Audienţa generală de miercuri

Despre însemnătatea mântuitoare a Învierii
miercuri, 10 aprilie 2013

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În cateheza trecută ne-am oprit asupra evenimentului Învierii lui Isus, în care femeile au avut un rol deosebit. Astăzi aș dori să reflectăm asupra însemnătății sale mântuitoare. Ce înseamnă pentru viața noastră Învierea? Și pentru ce fără ea este zadarnică credința noastră? Credința noastră se întemeiază pe moartea și Învierea lui Cristos, exact așa cum o casă se sprijină pe temelii: dacă acestea cedează, se prăbușește toată casa. Pe cruce, Isus s-a oferit pe sine însuși luând asupra Sa păcatele noastre și coborând în abisul morții, iar în înviere le învinge, le elimină și ne deschide drumul pentru a ne renaște la o viață nouă. Sfântul Petru exprimă în mod sintetic, la începutul primei sale Scrisori, așa cum am ascultat: „Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea Sa îndurare, ne-a renăscut la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos din morți, pentru o moștenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri” (1,3-4).

Apostolul ne spune că odată cu Învierea lui Isus are loc ceva absolut nou: suntem eliberați din sclavia păcatului și devenim fii ai lui Dumnezeu, adică suntem născuți la o viață nouă. Când se realizează aceasta pentru noi? În Sacramentul Botezului. În vechime, el se primea în mod normal prin scufundare. Cel care trebuia să fie botezat cobora în marele bazin al baptisteriului, lăsându-și hainele, iar Episcopul sau preotul îi vărsa de trei ori apă pe cap, botezându-l în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi botezatul ieșea din bazin și îmbrăca haina nouă, cea albă: adică era născut la o viață nouă, cufundându-se în moartea și Învierea lui Cristos. A devenit fiu al lui Dumnezeu. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, scrie: voi „ați primit duhul învierii prin care strigăm: Abba, Tată!” (Romani 8,15). Tocmai Duhul pe care l-am primit la Botez ne învață, ne determină să-i spunem lui Dumnezeu: „Tată”, sau mai bine „Abba!”, care înseamnă „tăticule”. Așa este Dumnezeul nostru: este un tătic pentru noi. Duhul Sfânt realizează în noi această nouă condiție de fii ai lui Dumnezeu. Acesta este cel mai mare dar pe care îl primim din Misterul pascal al lui Isus. Și Dumnezeu ne tratează ca fii, ne înțelege, ne iartă, ne îmbrățișează, ne iubește chiar și atunci când greșim. Deja în Vechiul Testament, profetul Isaia afirma că chiar dacă o mamă ar uita de copilul ei, Dumnezeu nu uită niciodată de noi, în nici un moment (cf. 49,15). Și acest lucru este frumos!

Totuși, această relație filială cu Dumnezeu nu este ca o comoară pe care să o păstrăm într-un colț al vieții noastre, ci trebuie să crească, trebuie să fie alimentată în fiecare zi prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune, participare la Sacramente, în special al Pocăinței și al Euharistiei, și caritate. Noi putem trăi ca fii! Și aceasta este demnitatea noastră – noi avem demnitatea de fii. Să ne comportăm ca adevărați fii! Aceasta înseamnă că în fiecare zi trebuie să lăsăm ca Cristos să ne transforme și să ne facă asemenea Lui; înseamnă a căuta să trăim ca niște creștini, a căuta să-l urmăm, chiar dacă vedem limitele noastre și slăbiciunile noastre. Tentația de a-l lăsa pe Dumnezeu deoparte pentru a ne pune în centru pe noi înșine este mereu la pândă și experiența păcatului rănește viața noastră creștină, realitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu. Pentru aceasta, trebuie să avem curajul credinței și să nu ne lăsăm conduși de mentalitatea care ne spune: „Dumnezeu nu este de folos, nu este important pentru tine” și așa mai departe. Este tocmai contrariul: numai comportându-ne ca fii ai lui Dumnezeu, fără a ne descuraja datorită căderilor noastre, datorită păcatelor noastre, simțindu-ne iubiți de El, viața noastră va fi nouă, însuflețită de seninătate și de bucurie. Dumnezeu este forța noastră! Dumnezeu este speranța noastră!

Iubiți frați și surori, trebuie să avem noi cei dintâi foarte puternică această speranță și trebuie să fim un semn vizibil, clar, luminos al ei pentru toți. Domnul Înviat este speranța care nu dispare niciodată, care nu dezamăgește (cf. Romani 5,5). Speranța nu dezamăgește. Aceea a Domnului! De câte ori în viața noastră speranțele dispar, de câte ori așteptările pe care le purtăm în inimă nu se realizează! Speranța noastră, a creștinilor, este puternică, sigură, solidă pe acest pământ, unde Dumnezeu ne-a chemat să mergem, și este deschisă spre veșnicie, pentru că este întemeiată pe Dumnezeu, care este mereu fidel. Nu trebuie să uităm: Dumnezeu este mereu fidel; Dumnezeu este mereu fidel cu noi. A învia cu Cristos prin Botez, cu darul credinței, pentru o moștenire care nu se strică, să ne facă să căutăm mai mult cele ce sunt ale lui Dumnezeu, să ne gândim mai mult la El, să-l rugăm mai mult. A fi creștini nu se reduce la a urma niște porunci, ci înseamnă a fi în Cristos, a gândi ca El, a acționa ca El, a iubi ca El; înseamnă a lăsa ca El să ia în stăpânire viața noastră și să o schimbe, să o transforme, să o elibereze de întunericul răului și al păcatului.

Iubiți frați și surori, celui care ne cere cont de speranța care este în noi (cf. 1Petru 3,15) să-l arătăm pe Cristos Înviat. Să-l arătăm prin vestirea Cuvântului, dar mai ales cu viața noastră de înviați. Să arătăm bucuria de a fi fii ai lui Dumnezeu, libertatea care ne dăruiește trăirea în Cristos, care este adevărata libertate, aceea care ne salvează din sclavia răului, a păcatului, a morții! Să privim la Patria cerească, vom avea o nouă lumină și forță și în angajarea noastră și în eforturile noastre zilnice. Este o slujire prețioasă pe care trebuie să o dăm acestei lumi a noastre, care adesea nu mai reușește să-și ridice privirea spre înălțime, nu mai reușește să-și ridice privirea spre Dumnezeu.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.04.2013
Publicarea pe acest sit: 10.04.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns