-a apropiat așa de mult încât a coborât în întunericul morții pentru a o lumina cu strălucirea vieții sale divine; a luat asupra sa răul lumii pentru a o purifica prin focul iubirii sale.

Cum să creștem în această lectură creștină a realității? Apocalipsul ne spune că rugăciunea alimentează în fiecare dintre noi și în comunitățile noastre această viziune de lumină și de speranță profundă: ne invită să nu ne lăsăm învinși de rău, ci să învingem răul cu binele, să privim la Cristos Răstignit și Înviat care ne asociază la victoria sa. Biserica trăiește în istorie, nu se închide în ea însăși, ci înfruntă cu curaj drumul său în mijlocul dificultăților și suferințelor, afirmând cu forță că în definitiv răul nu învinge binele, întunericul nu întunecă strălucirea lui Dumnezeu. Acesta este un punct important pentru noi; creștini fiind, nu putem fi niciodată pesimiști; știm bine că pe drumul vieții noastră întâlnim adesea violență, minciună, ură, persecuție, însă acest lucru nu ne descurajează. Mai ales rugăciunea ne educă să vedem semnele lui Dumnezeu, prezența și acțiunea sa, ba chiar să fim noi înșine lumini de bine, care răspândesc speranță și arată că victoria este a lui Dumnezeu.

Această perspectivă duce la înălțarea către Dumnezeu și către Miel a mulțumirii și a laudei: cei douăzeci și patru de bătrâni și cele patru ființe vii cântă împreună „cântecul nou” care celebrează opera lui Cristos Mielul, care va face „noi toate lucrurile” (Ap 21,5). Însă această reînnoire este înainte de toate un dar care trebuie cerut. Și aici găsim un alt element care trebuie să caracterizeze rugăciunea: a invoca de la Dumnezeu cu insistența ca să vină Împărăția sa, ca omul să aibă inima docilă față de stăpânirea lui Dumnezeu, ca voința sa să orienteze viața noastră și cea a lumii. În viziunea din Apocalips, această rugăciune de cere este reprezentată de un amănunt important: „cei douăzeci și patru de bătrâni” și „cele patru ființe vii” țin în mână, împreună cu harpa care însoțește cântarea lor, „cupe de aur pline cu tămâie” (5,8a) care, așa cum este explicat, „sunt rugăciunile sfinților” (5,8b), adică ale acelora care au ajuns deja la Dumnezeu, dar și ale noastre ale tuturor care ne aflăm pe drum. Și vedem că în fața tronului lui Dumnezeu un înger ține în mână un vas de aur pentru tămâiere în care pune încontinuu boabele de tămâie, adică rugăciunile noastre, al căror miros plăcut este oferit împreună cu rugăciunile care se înalță în fața lui Dumnezeu (cf. Ap 8,1-4). Este un simbolism care ne spune că toate rugăciunile noastre – cu toate limitele, truda, sărăcia, ariditatea, imperfecțiunile pe care le pot avea – sunt aproape purificate și ajung la inima lui Dumnezeu. Adică trebuie să fim siguri că nu există rugăciuni superflue, inutile; niciuna nu este pierdută. Și ele găsesc răspuns, chiar dacă uneori misterios, pentru că Dumnezeu este Iubire și Milostivire infinită. Îngerul – scrie Ioan – „a luat vasul pentru tămâiere și l-a umplut cu foc de pe altar și l-a aruncat pe pământ. Și au urmat tunete, glasuri, fulgere și cutremur” (Ap 8,5). Această imagine semnifică faptul că Dumnezeu nu este insensibil față de rugăciunile noastre, intervine și face simțită puterea sa și glasul său pe pământ, face să tremure și răscolește sistemul Celui Rău. Adesea, în fața răului avem senzația că nu putem face nimic, dar tocmai rugăciunea noastră este primul răspuns și cel mai eficace pe care-l putem da și care face mai puternică angajarea noastră zilnică în răspândirea binelui. Puterea lui Dumnezeu face rodnică slăbiciunea noastră (cf. Rom 8,26-27).

Aș vrea să închei cu câteva aluzii la dialogul final (cf. Ap 22,6-21). Isus repetă de mai multe ori: „Iată, eu vin curând” (Ap 22,7.12). Această afirmație nu indică numai perspectiva viitoare la sfârșitul timpurilor, ci și cea prezentă: Isus vine, își stabilește locuința în cel care crede în El și-l primește. Atunci adunarea, condusă de Duhul Sfânt, îi repetă lui Isus invitația urgentă de a deveni tot mai apropiat: „Vino” (Ap 22,17a). Este ca „mireasa” (22,17) care aspiră cu ardoare la plinătatea nupțialității. Pentru a treia oară apare invocația: „Amin. Vino, Doamne Isuse!” (22,20b); și lectorul încheie cu o expresie care manifestă sensul acestei prezențe: „Harul Domnului Isus să fie cu toți” (22,21).

Apocalipsul, deși în complexitatea simbolurilor, ne implică într-o rugăciune foarte bogată, motiv pentru care și noi îl ascultăm, îl lăudăm, îi mulțumim, îl contemplăm pe Domnul, îi cerem iertare. Structura sa de mare rugăciune liturgică comunitară este și o chemare puternică de a redescoperi încărcătura extraordinară și transformatoare pe care o are Euharistia; îndeosebi aș vrea să invit cu putere să fiți fideli față de Sfânta Liturghie duminicală în Ziua Domnului, duminica, adevărat centru al săptămânii! Bogăția rugăciunii în Apocalips ne face să ne gândim la un diamant, care are o serie fascinantă de fațete, dar a cărui prețiozitate se află în puritatea unicului nucleu central. Formele sugestive de rugăciune pe care le întâlnim în Apocalips fac să strălucească atunci prețiozitatea unică și de nedescris a lui Isus Cristos. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.09.2012
Publicarea pe acest sit: 15.09.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns