Scrisoarea Papei pentru Anul Preoţiei

SCRISOAREA SFÂNTULUI PĂRINTE BENEDICT AL XVI-LEA
PENTRU DECLARAREA ANULUI SFINTEI PREOȚII
CU OCAZIA ANIVERSĂRII A 150 DE ANI
DE LA "DIES NATALIS" A LUI IOAN MARIA VIANNEY

Iubiți frați întru Preoție,

cu ocazia apropiatei solemnități a Preasfintei Inimi a lui Isus, vineri 19 iunie 2009 – zi dedicată în mod tradițional rugăciunii pentru sfințirea clerului -, m-am gândit să declar oficial un "An al Sfintei Preoții" cu ocazia aniversării a 150 de ani de la "dies natalis" a lui Ioan Maria Vianney, Sfântul Patron al tuturor parohilor din lume[1]. Acest an, care dorește să contribuie la promovarea angajării unei reînnoiri interioare a tuturor preoților pentru o mărturie evanghelică a lor mai puternică și mai incisivă în lumea de astăzi, se va încheia în aceeași solemnitate din 2010. "Preoția este iubirea inimii lui Isus", obișnuia să spună Sfântul Paroh din Ars[2]. Această expresie impresionantă ne permite să amintim înainte de toate cu afecțiune și recunoștință imensul dar pe care preoții îl constituie nu doar pentru Biserică, dar și pentru omenirea însăși. Mă gândesc la toți acei preoți care oferă credincioșilor creștini și lumii întregi propunerea umilă și cotidiană a cuvintelor și gesturilor lui Cristos, căutând să adere la El cu gândurile, cu voința, cu simțămintele lor și cu modul de a trăi al întregii lor existențe. Cum să nu subliniem ostenelile lor apostolice, slujirea lor neobosită și tainică, iubirea lor în mod tendențial universală? Și ce să mai spunem de fidelitatea curajoasă a atâtor preoți care, în ciuda dificultăților și a neînțelegerilor, rămân fideli vocației lor: aceea de "prieteni ai lui Cristos", chemați, predestinați și invitați de El într-un mod deosebit?

Eu însumi mai port și azi în inimă amintirea primului paroh alături de care am exercitat slujirea mea de tânăr preot: el mi-a lăsat exemplul unei dăruiri fără rezerve în propria slujire pastorală, până într-atât încât și-a aflat moartea chiar în momentul în care ducea viaticul unei persoane grav bolnave. Îmi revin apoi în minte nenumărați confrați pe care i-am întâlnit și pe care continui să-i întâlnesc, chiar și în timpul călătoriilor mele pastorale în diferite națiuni, angajați cu generozitate în practicarea de zi cu zi a slujirii lor preoțești. Dar expresia utilizată de Sfântul Paroh evocă și străpungerea Inimii lui Cristos și cununa de spini care o învăluie. Prin urmare, gândul meu se îndreaptă spre nenumărate situații de suferință în care se află mulți preoți, fie pentru că participă la suferința omenească a durerii în multiplele sale manifestări, fie pentru că nu sunt înțeleși de destinatarii slujirii lor: cum să nu-mi amintesc de atâția preoți jigniți în demnitatea lor, împiedicați în misiunea lor, uneori chiar persecutați până la mărturia supremă a vieții?

Din păcate sunt și situații, niciodată regretate îndeajuns, în care Biserica însăși suferă din pricina infidelității unora dintre slujitorii săi. Lumea este cea care află în asemenea situații motiv de scandal și de respingere. În astfel de cazuri, ceea ce poate fi mai de folos Bisericii nu este o relevare detaliată a slăbiciunilor slujitorilor săi, cât o conștientizare reînnoită și plină de bucurie a măreției darului lui Dumnezeu, concretizat în figuri splendide de Păstori generoși, de călugări care s-au consumat din iubire față de Dumnezeu și față de suflete, de Îndrumători spirituali înțelepți și răbdători. Legat de aceasta, învățămintele și exemplele sfântului Ioan Maria Vianney le pot oferi tuturor un punct de referință semnificativ: Parohul din Ars era extrem de umil, dar conștient, ca preot, că este un dar imens pentru credincioșii lui: "Un bun păstor, un păstor după inima lui Dumnezeu, este cea mai mare comoară pe care bunul Dumnezeu o poate da unei parohii și unul dintre darurile cele mai de preț ale milostivirii divine"[3]. Vorbea despre preoție ca și cum nu reușea să se convingă de măreția darului și a misiunii încredințate unei creaturi omenești: "O, cât de mare este preotul!… Dacă s-ar înțelege pe sine, ar muri… Dumnezeu i se supune: el spune două vorbe și Domnul coboară din cer la glasul său și se închide într-o mică hostie…"[4]. Și explicându-le credincioșilor săi importanța sacramentelor spunea: "Dacă n-am avea sacramentul Preoției, nu l-am avea pe Domnul. Cine l-a așezat acolo în tabernacol? Preotul. Cine a întâmpinat sufletul vostru la începutul vieții? Preotul. Cine îl hrănește pentru a-i da tărie să ducă peregrinarea la bun sfârșit? Preotul. Cine îl va pregăti ca să apară dinaintea lui Dumnezeu, spălând acest suflet pentru ultima oară în sângele lui Isus Cristos? Preotul, mereu preotul. Și dacă acest suflet va muri [prin păcat], cine îl va readuce la viață, cine-i va reda liniște și pace? Tot preotul… După Dumnezeu, preotul este totul!… Preotul nu se va înțelege pe sine pe deplin decât în cer"[5]. Aceste afirmații, izvorâte din inima de preot a sfântului paroh, pot să pară excesive. Cu toate acestea, în ele se observă considerația atât de înaltă pe care el o avea față de sacramentul preoției. Părea a fi copleșit de un imens sentiment de responsabilitate: "Dacă am înțelege bine ce este un preot pe pământ, am muri nu de frică, ci din iubire… Fără preot, moartea și patima Domnului Isus nu ar servi la nimic. Preotul este cel care continuă lucrarea de Răscumpărare pe pământ… La ce ne-ar servi o casă plină cu aur dacă nu ar fi nimeni care să ne deschidă ușa? Preotul are cheia comorilor cerești: el este cel care deschide ușa; el este administratorul bunului Dumnezeu; administratorul bunurilor sale… Lăsați o parohie, timp de 20 de ani, fără preot: vor ajunge să adore animalele… Preotul nu este preot pentru sine, ci pentru voi"[6].

Ajunsese la Ars, un sătuc de 230 de locuitori, prevenit de către Episcop că avea să găsească o situație religioasă precară: "Nu prea e dragoste față de Dumnezeu în acea parohie; dumneavoastră o veți sădi". Era, prin urmare, pe deplin conștient că trebuia să meargă acolo pentru a întrupa prezența lui Cristos, dând mărturie de iubirea sa mântuitoare: "[Dumnezeul meu], dă-mi harul convertirii parohiei mele; accept să sufăr tot ceea ce vei vrea pentru tot restul vieții mele!", cu această rugăciune și-a început misiunea[7]. Sfântul Paroh s-a dedicat convertirii parohiei sale cu toate forțele sale, punând înaintea tuturor preocupărilor sale formarea creștină a poporului încredințat lui. Iubiți frați întru Preoție, să-i cerem Domnului Isus harul de a putea învăța și noi metoda pastorală a sfântului Ioan Maria Vianney! Ceea ce trebuie să învățăm mai întâi este identificarea sa deplină cu propria slujire. În Isus, Persoana și Misiunea tind să coincidă: întreaga sa acțiune salvifică era și este expresia acelui "Eu filial" al său care, din veșnicie, stă dinaintea Tatălui într-o atitudine de supunere iubitoare față de voința lui. Printr-o umilă dar adevărată analogie, și preotul trebuie să tindă spre această identificare. Asta nu înseamnă, bineînțeles, să uităm că eficacitatea substanțială a slujirii rămâne independentă de sfințenia slujitorului; dar nu putem nici să trecem cu vederea roadele extrem de bogate rezultate din întâlnirea dintre sfințenia obiectivă a slujirii și aceea subiectivă a slujitorului. Parohul din Ars a început imediat această lucrare umilă și plină de răbdare de armonizare a vieții sale de slujitor cu sfințenia slujirii încredințate lui, hotărându-se să "locuiască" efectiv în biserica sa parohială: "Abia sosit, el alese ca locuință a sa biserica… Intra în biserică înainte de răsăritul soarelui și nu ieșea decât după rugăciunea ‘Îngerul Domnului’ de seara. Acolo trebuia căutat când cineva avea nevoie de el", citim în prima lui biografie[8].

Exagerarea pioasă a hagiografului nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea faptul că Sfântul Paroh a știut cum să "locuiască" în mod activ și pe întreg teritoriul parohiei sale: îi vizita în mod sistematic pe cei bolnavi și familiile; organiza misiuni populare și sărbători cu ocazia hramului; aduna și administra bani pentru operele sale de caritate și misionare; înfrumuseța biserica și o dota cu obiecte sacre; se ocupa de orfanele de la "Providence" (un institut fondat de el) și de educatoarele lor; se interesa de educația copiilor; fonda confraternități și îi chema pe laici să colaboreze cu el.

Exemplul său mă face să scot în evidență spațiile de colaborare pe care se cuvine să le extindem mereu la cât mai mulți credincioși laici, cu care preoții formează unicul popor sacerdotal[9] și în mijlocul cărora, în virtutea preoției ministeriale, se află "pentru a-i călăuzi pe toți la unitatea dragostei, ‘iubindu-se unii pe alții cu iubire frățească, dându-și întâietate unul altuia’ (Rom 12,10)"[10]. În acest context, trebuie să amintim invitația călduroasă cu care Conciliul Vatican II îi încurajează pe preoți "să recunoască și să promoveze sincer demnitatea laicilor și rolul specific pe care laicii îl au în misiunea Bisericii… Să-i asculte bucuros pe laici ținând seama frățește de dorințele lor și apreciindu-le experiența și competența în diversele domenii ale activității umane, pentru a putea recunoaște împreună cu ei semnele timpurilor"[11].

Pe enoriașii săi Sfântul Paroh îi învăța mai ales prin mărturia vieții. După exemplul său credincioșii învățau să se roage, oprindu-se cu bucurie în fața tabernacolului pentru a-l vizita pe Isus Euharistic[12]. "Nu e nevoie să vorbim mult ca să ne rugăm bine" – le explica Parohul. "Știm că Isus e acolo, în sfântul tabernacol: să-i deschidem inima noastră, bucurându-ne de prezența sa. Aceasta este cea mai bună rugăciune"[13]. Și-i îndemna: "Veniți la împărtășanie, frații mei, veniți la Isus. Veniți să trăiți din El pentru a putea trăi împreună cu El…"[14]. "E adevărat că nu sunteți vrednici, dar aveți nevoie de El!"[15]. O astfel de educare a credincioșilor cu privire la prezența euharistică și la împărtășanie căpăta o eficacitate cu totul deosebită atunci când credincioșii îl vedeau celebrând Sfânta Jertfă a Liturghiei. Cine asista la ea spunea că "era imposibil să găsești o altă figură care să exprime mai bine adorația… Contempla Hostia cu iubire"[16]. "Toate faptele bune puse la un loc nu valorează cât jertfa Liturghiei, deoarece acelea sunt lucrări ale oamenilor, în timp ce Sfânta Liturghie este lucrarea lui Dumnezeu"[17], spunea. Era convins că de Liturghie depindea întreaga fervoare a vieții unui preot: "Cauza delăsării preotului se datorează faptului că nu acordă atenție Liturghiei! Dumnezeul meu, cât de compătimitor e un preot care celebrează ca și cum ar face un lucru obișnuit!"[18]. Și își luase obiceiul de a oferi mereu, atunci când celebra, și jertfa propriei vieți: "Cât de bine e ca un preot să se ofere lui Dumnezeu ca jertfă în toate diminețile!"[19].

Această identificare personală cu Jertfa lui Cristos îl conducea – printr-o singură mișcare interioară – de la altar la confesional. Preoții nu ar trebui să se resemneze văzând confesionalele lor goale și nici să se limiteze să constate cum credincioșii se îndepărtează de acest sacrament. Pe vremea Sfântului Paroh, în Franța, spovada nu era nici mai ușoară nici mai frecventă decât în zilele noastre, dat fiind faptul că valul revoluționar sufocase îndelung practica religioasă. Dar el a căutat în orice chip, prin predicare și prin sfatul convingător, să-i facă pe enoriașii lui să redescopere semnificația și frumusețea Pocăinței sacramentale, prezentându-le-o ca pe o exigență interioară a Prezenței euharistice. A știut astfel să inițieze un cerc virtuos. Prin îndelungate opriri în biserică dinaintea tabernacolului a făcut așa încât credincioșii să înceapă a-l imita, mergând și ei să-l viziteze pe Isus, și au fost, în același timp, siguri că-l găsesc acolo pe paroh, disponibil să asculte și să ierte. Mai apoi, mulțimea tot mai mare de penitenți, veniți din întreaga Franță, a fost cea care l-a reținut în confesional până la 16 ore pe zi. Se spunea pe atunci că Ars devenise "marele spital al sufletelor"[20]. "Harul pe care el îl dobândea [prin convertirea păcătoșilor] era atât de puternic încât acesta mergea în căutarea lor fără să le dea o clipă de răgaz!", spune primul lui biograf[21]. Sfântul Paroh gândea și el la fel atunci când spunea: "Nu păcătosul se întoarce la Dumnezeu pentru a-i cere iertare, ci Dumnezeu e cel care aleargă după păcătos și-l face să se întoarcă la El"[22]. "Acest Salvator bun este atât de plin de iubire încât ne caută peste tot"[23].

Toți preoții ar trebui să simțim că ne privesc personal acele cuvinte pe care el le punea pe buzele lui Cristos: "Îi voi însărcina pe slujitorii mei să vestească păcătoșilor că sunt mereu gata să-i primesc, că milostivirea mea e infinită"[24]. De la Sfântul Paroh din Ars noi preoții putem să învățăm nu doar o încredere fără margini în sacramentul Pocăinței, care să ne îndemne să-l punem din nou în centrul preocupărilor noastre pastorale, dar și metoda "dialogului de mântuire" care trebuie să se desfășoare în cadrul acestuia. Parohul din Ars avea un mod diferit de a se comporta cu feluriții penitenți. Cine venea la confesionalul său atras de o nevoie interioară și umilă de iertare din partea lui Dumnezeu, afla la el încurajare pentru a se cufunda în "fluviul milostivirii divine" care poartă cu sine totul în vâltoarea sa. Și dacă cineva era întristat la gândul propriei slăbiciuni și nestatornicii, temându-se că va cădea din nou în păcat, Parohul îi revela secretul lui Dumnezeu cu o expresie de o frumusețe impresionantă: "Bunul Dumnezeu știe toate. Înainte chiar ca dumneavoastră să vă spovediți, știe deja că veți păcătui din nou și cu toate acestea vă iartă. Cât e de mare iubirea Dumnezeului nostru care ajunge să uite în mod voit viitorul, ca să ne ierte!"[25]. Aceluia care, în schimb, se acuza în mod superficial și aproape indiferent, îi oferea, prin lacrimile sale, dovada serioasă și dureroasă a cât de "respingătoare" era acea atitudine: "Plâng pentru că dumneavoastră nu plângeți"[26], spunea. "De n-ar fi fost Domnul atât de bun! Dar e atât de bun! Trebuie să fim barbari să ne comportăm astfel în fața unui Tată atât de bun!"[27]. Făcea să izvorască căința în inima celor superficiali, constrângându-i să vadă, cu proprii lor ochi, suferința lui Dumnezeu pentru păcate "întruchipată" parcă pe fața preotului care îi spovedea. Celui care, în schimb, se prezenta deja doritor și capabil să trăiască o viață spirituală mai profundă, îi deschidea larg adâncurile iubirii, explicându-i frumusețea negrăită a vieții în unire cu Dumnezeu și în prezența sa: "Totul sub privire lui Dumnezeu, totul împreună cu Dumnezeu, totul pentru a-i plăcea lui Dumnezeu… Cât este de frumos!"[28]. Și-i învăța să se roage: "Dumnezeul meu, dă-mi harul să te iubesc atât de mult cât e cu putință ca eu să te iubesc"[29].

Parohul din Ars, la vremea sa, a știut să transforme inima și viața multor persoane, pentru că a reușit să-i facă să perceapă iubirea milostivă a Domnului. Și în timpurile noastre este necesară o astfel de vestire și o asemenea mărturie a adevărului Iubirii: Deus caritas est (1 In 4,8). Prin Cuvântul și Sacramentele lui Isus al său, Ioan Maria Vianney știa să edifice poporul său, chiar dacă adesea se agita convins că nu este potrivit, într-atât încât să dorească să se sustragă de la responsabilitățile slujirii sale parohiale de care se simțea nedemn. Cu toate acestea, cu o ascultare exemplară a rămas mereu la locul lui, pentru că îl consuma pasiunea apostolică pentru mântuirea sufletelor. Căuta să adere cu totul la propria vocație și misiune printr-o asceză severă: "Marea nenorocire pentru noi parohii – se plângea Sfântul – este aceea că sufletul se lenevește"[30]; și prin aceasta se referea la o periculoasă obișnuință a păstorului cu starea de păcat sau cu indiferența în care trăiesc multe dintre oițele sale. El își cumpăta trupul, prin vegheri și posturi, ca să nu se opună sufletului său preoțesc. Și nu evita să se mortifice spre binele sufletelor care îi erau încredințate și pentru a contribui la ispășirea atâtor păcate ascultate la spovadă. Îi explica unui confrate preot: "Vă voi spune care este rețeta mea: le dau păcătoșilor o pocăință mică și restul fac eu în locul lor"[31]. Dincolo de pocăințele concrete la care Parohul de Ars se supunea, rămâne totuși valabil pentru toți nucleul învățămintelor sale: sufletele sunt răscumpărate cu sângele lui Isus, iar preotul nu se poate dedica mântuirii lor dacă refuză să participe personal la "prețul mare" al mântuirii.

În lumea de astăzi, ca și în vremurile grele ale Parohului din Ars, este necesar ca preoții, în viața și acțiunea lor, să se distingă printr-o puternică mărturie evanghelică. Paul al VI-lea observa bine: "Omul contemporan îi ascultă mai degrabă pe cei care dau mărturie decât pe învățători, sau dacă îi ascultă pe învățători o fac pentru că aceștia dau mărturie"[32]. Ca să nu apară un gol existențial în noi și să nu fie compromisă eficacitatea slujirii noastre, este necesar să ne întrebăm tot mereu: "Suntem cu adevărat pătrunși de Cuvântul lui Dumnezeu? Este el cu adevărat hrana din care trăim, mai mult decât sunt pâinea și lucrurile acestei lumi? Îl cunoaștem cu adevărat? Îl prețuim? Ne ocupăm în lăuntrul nostru de acest Cuvânt, într-atât încât să ne marcheze viața și să ne plămădească gândirea?"[33]. Așa cum Isus i-a chemat pe cei doisprezece ca să rămână cu El (cf. Mc 3,14) și abia după aceea i-a trimis să predice, tot la fel și în zilele noastre preoții sunt chemați să asimileze acel "nou stil de viață" inaugurat de Domnul Isus și însușit de Apostoli[34].

Tocmai adeziunea fără rezerve la acest "nou stil de viață" a caracterizat angajarea preoțească a Parohului din Ars. Papa Ioan al XXIII-lea în Scrisoarea enciclică "Sacerdotii nostri primordia", publicată în 1959, cu ocazia primului centenar al morții sfântului Ioan Maria Vianney, prezenta trăsăturile ascetice ale acestuia făcând o referință aparte la tema celor "trei sfaturi evanghelice", considerate necesare și pentru preoți: "Dacă, pentru a ajunge la această sfințenie a vieții, practicarea sfaturilor evanghelice nu este impusă preotului în virtutea statului clerical, cu toate acestea ea i se prezintă, asemenea tuturor discipolilor Domnului, drept calea desăvârșită pentru a ajunge la sfințenia creștină"[35]. Parohul din Ars a știut să trăiască "sfaturile evanghelice" într-un mod potrivit cu condiția sa de preot. Sărăcia sa, de fapt, nu a fost aceea a unui religios sau călugăr, ci aceea cerută unui preot: deși manevra mulți bani (dat fiind faptul că pelerinii cei mai bogați nu încetau să se intereseze de operele sale de caritate), el știa că totul era donat pentru biserica sa, pentru săracii săi, pentru orfanii săi, pentru fetele de la "Providence"[36], pentru familiile sale cele mai nevoiașe. De aceea el "era bogat pentru a le oferi altora și era foarte sărac pentru sine"[37]. Explica: "Secretul meu este simplu: dau totul și nu păstrez nimic"[38]. Atunci când era cu mâinile goale, săracilor care i se adresau le spunea mulțumit: "Astăzi sunt sărac ca și voi, sunt unul dintre voi"[39]. În acest fel, la sfârșit vieții sale, a putut să afirme cu toată seninătatea: "Nu mai am nimic. Acum bunul Dumnezeu mă poate chema când voiește!"[40]. Și curăția sa era aceea cerută unui preot pentru slujirea sa. Se poate spune că era curăția potrivită pentru cine trebuie să atingă în mod obișnuit Euharistia și în mod obișnuit o privește cu toată pasiunea inimii și cu aceeași pasiune o oferă credincioșilor săi. Spuneau despre el că "îi strălucea în priviri curăția", iar credincioșii își dădeau seama de acest lucru atunci când el își îndrepta privirea spre tabernacol cu ochii unui îndrăgostit[41]. Și ascultarea sfântului Ioan Maria Vianney a fost întru totul întrupată în adeziunea dureroasă la exigențele de zi cu zi ale slujirii sale. Este bine știut cât era de chinuit de gândul la propria nepotrivire cu slujirea parohială și de dorința de a fugi "pentru a deplânge sărmana sa viață, în singurătate"[42]. Numai ascultarea și pasiunea pentru suflete reușeau să-l convingă să rămână la locul lui. Își explica sieși și credincioșilor săi: "Nu există două modalități bune pentru a-i sluji lui Dumnezeu. Nu e decât una: aceea de a-l sluji așa cum el vrea să fie slujit"[43]. Regula de aur pentru o viață trăită în ascultare i se părea a fi aceasta: "Fă numai ceea ce poate fi oferit bunului Dumnezeu"[44].

În contextul spiritualității alimentate de practicarea sfaturilor evanghelice, îmi face plăcere să le adresez preoților, în acest An dedicat lor, o invitație deosebită pentru a primi cum se cuvine noua primăvară pe care Duhul o suscită în zilele noastre în Biserică, nu în ultimul rând prim Mișcările ecleziale și prin noile Comunități. "Duhul prin darurile sale este multiform… Suflă unde vrea. O face pe neașteptate, în locuri neașteptate și în forme până acum de neimaginat… dar ne arată și că El lucrează pentru un singur Trup și pentru unitatea singurului Trup"[45]. În acest sens, este valabilă indicația din Decretul Presbyterorum ordinis: "Încercând să discearnă spiritele pentru a ști dacă sunt de la Dumnezeu, (preoții) să descopere cu simț de credință carismele de multe feluri ale laicilor, fie smerite, fie mai înalte, să le recunoască bucuros și să le încurajeze cu râvnă"[46]. Astfel de daruri care îndeamnă destul de mulți la o viață spirituală mai profundă, pot să fie spre folosul nu doar al credincioșilor laici dar și al slujitorilor înșiși. Din comuniunea dintre slujitorii consacrați și carisme, poate naște, de fapt, "un impuls valid pentru o angajare reînnoită a Bisericii în vestirea Evangheliei speranței și a carității în toate colțurile lumii"[47]. Aș vrea să mai adaug, în baza Exortației apostolice Pastores dabo vobis a Papei Ioan Paul al II-lea, că slujirea preoțească are o radicală "formă comunitară" și poate fi îndeplinită numai în comuniunea preoților cu Episcopul lor[48]. Este necesar ca această comuniune dintre preoți și propriul Episcop, bazată pe sacramentul Preoției și manifestată în concelebrarea euharistică, să se traducă în diverse forme concrete ale unei fraternități preoțești efective și afective[49]. Numai în acest fel preoții vor ști să trăiască din plin darul celibatului și vor fi capabili să facă să răsară comunități creștine în care să se repete faptele minunate de la prima predicare a Evangheliei.

Anul Paulin care se apropie de sfârșit ne face să ne îndreptăm privirea spre Apostolul neamurilor, în care strălucește dinaintea noastră un model minunat de preot, "dăruit" cu totul slujirii sale. "Căci iubirea lui Cristos ne constrânge pe noi – scria el – care ne gândim că unul singur a murit pentru toți, ca atare toți au murit" (2 Cor 5,14). Și adăuga: "El a murit pentru toți, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru acela care a murit și a înviat pentru ei" (2 Cor 5,15). Ce alt program de viață mai bun îi poate fi propus unui preot angajat în înaintarea pe calea desăvârșirii creștine?

Dragi preoți, celebrarea aniversării a 150 de ani de la moartea sfântului Ioan Maria Vianney (1859) urmează imediat după celebrarea, care abia s-a încheiat, a aniversării a 150 de ani de la aparițiile de la Lourdes (1858). Încă din 1959 fericitul Papă Ioan al XXIII-lea observase: "Cu puțin timp înainte ca Parohul din Ars să-și încheie îndelungata carieră plină de merite, Fecioara Neprihănită se arătase, într-o altă regiunea a Franței, unei copile umile și curate, pentru a-i transmite un mesaj de rugăciune și de pocăință, al cărui imens răsunet spiritual este bine cunoscut de un secol. În realitate viața sfântului preot, a cărui amintire o celebrăm, era dinainte o vie ilustrare a marilor adevăruri supranaturale învățate de vizionara de la Massabielle. El însuși avea pentru Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare o devoțiune deosebită, el care în 1836 își consacrase parohia Mariei zămislire fără de păcat, și primea cu mare credință și bucurie definiția dogmatică din 1854"[50]. Sfântul Paroh le amintea mereu credincioșilor săi că "Isus Cristos după ce ne-a dat tot ce ne putea da, vrea să ne facă și moștenitori a ceea ce el are mai de preț, adică ai Maicii sale Sfinte"[51].

Îi încredințez Preasfintei Fecioare acest An al Sfintei Preoții, cerându-i să trezească în sufletul fiecărui preot o relansare generoasă a acelor idealuri de dăruire deplină lui Cristos și Bisericii care au inspirat gândirea și acțiunea Sfântului Paroh din Ars. Prin viața sa de intensă rugăciune și cu iubirea sa plină de pasiune față de Isus răstignit, Ioan Maria Vianney a alimetat dăruirea sa de zi cu zi fără rezerve lui Dumnezeu și Bisericii. Fie ca exemplul său să poată suscita în preoți acea mărturie a unității cu Episcopul, între ei și împreună cu laicii care, astăzi și în totdeauna, este atât de necesară. În ciuda răului care există în lume, răsună mereu actuale cuvintele pe care Cristos le-a adresat Apostolilor în Cenacol: "În lume veți avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea" (In 16,33). Credința în Învățătorul divin ne dă forța să privim cu încredere spre viitor. Dragi preoți, Cristos contează pe voi. După exemplul Sfântului Paroh din Ars, lăsați-vă cuceriți de El și veți fi și voi, în lumea de astăzi, mesageri de speranță, de reconciliere, de pace!

Cu binecuvântarea mea.

Din Vatican, 16 iunie 2009

Benedictus PP. XVI

Note

[1] Astfel l-a proclamat Suveranul Pontif Pius al XI-lea în 1929.
[2] "Le Sacerdoce, c’est l’amour du cour de Jésus" (în Le curé d’Ars. Sa pensée – Son cour. Présentés par l’Abbé Bernard Nodet, éd. Xavier Mappus, Foi Vivante, 1966, p. 98). În continuare: Nodet. Expresia este citată și în Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1589.
[3] Nodet, p. 101.
[4] Ibid., p. 97.
[5] Ibid., pp. 98-99.
[6] Ibid., pp. 98-100.
[7] Ibid., 183.
[8] Monnin A., Il Curato d’Ars. Vita di Gian-Battista-Maria Vianney, vol. I, ed. Marietti, Torino 1870, p. 122.
[9] Cf. Lumen gentium, 10.
[10] Presbyterorum ordinis, 9.
[11] Ibid.
[12] «Contemplația este privirea de credință, ațintită asupra lui Isus. "Eu cat la el și El mă cată", îi spunea sfântului său paroh țăranul din Ars, aflat în rugăciune înaintea Tabernacolului» (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2715)
[13] Nodet, p. 85.
[14] Ibid., p. 114.
[15] Ibid., p. 119.
[16] Monnin A., op.cit., II, pp. 430ss.
[17] Nodet, p. 105.
[18] Ibid., p. 105.
[19] Ibid., p. 104.
[20] Monnin A., op. cit., II, p. 293.
[21] Ibid., II, p. 10.
[22] Nodet, p. 128.
[23] Ibid., p. 50.
[24] Ibid., p. 131.
[25] Ibid., p. 130.
[26] Ibid., p. 27.
[27] Ibid., p. 139.
[28] Ibid., p. 28.
[29] Ibid., p. 77.
[30] Ibid., p. 102.
[31] Ibid., p. 189.
[32] Evangelii nuntiandi, 41.
[33] Benedict al XVI-lea, Predica la Liturghia Crismei, 9.04.2009.
[34] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat cu ocazia Adunării plenare a Congregației pentru Cler, 16.3.2009.
[35] Prima parte.
[36] Nume pe care l-a dat casei în care a primit și a educat mai mult de 60 de fete abandonate. Pentru a le întreține era dispus la orice: "J’ai fait tous les commerces imaginables", spunea surâzând (Nodet, p. 214).
[37] Nodet, p. 216.
[38] Ibid., p. 215.
[39] Ibid., p. 216.
[40] Ibid., p. 214.
[41] Cf. Ibid., p. 112.
[42] Cf. Ibid., pp. 82-84; 102-103.
[43] Ibid., p. 75.
[44] Ibid., p. 76.
[45] Benedict al XVI-lea, Predica din Ajunul Rusaliilor, 3.06.2006.
[46] Nr. 9.
[47] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat episcopilor prieteni ai Mișcării Focolarelor și ai Comunității Sant’Egidio, 8.2.2007.
[48]  Cf. nr. 17.
[49] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Pastores dabo vobis, 74.
[50] Scrisoarea enciclică Sacerdotii nostri primordia, partea a treia.
[51] Nodet, p. 244.