Audienţa generală de miercuri

Cred în viața veșnică
miercuri, 11 decembrie 2013

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi aș vrea să încep ultima serie de cateheze despre mărturisirea noastră de credință, tratând afirmația „Cred în viața cea veșnică”. Îndeosebi mă opresc asupra judecății finale. Dar nu trebuie să ne fie frică: să auzim ceea ce spune cuvântul lui Dumnezeu. În această privință, citim în Evanghelia după Matei: atunci Cristos „va veni în gloria Lui, împreună cu toți îngerii… Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, iar El îi va despărți pe unii de alții așa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga… Și vor merge aceștia în chinul veșnic, iar cei drepți, în viața cea veșnică” (Mt 25,31-33.46). Când ne gândim la întoarcerea lui Cristos și la judecata Sa finală, care va manifesta, până la ultimele sale consecințe, binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să îl facă în timpul vieții sale pământești, percepem că ne aflăm în fața unui mister care ne depășește, pe care nu reușim nici măcar să îl imaginăm. Un mister care în mod instinctiv trezește în noi un sentiment de teamă și eventual și de trepidație. Însă dacă reflectăm bine asupra acestei realități, ea nu poate decât să lărgească inima unui creștin și să constituie un mare motiv de mângâiere și de încredere.

În această privință, mărturia primelor comunități creștine răsună deosebit de sugestivă. De fapt, ele erau obișnuite să însoțească celebrările și rugăciunile cu aclamația Maranathà, o expresie constituită din două cuvinte aramaice care, în funcție de modul în care sunt ritmate, se pot înțelege ca o implorare: „Vino, Doamne!”, sau ca o certitudine alimentată de credință: „Da, Domnul vine, Domnul este aproape”. Este exclamația în care culmină toată revelația creștină, la sfârșitul minunatei contemplații care ne este oferită în Apocalipsul lui Ioan (cf. Ap 22,20). În acel caz, este Biserica-mireasă cea care, în numele întregii omeniri și ca prim rod al ei, se adresează lui Cristos, mirele ei, nevăzând ora când va fi învăluită de îmbrățișarea Sa: îmbrățișarea lui Isus, care este plinătate de viață și plinătate de iubire. Așa ne îmbrățișează Isus. Dacă ne gândim la judecată în această perspectivă, orice frică și șovăială dispare și lasă spațiu așteptării și unei bucurii profunde: va fi chiar momentul în care vom fi judecați în sfârșit pregătiți să fim îmbrăcați cu gloria lui Cristos, ca o haină de nuntă, și să fim conduși la ospăț, imagine a comuniunii depline și definitive cu Dumnezeu.

Un al doilea motiv de încredere ne este oferit de constatarea că, în momentul judecății, nu vom fi lăsați singuri. Însuși Isus, în Evanghelia după Matei, prevestește că, la sfârșitul timpurilor, cei care l-au urmat vor lua loc în gloria Sa, pentru a judeca împreună cu El (cf. Mt 19,28). Apoi, Apostolul Paul, scriind comunității din Corint, afirmă: „Nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea este judecată de voi, sunteți nevrednici ca să judecați problemele mărunte?” (1Cor 6,2-3). Ce frumos este să știm că în acel moment, ne vom putea baza, în afară de Cristos, pe Mângâietorul nostru, avocatul nostru la Tatăl (cf. 1In 2,1), pe mijlocirea și pe bunăvoința atâtor frați și surori ai noștri mai mari care ne-au precedată în drumul de credință, care și-au oferit viața pentru noi și care continuă să ne iubească în mod inefabil! Sfinții deja trăiesc în fața lui Dumnezeu, în strălucirea gloriei Sale rugându-se pentru noi care încă mai trăim pe pământ. Câtă mângâiere trezește în inima noastră această certitudine! Biserica este cu adevărat o mamă și, ca o mamă, caută binele fiilor săi, mai ales al celor mai de departe și suferinzi, până când va găsi plinătatea sa în grupul glorios al lui Cristos cu toate mădularele sale.

O sugestie ulterioară ne este oferită de Evanghelia după Ioan, unde se afirmă în mod explicit că „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Cine crede în El nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu” (In 3,17-18). Aceasta înseamnă așadar că acea judecată finală este deja în desfășurare, începe acum în decursul existenței noastre. Această judecată este pronunțată în fiecare clipă a vieții, ca rezultat al primirii cu credință a mântuirii prezente și active în Cristos din partea noastră, sau al necredinței, cu respectiva închidere în noi înșine. Dar dacă noi ne închidem în fața iubirii lui Isus, noi înșine suntem cei care ne condamnăm. Mântuirea înseamnă a ne deschide lui Isus și El ne mântuiește; dacă suntem păcătoși – și suntem cu toții – îi cerem iertare și dacă mergem la El cu voința de a fi buni, Domnul ne iartă. Însă pentru aceasta trebuie să ne deschidem la iubirea lui Isus, care este mai puternică decât toate celelalte lucruri. Iubirea lui Isus este mare, iubirea lui Isus este milostivă, iubirea lui Isus iartă; dar tu trebuie să te deschizi și a ne deschide înseamnă a ne căi, a ne acuza de lucrurile care nu sunt bune și pe care le-am făcut. Domnul Isus s-a dăruit și continuă să ni se dăruiască, pentru a ne umple de toată milostivirea și harul Tatălui.

Deci noi suntem cei care putem deveni într-un anumit sens judecători ai noștri, autocondamnându-ne la excluderea de la comuniunea cu Dumnezeu și cu frații. De aceea, să nu încetăm să veghem asupra gândurilor noastre și asupra atitudinilor noastre, pentru a pregusta încă de acum căldura și strălucirea feței lui Dumnezeu – și acest lucru va fi foarte frumos – pe care în viața veșnică o vom contempla în toată plinătatea sa. Înainte, gândindu-ne la această judecată care începe acum, care deja a început. Înainte, făcând în așa fel încât inima noastră să se deschidă lui Isus și mântuirii Sale; înainte fără frică, pentru că iubirea lui Isus este mai mare și dacă noi cerem iertare de păcatele noastre, El ne iartă. Așa este Isus. Înainte, așadar, cu această certitudine, care ne va duce la gloria cerului! Mulțumesc.

Apel

Ieri Caritas a lansat o campanie mondială împotriva foamei și a risipei de hrană, cu motoul: „O singură familie umană, hrană pentru toți”. „O singură familie umană, hrană pentru toți”: Ne amintim? Repetăm împreună? „O singură familie umană, hrană pentru toți”. Scandalul pentru milioanele de persoane care suferă de foame nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne determine să acționăm, toți, fiecare, familiile, comunitățile, instituțiile, guvernele, pentru a elimina această nedreptate. Evanghelia lui Isus ne arată drumul: încrederea în providența Tatălui și împărtășirea pâinii de toate zilele fără a o risipi. Încurajez Caritas să ducă înainte această angajare și îi invit pe toți să se unească la acest „val” de solidaritate.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.12.2013
Publicarea pe acest sit: 11.12.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns