Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine
25 martie 1987
INTRODUCERE
1. MAMA RĂSCUMPĂRĂTORULUI are un loc bine definit în planul mântuirii; într-adevăr, «când a venit plinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege și ca să dobândim înfierea. Iar pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: „Abba, Părinte!”» (Gal 4, 4-6).
Cu aceste cuvinte ale Apostolului Paul, pe care Conciliul Vatican II le reia la începutul capitolului despre Preacurata Fecioară Maria, din Constituția dogmatică Lumen Gentium, (1) doresc și eu să-mi încep reflecția asupra semnificației Mariei în misterul lui Cristos și asupra prezenței sale active și exemplare în viața Bisericii. Într-adevăr, aceste cuvinte celebrează în același timp iubirea Tatălui, misiunea Fiului, darul Duhului, Femeia din care s-a născut Răscumpărătorul, înfierea noastră divină, în misterul «plinirii timpului». (2)
Această plinire desemnează timpul fixat din veșnicie, în care Tatăl l-a trimis pe Fiul său «pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (In 3, 16). Înseamnă timpul sfânt în care «Cuvântul, care era la Dumnezeu…, s-a făcut trup și a locuit între noi» (In 1, 1.14), făcându-se fratele nostru. Arată timpul în care Duhul Sfânt, care revărsase deja asupra Mariei din Nazaret plinătatea harului, a plăsmuit în sânul ei feciorelnic natura omenească a lui Cristos. Arată timpul în care, prin intrarea Celui Veșnic în timp, este răscumpărat timpul însuși și, umplându-se de misterul lui Cristos, devine în mod definitiv «timpul mântuirii». În sfârșit, indică începutul tainic al drumului Bisericii. Într-adevăr, în liturgie, Biserica o salută pe Maria din Nazaret ca pe începutul său, (3) pentru că în Neprihănita zămislire vede conturându-se, anticipat în mădularul său cel mai nobil, harul pascal al mântuirii, și în primul rând pentru că în evenimentul Întrupării îi întâlnește, indisolubil uniți, pe Cristos și pe Maria: El, Stăpânul și Capul (cf. Col 1, 18) și ea care, rostind primul fiat din Noul Legământ, îi prefigurează condiția de mireasă și mamă.
2. Întărită de prezența lui Cristos (cf. Mt 28, 20), Biserica peregrinează în timp îndreptându-se către sfârșitul veacurilor și iese în întâmpinarea Domnului care vine; dar pe acest drum – vreau să subliniez de îndată – înaintează reluând drumul străbătut de Fecioara Maria care «a înaintat pe calea credinței și a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii». (4)
Reiau aceste cuvinte atât de dense și evocatoare ale Constituției Lumen Gentium, care în partea ei finală oferă o sinteză sugestivă a învățăturii Bisericii despre Maica lui Cristos, cinstită de ea ca Mamă preaiubită și ca model de credință, speranță și iubire.
La puțin timp după Conciliu, marele meu predecesor, Paul al VI-lea, a vorbit din nou despre Sfânta Fecioară, expunând în Enciclica sa Christi Matri și apoi în Îndemnurile Apostolice Signum magnum și Marialis cultus (5) temeiurile și motivele venerării deosebite de care Născătoarea lui Cristos se bucură în Biserică precum și diferitele forme ale pietății mariane – liturgice, populare, private – corespunzătoare cu spiritul credinței.
3. Împrejurarea care mă îndeamnă acum să reiau acest subiect este perspectiva deja apropiată a anului 2000, în care Jubileul bimilenar al nașterii lui Isus Cristos ne îndreaptă în același timp privirea de credință spre Maica lui. În ultimii ani s-au ridicat diferite glasuri sugerând oportunitatea unui Jubileu analog, dedicat celebrării nașterii Mariei, care să îl preceadă pe cel din anul 2000.
În fapt, deși nu se poate stabili un punct cronologic precis pentru data nașterii Mariei, Biserica este totuși mereu conștientă că la orizontul istoriei mântuirii (6) Maria a apărut înaintea lui Cristos. E o realitate că, la apropierea definitivă a «plinirii timpului», adică a venirii mântuitoare a lui Emmanuel, aceea care din veșnicie era destinată să-i fie Mamă exista deja pe pământ. Această anterioritate a ei față de venirea lui Cristos este ilustrată în fiecare an în liturgia Adventului. Așadar, dacă raportăm anii care ne apropie de sfârșitul celui de-al doilea Mileniu și de începutul celui de-al treilea Mileniu după Cristos la așteptarea istorică din vechime a Mântuitorului, se înțelege pe deplin pentru ce în mod deosebit în această perioadă ne îndreptăm cu căldură spre aceea care, în «noaptea» așteptării, a Adventului, a început să strălucească precum adevărata «Stea a dimineții» (Stella matutina). Într-adevăr, după cum steaua aceasta din zori precede răsăritul soarelui, tot astfel Maria precede, de la zămislirea ei neprihănită, venirea Mântuitorului, răsăritul «Soarelui dreptății» în istoria neamului omenesc. (7)
Prezența ei în Israel – atât de discretă încât a trecut aproape neobservată de contemporani – strălucea luminoasă înaintea Celui Veșnic, care o asociase pe această necunoscută «fiică a Sionului» (cf. Sof 3, 14; Zah 2, 14) cu planul mântuitor ce îmbrățișează întreaga istorie a omenirii. Pe bună dreptate, așadar, la sfârșitul acestui de-al doilea Mileniu, noi creștinii, care știm că planul providențial al Sfintei Treimi este realitatea centrală a Revelației și a credinței, simțim nevoia să scoatem în relief prezența unică a Maicii lui Cristos în istorie, mai ales în acești ani care preced de aproape anul 2000.
4. La aceasta ne pregătește Conciliul Vatican II, care ne prezintă în învățătura sa pe Mama lui Dumnezeu în misterul lui Cristos și al Bisericii. Dacă «numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului» – după cum afirmă Conciliul (8) -, se cuvine ca acest principiu să fie în mod cu totul special aplicat la acea excepțională «fiică a neamului omenesc», la acea «femeie» minunată care a devenit Maica lui Cristos. Numai în misterul lui Cristos se luminează deplin și misterul ei. De altfel, așa a căutat și Biserica să-l interpreteze încă de la început: misterul Întrupării i-a îngăduit să pătrundă și să lumineze tot mai bine misterul Mamei Cuvântului întrupat. În această aprofundare o importanță hotărâtoare a avut-o Conciliul din Efes (431), în care, spre marea bucurie a creștinilor, a fost confirmat în mod solemn, ca adevăr de credință a Bisericii, adevărul maternității divine a Mariei. Maria este Mama lui Dumnezeu (=Theotókos) deoarece prin lucrarea Duhului Sfânt l-a zămislit în sânul ei feciorelnic și l-a dăruit lumii pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, de o ființă cu Tatăl. (9) «Fiul lui Dumnezeu…, născut din Maria Fecioara, a devenit într-adevăr unul dintre noi», (10) s-a făcut om. Așadar, prin misterul lui Cristos, strălucește deplin pe firmamentul credinței Bisericii misterul Mamei lui. La rândul său, dogma maternității divine a Mariei a fost pentru Conciliul din Efes și continuă să fie pentru Biserică o chezășie a dogmei Întrupării prin care Cuvântul a luat realmente, fără a o desființa, firea omenească în unitatea Persoanei sale.
5. Conciliul Vatican II, arătând-o pe Maria în misterul lui Cristos, găsește și calea pentru a adânci cunoașterea misterului Bisericii. Într-adevăr, Maria, ca Mamă a lui Cristos, este unită în mod deosebit cu Biserica, «pe care Domnul a constituit-o Trupul său». (11) Textul Conciliului apropie în mod semnificativ acest adevăr despre Biserică – Trupul lui Cristos (după învățătura Scrisorilor Sfântului Paul) – de adevărul că Fiul lui Dumnezeu «s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara». Realitatea Întrupării își găsește într-un fel continuarea în misterul Bisericii – Trupul lui Cristos. Însuși adevărul Întrupării nu poate fi gândit fără referire la Maria – Mama Cuvântului Întrupat.
În aceste considerații doresc totuși să arăt în primul rând acea «peregrinare de credință» în care «Preacurata Fecioară a înaintat păstrându-și cu fidelitate unirea ei cu Cristos». (12) Astfel, acea dublă legătură care o unește pe Mama lui Dumnezeu cu Cristos și cu Biserica primește o semnificație istorică. Nu e vorba aici numai de istoria Fecioarei Mame, de drumul ei personal de credință și de «partea cea mai bună» pe care o are în misterul mântuirii, ci de istoria întregului Popor al lui Dumnezeu, de toți cei care participă la aceeași peregrinare de credință.
Acest lucru îl exprimă Conciliul relevând în altă parte că Maria «a fost înaintașă», devenind «prefigurarea Bisericii… în ordinea credinței, a iubirii și a unirii desăvârșite cu Cristos». (13) Faptul de a fi «înaintașă» ca prefigurare și model se referă la același mister intim al Bisericii, care își împlinește și își desăvârșește misiunea mântuitoare, întrunind în sine – ca și Maria – condiția de mamă și condiția de fecioară. Este fecioara care «păzește neatinsă și curată credința față de Mirele ei» și care «devine și ea mamă, pentru că… naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu». (14)
6. Toate acestea se împlinesc într-un mare proces istoric și, se poate spune, «pe un drum». Peregrinarea de credință indică istoria lăuntrică, adică istoria sufletelor. Însă aceasta este și istoria oamenilor, supuși pe pământ unei condiții trecătoare, cuprinși în dimensiunea istorică. În reflecțiile ce urmează vrem să ne concentrăm în primul rând asupra epocii prezente, care în sine nu este încă istorie, dar totuși o alcătuiește necontenit, și în sensul de istorie a mântuirii. Aici se deschide un spațiu larg în care Preacurata Fecioară Maria continuă să «meargă înaintea» Poporului lui Dumnezeu. Minunata ei peregrinare de credință este un punct constant de referință pentru Biserică, pentru persoane și pentru comunități, pentru popoare și națiuni și, într-un anume sens, pentru întregul neam omenesc. Este într-adevăr greu să-i cuprinzi și să-i măsori sfera.
Conciliul subliniază că Mama lui Dumnezeu este deja împlinirea eshatologică a Bisericii: «Biserica și-a atins în Preacurata Fecioară desăvârșirea, care o face să fie fără pată și zbârcitură (cf. Ef 5, 27)» – și în același timp «credincioșii se străduiesc încă să crească în sfințenie, învingând păcatul; de aceea ei își ridică ochii spre Maria, care strălucește ca model de virtuți în fața întregii comunități a celor aleși». (15) Peregrinarea de credință nu-i mai aparține Născătoarei Fiului lui Dumnezeu: glorificată în ceruri lângă Fiul ei, Maria a trecut acum pragul dintre credință și vederea «față în față» (1 Cor 13, 12). Dar, în același timp, în această împlinire eshatologică, Maria nu încetează să fie «Steaua mării» (Maris Stella) (16) pentru toți cei care străbat încă drumul credinței. Dacă aceștia își ridică ochii spre ea din diferitele locuri ale vieții pământești, o fac pentru că ea «l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulți frați (cf. Rom 8, 29)», (17) precum și pentru că «la nașterea și la creșterea» acestor frați și surori «ea conlucrează cu iubire de mamă». (18)
PARTEA I
MARIA ÎN MISTERUL LUI CRISTOS
1. Plină de har
7. «Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală, în ceruri, în Cristos» (Ef 1, 3). Aceste cuvinte ale Scrisorii către Efeseni dezvăluie planul veșnic al lui Dumnezeu Tatăl, hotărârea lui de mântuire a oamenilor prin Cristos. Este un Plan universal, care îi privește pe toți oamenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26). După cum toți, «la început» sînt cuprinși în opera creatoare a lui Dumnezeu, tot astfel sunt, din veșnicie, cuprinși în planul divin al mântuirii, care urmează să se dezvăluie integral la «plinirea timpului», prin venirea lui Cristos. Într-adevăr, acel Dumnezeu care este «Tatăl Domnului nostru Isus Cristos» – continuă cuvintele aceleiași Scrisori – «ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și neprihăniți în fața sa, în iubire dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos, după bunul plac al voinței sale, spre lauda gloriei harului său, cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit, în care avem răscumpărarea prin Sângele lui, iertarea păcatelor, după bogăția harului său» (Ef 1, 4-7).
Planul divin al mântuirii, care ne-a fost dezvăluit pe de-plin prin venirea lui Cristos, este veșnic. El este de asemenea, după învățătura Scrisorii către Efeseni precum și a celorlalte Scrisori ale Sfântului Paul (cf. Col 1, 12, 14; Rom 3, 24; Gal 3, 13; 2 Cor 5, 18-19) – legat din veșnicie de Cristos. El îmbrățișează pe toți oamenii, dar rezervă un loc deosebit «femeii» care este Mama aceluia căruia Tatăl i-a încredințat opera mântuirii. (19) Ea, după cum scrie Conciliul Vatican II, «este deja schițată profetic în făgăduința făcută protopărinților noștri căzuți în păcat» – conform Cărții Genezei (cf. 3, 15); «de asemenea, ea este Fecioara care va zămisli și va naște un fiu al cărui nume va fi Emmanuel» – după cuvintele lui Isaia (cf. 7, 14). (20). Astfel Vechiul Testament pregătește acea «plinire a timpului», în care Dumnezeu «l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie,… ca să primim înfierea». Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume este evenimentul relatat în primele capitole ale Evangheliilor după Luca și Matei.
8. Maria este inserată definitiv în misterul lui Cristos prin evenimentul vestirii îngerului; aceasta se petrece la Nazaret, în împrejurări concrete ale istoriei lui Israel, a poporului căruia cel dintâi i-au fost destinate făgăduințele lui Dumnezeu. Solul divin îi spune Fecioarei: «Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine» (Lc 1, 28). Maria «s-a tulburat și se întreba ce fel de salutare este aceasta» (Lc 1, 29): ce puteau să însemne acele cuvinte neobișnuite și mai ales expresia «plină de har» (kecharitoméne). (21)
Dacă voim să medităm împreună cu Maria aceste cuvinte, și mai ales expresia «plină de har», putem găsi o corespondență semnificativă chiar în pasajul citat mai sus din Scrisoarea către Efeseni. Și dacă după vestirea solului ceresc Fecioara din Nazaret este numită și «binecuvântată între femei» (cf. Lc 1, 42), aceasta se explică prin binecuvântarea cu care «Dumnezeu Tatăl» ne-a dăruit «în ceruri, în Cristos». Este o binecuvântare spirituală care se referă la toți oamenii și conține plinătatea și universalitatea («toată binecuvântarea») izvorâtă din iubirea care unește cu Tatăl, în Duhul Sfânt, pe Fiul cel de o Ființă cu El. În același timp este o binecuvântare revărsată prin Isus Cristos în istoria omenirii până la sfârșit: asupra tuturor oamenilor. Dar această binecuvântare se referă, într-o măsură deosebită și unică, la Maria. Într-adevăr, Elisabeta o salută ca «binecuvântată între femei».
Temeiul dublei salutări este faptul că în sufletul acestei «fiice a Sionului» s-a manifestat, într-un fel, întreaga «glorie a harului» cu care «Tatăl… ne-a dăruit în Fiul său preaiubit». Solul o salută, într-adevăr, pe Maria ca «plină de har»: îi spune astfel ca și cum acesta ar fi adevăratul ei nume. Vorbind cu ea, nu i se adresează cu numele sub care era cunoscută de oameni: Miryam (=Maria), ci cu acest nume nou: «plină de har». Ce înseamnă numele acesta? De ce o numește astfel arhanghelul pe Fecioara din Nazaret?
În limbajul biblic «har» înseamnă un dar deosebit care, conform Noului Testament, își are izvorul în viața treimică a lui Dumnezeu însuși, a lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1 In 4, 8). Rod al acestei iubiri este alegerea, despre care vorbește Scrisoarea către Efeseni. Din partea lui Dumnezeu această alegere este voința eternă de a-l mântui pe om prin participarea la viața lui (cf. 2 Pt 1, 4) în Cristos: este mântuirea prin participarea la viața supranaturală. Efectul acestui dar veșnic, al acestui har al alegerii omului de către Dumnezeu este ca o sămânță de sfințenie, ca un izvor care țâșnește în sufletul omului ca dar al lui Dumnezeu însuși, care prin har îi sfințește pe cei aleși și le dă viață. În acest fel se împlinește, devine realitate, acea binecuvântare a omului «cu toată binecuvântarea spirituală», acea «înfiere în Cristos», în Acela care, din veșnicie, este «Fiul iubit» al Tatălui.
Când citim că solul îi spune Mariei «plină de har», contextul evanghelic, punct de confluență al vechilor revelații și făgăduințe, ne îngăduie să înțelegem că este vorba aici de o binecuvântare deosebită între toate «binecuvântările spirituale în Cristos». În misterul lui Cristos Maria este deja prezentă «înainte de întemeierea lumii», ca aceea pe care Tatăl «a ales-o» ca Mamă a Fiului său în întrupare – și împreună cu Tatăl a ales-o Fiul, încredințând-o din veșnicie Duhului sfințeniei. Ea este într-un mod cu totul deosebit și extraordinar unită cu Cristos și este de asemenea iubită din veșnicie în acest Fiu iubit, în acest Fiu de o ființă cu Tatăl, în care sălășluiește toată «gloria harului». În același timp, sufletul ei este deschis pe deplin la «darul de sus» (cf. Iac 1, 17). După cum ne învață Conciliul, Maria «se află în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului, care speră cu încredere de la El mântuirea și o primesc». (22)
9. Dacă salutarea și numele «plină de har» înseamnă toate acestea, în contextul vestirii îngerului ele se referă, în primul rând, la alegerea Mariei ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu. Dar, în același timp, plinătatea harului indică întregul dar supranatural de care se bucură Maria pentru că a fost aleasă și rânduită să fie Mama lui Cristos. Dacă această alegere este fundamentală pentru împlinirea planurilor mântuitoare ale lui Dumnezeu cu omenirea, dacă alegerea din veșnicie în Cristos și destinarea la demnitatea de fii adoptivi îi privesc pe toți oamenii, alegerea Mariei este cu totul deosebită și unică. De aici și locul aparte și unic pe care ea îl deține în misterul lui Cristos.
Solul divin îi spune: «Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli și vei naște un fiu căruia îi vei da numele de Isus. El va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va numi.» (Lc 1, 30-32). Și când Maria, tulburată de acea salutare neobișnuită, îl întreabă: «Cum va fi aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat?», primește de la înger confirmarea și explicarea cuvintelor precedente. Gabriel îi spune: «Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri: de aceea și Cel Sfânt ce se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu» (Lc 1, 35).
Așadar, Bunavestire este revelarea misterului Întrupării în însăși clipa începutului împlinirii lui pe pământ. Darul mântuitor prin care Dumnezeu se dăruiește pe sine și viața sa, într-un fel, întregii făpturi și, în mod direct, omului, își atinge în misterul Întrupării unul din punctele culminante. Aceasta este, într-adevăr, o culme între toate dăruirile de har din istoria omului și a lumii. Maria este «plină de har» pentru că în ea se realizează și se împlinește Întruparea Cuvântului, unirea ipostatică a Fiului lui Dumnezeu cu firea omenească. După cum scrie Conciliul, Maria este: «Născătoarea Fiului lui Dumnezeu și, de aceea, fiica predilectă a Tatălui și templul Duhului Sfânt, întrecând cu mult, prin acest har cu totul deosebit, pe toate celelalte făpturi din cer și de pe pământ». (23)
10. Scrisoarea către Efeseni, vorbind despre «gloria harului» cu care «Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit în Fiul său iubit», adaugă: «În El am primit răscumpărarea prin Sângele lui» (Ef 1, 7). După învățătura formulată solemn de Biserică, această «glorie a harului» s-a manifestat în Mama lui Dumnezeu prin faptul că ea a fost «răscumpărată într-un mod mai înalt». (24) În virtutea bogăției harului Fiului preaiubit, pentru meritele răscumpărătoare ale Aceluia care s-a făcut Fiul ei, Maria a fost păstrată neatinsă de moștenirea păcatului strămoșesc. (25) În acest fel, din prima clipă a zămislirii, a existenței sale pe pământ, ea îi aparține lui Cristos, e părtașă la harul lui mântuitor și sfințitor și la acea iubire care își are începutul în «Fiul iubit», în Fiul Tatălui veșnic, care prin Întrupare a devenit Fiul ei. Astfel, prin lucrarea Duhului Sfânt, în ordinea harului, a participării la natura dumnezeiască (cf. 2 Pt 1, 4), Maria primește viața de la Acela căruia ea însăși, în ordinea nașterii pământești, i-a dat viață ca mamă. Liturgia nu pregetă să o numească «Născătoare a Părintelui său» (26) și să o salute cu acele cuvinte pe care Dante Alighieri le pune în gura sfântului Bernard: «figlia del tuo Figlio». (27) Și, fiindcă Maria primește această «viață nouă», cu o plinătate pe măsura iubirii Fiului față de Mamă și deci pe măsura demnității ei de Mamă a lui Dumnezeu, la Bunavestire îngerul o numește «plină de har».
11. În planul mântuitor al Preasfintei Treimi, misterul Întrupării este împlinirea supraabundentă a făgăduinței făcute de Dumnezeu oamenilor după păcatul strămoșesc, după acel prim păcat ale cărui efecte apasă întreaga istorie a omului pe pământ (cf. Gen 3, 15). Iată, vine pe lume un Fiu, «seminția femeii», care va birui răutatea păcatului în înseși rădăcinile ei: «va zdrobi capul șarpelui». După cum reiese din cuvintele protoevangheliei, biruința Fiului Femeii nu va veni fără o luptă aprigă, care străbate întreaga istorie a omului pe pământ. «Dușmănia» vestită la început este confirmată în Apocalips, care este, într-un fel, cartea lucrurilor de pe urmă ale Bisericii și ale lumii, unde apare din nou semnul «Femeii», de această dată «îmbrăcată în soare» (Ap 12, 1).
Maria, Mama Cuvântului Întrupat, este așezată în centrul acelei dușmănii, al acelei lupte care însoțește istoria neamului omenesc pe pământ și însăși istoria mântuirii. Ea, făcând parte dintre «cei smeriți și săraci ai Domnului», poartă în sine, ca nimeni altul dintre oameni, acea «glorie a harului» pe care Tatăl «ne-a dat-o în Fiul său preaiubit» și acest har determină neasemuita măreție și frumusețe a întregii ei ființe. Maria rămâne astfel în fața lui Dumnezeu, precum și în fața întregului neam omenesc, semnul neclintit și neștirbit al alegerii de către Dumnezeu, despre care vorbește Scrisoarea Sfântului Paul: «Ne-a ales în Cristos mai înainte de întemeierea lumii… mai înainte rânduindu-ne spre înfiere» (Ef 1, 4.5). Această alegere este mai puternică decât orice experiență a răului și a păcatului, decât toată acea «dușmănie» de care este marcată istoria omului pe pământ. În această istorie Maria rămâne un semn de speranță sigură.
2. Fericită cea care a crezut
12. Imediat după relatarea Buneivestiri, evanghelistul Luca ne poartă pe urmele Fecioarei din Nazaret spre «o cetate din Iuda» (Lc 1, 39). După părerea învățaților, această cetate pare a fi așezarea Ain-Karim de astăzi, situată în munți, nu departe de Ierusalim. Acolo a venit Maria «cu grabă» pentru a o vizita pe Elisabeta, ruda sa. Motivul vizitei trebuie căutat și în faptul că, la Bunavestire, Gabriel vorbise în mod semnificativ despre Elisabeta, care, fiind în vârstă, zămislise prin puterea lui Dumnezeu un fiu de la soțul ei, Zaharia: «Elisabeta, ruda ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe, și acum este în luna a șasea, ea, care era numită stearpă, căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință» (Lc 1, 36-37). Solul divin se referea la evenimentul petrecut cu Elisabeta pentru a răspunde la întrebarea Mariei: «Cum va fi aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat?» (Lc 1, 34). Iată, aceasta se va întâmpla prin «puterea Celui Preaînalt», ca la Elisabeta și mai mult decât la ea.
Așadar Maria, îndemnată de caritate, se duce acasă la ruda sa. Când intră, Elisabeta, răspunzându-i la salut, simțind cum îi tresaltă pruncul în pântece, «plină de Duhul Sfânt», o salută pe Maria cu glas puternic: «Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău» (Lc 1, 40-42). Această strigare de laudă a Elisabetei avea să intre apoi în rugăciunea Bucură-te, Marie, ca o continuare a salutării îngerului, devenind astfel una din cele mai frecvente rugăciuni ale Bisericii. Dar și mai semnificative sînt cuvintele Elisabetei din întrebarea ce urmează: «De unde mie aceasta ca Maica Domnului meu să vină la mine?» (Lc 1, 43). Elisabeta dă mărturie despre Maria: recunoaște și proclamă că o are în față pe Maica Domnului, pe Mama lui Mesia. La această mărturie participă și fiul pe care Elisabeta îl poartă în pântece: «A tresăltat de bucurie pruncul în sânul meu» (Lc 1, 44). Pruncul este viitorul Ioan Botezătorul, care, la Iordan, avea să-l arate pe Isus ca Mesia.
Fiecare cuvânt din salutul Elisabetei e plin de înțeles și totuși de cea mai mare importanță pare a fi ceea ce spune la urmă: «Fericită cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1, 45). (28) Aceste cuvinte pot fi puse alături de apelativul «plină de har» din salutul îngerului. Ambele texte dezvăluie un conținut mariologic esențial și anume adevărul despre Maria, care a devenit realmente prezentă în misterul lui Cristos tocmai pentru că «a crezut». Plinătatea de har, vestită de înger, semnifică darul lui Dumnezeu însuși; credința Mariei, proclamată de Elisabeta în salutul ei, arată în ce fel Fecioara din Nazaret a răspuns la acest dar.
13. «Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin „ascultarea credinței” (Rom 16, 26; cf. Rom 1, 5; 2 Cor 10, 5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber lui Dumnezeu», ne învață Conciliul. (29) Această dispoziție a credinței și-a găsit în Maria împlinirea desăvârșită. Clipa «decisivă» a fost la Bunavestire, iar cuvintele Elisabetei «Fericită cea care a crezut» se referă în primul rând tocmai la acest moment. (30)
Într-adevăr, la Bunavestire, Maria, arătând ascultarea credinței față de Acela care îi vorbea prin mesagerul Său și oferindu-i «supunerea deplină a minții și a voinței», (31) s-a încredințat total lui Dumnezeu. A răspuns, așadar, cu întreaga ei persoană umană, de femeie. În acest răspuns de credință era cuprinsă o colaborare desăvârșită cu «harul lui Dumnezeu care iese în întâmpinare și ajută» și o perfectă disponibilitate pentru lucrarea Duhului Sfânt, care «desăvârșește necontenit credința prin darurile sale». (32)
Cuvântul Dumnezeului celui viu, vestit Mariei de către înger, se referea la ea însăși: «Iată, vei zămisli și vei naște un fiu» (Lc 1, 31). Maria, primind această vestire, a devenit «Maica Domnului». În ea s-a împlinit misterul divin al Întrupării: «Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimțământul celei predestinate să fie mamă». (33) Iar Maria, ascultând toate cuvintele solului, își dă consimțământul. Ea spune: «Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Lc 1, 38). Acest fiat al Mariei – «fie mie» – a oferit contribuția umană la realizarea misterului divin. El se află în deplină consonanță cu cuvintele Fiului, care, conform, Scrisorii către Evrei, intrând în lume, îi spune Tatălui: «Jertfă și prinos nu ai voit, dar mi-ai întocmit un trup… Iată, vin … să fac voia ta, Dumnezeule» (Evr 10, 5-7). Misterul Întrupării s-a împlinit atunci când Maria și-a rostit consimțământul: «Fie mie după cuvântul tău», făcând cu putință împlinirea dorinței Fiului ei, în măsura în care aceasta depindea de ea, după planul dumnezeiesc.
Maria a rostit acel «fiat prin credință». Prin credință s-a dăruit lui Dumnezeu fără rezervă și «s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, Persoanei și lucrării Fiului său». (34) Iar pe acest Fiu – după cum afirmă Sfinții Părinți – ea l-a zămislit în cuget mai înainte de a-l zămisli în trup: tot prin credință! (35) Așadar, pe drept cuvânt o laudă Elisabeta pe Maria: «Fericită cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul». Aceste cuvinte s-au și împlinit: Maria din Nazaret trece pragul casei Elisabetei și a lui Zaharia ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru îl descoperă Elisabeta cu bucurie: «Maica Domnului meu vine la mine!»
14. De aceea, și credința Mariei poate fi asemuită cu credința lui Abraham, pe care Apostolul îl numește «părintele nostru în credință» (cf. Rom 4, 12). În economia mântuirii revelată de Dumnezeu, credința lui Abraham constituie începutul Vechiului Legământ; credința Mariei la Bunavestire inaugurează Noul Legământ. După cum Abraham, «sperând împotriva oricărei speranțe, a crezut că va deveni părintele multor neamuri» (cf. Rom 4, 18), tot astfel Maria, în clipa Buneivestiri, după ce își afirmă starea de fecioară («Cum va fi aceasta de vreme ce nu cunosc bărbat?») a crezut că prin puterea Celui Preaînalt, prin Duhul Sfânt, va deveni Mama Fiului lui Dumnezeu, după cum i-a descoperit îngerul: «Cel Sfânt ce se va naște se va chema Fiul lui Dumnezeu» (Lc 1, 35).
Totuși cuvintele Elisabetei: «Fericită cea care a crezut» nu se referă doar la clipa anume a Buneivestiri. Desigur, aceasta constituie momentul culminant al credinței Mariei în așteptarea lui Cristos, dar este și un punct de plecare pentru întregul ei «drum către Dumnezeu», pentru întregul ei drum de credință. Și pe acest drum, în mod eminent și într-adevăr eroic – cu un tot mai mare eroism al credinței – se realizează «ascultarea» pe care ea o dă cuvântului revelației divine. Și această «ascultare a credinței» de-a lungul întregului drum al Mariei se aseamănă în mod surprinzător cu credința lui Abraham. Ca și patriarhul poporului lui Dumnezeu, și Maria, pe drumul consimțământului ei de fiică și mamă, «a crezut sperând împotriva oricărei speranțe». Mai ales în anumite etape ale acestui drum, binecuvântarea dată «celei care a crezut» avea să se manifeste cu o putere deosebită. A crede înseamnă «a se încredința» adevărului însuși al cuvântului Dumnezeului celui viu, știind și recunoscând cu umilință «cât de nepătrunse sînt judecățile lui și de necercetate căile lui» (Rom 11, 33). Maria, care din voința veșnică a Celui Preaînalt se află, se poate spune, în miezul însuși al «căilor de necercetat» și al «judecăților de nepătruns» ale lui Dumnezeu, li se conformează în penumbra credinței, primind pe deplin și cu inimă deschisă toate cele orânduite în planul divin.
15. Când, la Bunavestire, află despre Fiul ei a cărui Născătoare va deveni și al cărui «nume se va chema Isus» (=Mântuitor), Maria află și că Fiului ei «Domnul îi va da tronul lui David, părintele lui» și «va domni peste casa lui Iacob în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit» (Lc 1, 32-33). În acest sens se îndrepta speranța întregului Israel. Mesia cel făgăduit avea să fie «mare» și însuși solul ceresc afirmă că «va fi mare» – mare atât datorită numelui de Fiu al Celui Preaînalt cât și din asumarea moștenirii lui David. Așadar avea să fie rege, să domnească «peste casa lui Iacob». Maria a crescut în mijlocul acestor așteptări ale poporului său: putea ea oare înțelege, în clipa Buneivestiri, importanța esențială a cuvintelor îngerului? Cum trebuie înțeleasă acea «împărăție» care «nu va avea sfârșit»?
Deși prin credință ea s-a simțit în acea clipă Mama «Regelui-Mesia», a răspuns totuși: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău.» (Lc 1, 38). Din primul moment Maria a mărturisit în primul rând «ascultarea credinței», încredințându-se înțelesului tainic pe care îl dădea cuvintelor Buneivestiri Acela de la care ele izvorau: Dumnezeu însuși.
16. Pe același drum al «ascultării credinței» Maria va auzi ceva mai târziu alte cuvinte: cele rostite de Simeon în Templul din Ierusalim. Era a patruzecea zi după nașterea lui Isus când Maria și Iosif, după prescripția legii lui Moise, «au dus Pruncul la Ierusalim ca să-l pună înaintea Domnului» (Lc 2, 22). Nașterea se petrecuse în cea mai mare sărăcie. Luca ne spune, într-adevăr, că la recensământul hotărât de autoritățile romane Maria s-a dus cu Iosif în cetatea Betleem și, negăsind «loc la casa de popas», a născut pe Fiul său într-un grajd și «l-a culcat în iesle» (cf. Lc 2, 7).
Un om drept și cu frica lui Dumnezeu, pe nume Simeon, apare la acest început al «drumului» de credință al Mariei. Cuvintele lui, inspirate de Duhul Sfânt (cf. Lc 2, 25-27), confirmă adevărul Buneivestiri. Citim, într-adevăr, că el «a luat în brațe» Pruncul, căruia – după porunca îngerului – i se dăduse numele Isus (cf. Lc 2, 21). Cuvintele lui Simeon corespund semnificației acestui nume care înseamnă și Mântuitor: «Dumnezeu este mântuirea». Adresându-se Domnului, el spune: «Au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o în fața tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor și mărirea poporului tău Israel» (Lc 2, 30-32). Însă tot atunci Simeon se adresează și Mariei cu aceste cuvinte: «Acesta este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel și ca semn ce va stârni împotrivire»; și adaugă cu referire directă la Maria: «și prin însuși sufletul tău va trece sabie… ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Lc 2, 34-35). Cuvintele lui Simeon pun într-o lumină nouă vestirea pe care Maria a auzit-o de la înger: Isus este Mântuitorul, este «lumina spre luminarea oamenilor». Nu este oare Acela care s-a arătat, într-un fel, în noaptea Crăciunului, când au venit păstorii la iesle? (cf. Lc 2, 8-20). Nu este oare Acela care avea să se arate și mai mult la venirea Magilor de la Răsărit? (cf. Mt 2, 1-12). În același timp, însă, încă de la începutul vieții sale, Fiul Mariei și mama împreună cu El au experimentat adevărul celorlalte cuvinte ale lui Simeon: «semn care va stârni împotrivire» (Lc 2, 34). Vestirea lui Simeon apare ca o a doua vestire către Maria, întrucât îi arată dimensiunea concretă, istorică în care Fiul ei își va îndeplini misiunea și anume înconjurat de neînțelegere și în durere. Dacă o astfel de vestire îi întărește pe de o parte credința în împlinirea făgăduințelor divine de mântuire, pe de altă parte îi arată și că trebuie să-și trăiască ascultarea de credință în durere, alături de Mântuitorul care pătimește, și că maternitatea ei avea să fie neștiută și dureroasă. Într-adevăr, iată că după vizita Magilor și după închinarea lor («și, prosternându-se, l-au adorat»), după oferirea darurilor (cf. Mt 2, 11), Maria, împreună cu Pruncul, trebuie să fugă în Egipt sub ocrotirea plină de grijă a lui Iosif, pentru că «Irod căuta Pruncul ca să-l omoare» (cf. Mt 2, 13). Și până la moartea lui Irod au trebuit să rămână în Egipt (cf. Mt 2, 15).
17. După moartea lui Irod, când Sfânta Familie se întoarce la Nazaret, începe lunga perioadă a vieții ascunse. Cea care «a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1, 45) trăiește zilnic înțelesul acestor cuvinte. Zilnic este lângă ea Fiul căruia i-a dat numele de Isus; deci, fără nici o îndoială, în relația cu El folosește acest nume, ceea ce de altfel nu poate trezi mirarea nimănui, de vreme ce era utilizat de multă vreme în Israel. Totuși Maria știe că Acela care poartă numele de Isus a fost numit de înger «Fiul Celui Preaînalt» (cf. Lc 1, 32). Maria știe că l-a zămislit și l-a născut «fără să cunoască bărbat», de la Duhul Sfânt, prin puterea Celui Preaînalt care a umbrit-o (cf. Lc 1, 35), după cum norul, în vremea lui Moise și a strămoșilor, acoperea prezența lui Dumnezeu (cf. Ex 24, 16; 40, 34-35; 1 Regi 8, 10-12). Așadar Maria știe că Fiul, născut din ea în chip feciorelnic, este într-adevăr acel «Sfânt», «Fiul lui Dumnezeu» de care îi vorbise îngerul.
În anii vieții ascunse a lui Isus în casa din Nazaret, și viața Mariei este «ascunsă cu Cristos în Dumnezeu» (cf. Col 3, 3) prin credință. Într-adevăr, credința este un contact cu misterul negrăit al lui Dumnezeu făcut om, mister care întrece tot ce a fost revelat în Vechiul Testament. Din momentul Buneivestiri, Fecioara-Mamă a fost introdusă în «noutatea» radicală a autorevelării lui Dumnezeu și a devenit conștientă de acest mister. Ea este prima dintre cei «mici» despre care Isus avea să spună cândva: «Părinte, … ai ascuns acestea de la cei înțelepți și pricepuți și le-ai dezvăluit celor mici.» (Mt 11, 25). Căci «nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât Tatăl» (Mt 11, 27). Cum poate, așadar, Maria «să-l cunoască pe Fiul?» Desigur nu îl cunoaște așa cum îl cunoaște Tatăl, și totuși este prima dintre aceia cărora Tatăl «a voit să îl descopere» (cf. Mt 11, 26-27; 1 Cor 2, 11). Însă, dacă din momentul Buneivestiri i-a fost descoperit Fiul, pe care numai Tatăl îl cunoaște pe deplin, ca pe Acela pe care îl naște în veșnicul «astăzi» (cf. Ps 2, 7), Maria, Mama, este în contact cu adevărul Fiului său numai în credință și prin credință! Este așadar fericită, pentru că «a crezut» și în fiecare zi crede în mijlocul tuturor încercărilor și adversităților din timpul copilăriei lui Isus și apoi din anii vieții lui ascunse de la Nazaret, unde El «le era supus» (Lc 2, 51): supus Mariei precum și lui Iosif, pentru că acesta, înaintea oamenilor, împlinea rolul de tată. De aceea fiul Mariei era socotit de lume «fiul lemnarului» (Mt 13, 55).
Așadar Mama acestui Fiu, amintindu-și cuvintele de la Bunavestire și din cursul evenimentelor următoare, poartă în sine «noutatea» radicală a credinței: începutul Noului Testament. Acesta este începutul Evangheliei, adică al veștii celei bune, celei îmbucurătoare. Nu este totuși greu de observat în acest început o deosebită trudă a inimii unită cu un fel de «noapte a credinței» – ca să folosim cuvintele sfântului Ioan al Crucii -, ca un «văl» prin care omul trebuie să se apropie de Cel Nevăzut și să trăiască în intimitate cu misterul. (36) În acest fel a trăit Maria mulți ani în intimitate cu misterul Fiului său și a înaintat pe drumul ei de credință în timp ce Isus «înainta în înțelepciune… și în har în fața lui Dumnezeu și a oamenilor» (Lc 2, 52). Tot mai mult se arăta în fața oamenilor că Dumnezeu în El își găsește, în cel mai înalt grad, desfătarea. Prima dintre aceste făpturi omenești căreia i-a fost dat să-l descopere pe Cristos a fost Maria, care, împreună cu Iosif, trăia în aceeași casă cu El, la Nazaret. Cu toate acestea, după regăsirea lui Isus în Templu, la doisprezece ani, când, la întrebarea Mamei: «De ce ne-ai făcut nouă acestea?», Isus a răspuns: «Nu știați că în cele ce sînt ale Tatălui meu se cade să fiu?», evanghelistul adaugă: «Dar ei (Iosif și Maria) nu au înțeles aceste cuvinte» (Lc 2, 48-50). Așadar Isus era conștient că «pe Fiul îl cunoaște numai Tatăl» (cf. Mt 22, 17), așa încât chiar și aceea căreia îi fusese mai adânc revelat misterul filiației lui divine, Mama sa, trăia în intimitate cu acest mister numai prin credință. Trăind sub același acoperiș cu Fiul său și «păstrând cu fidelitate unirea sa cu Fiul», ea «a înaintat în peregrinarea credinței», după cum subliniază Conciliul. (37) Și așa s-a întâmplat și în timpul vieții publice a lui Cristos (cf. Mc 3, 21-35) când se împlinea din zi în zi în ea binecuvântarea rostită de Elisabeta: «Fericită cea care a crezut».
18. Această binecuvântare își atinge sensul deplin atunci când Maria stă sub Crucea Fiului său (cf. In 19, 25). Conciliul subliniază că acest lucru «nu a fost fără un plan divin»: «Ea a suferit adânc împreună cu Fiul său unul născut și s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimțind cu iubire la sacrificarea victimei născute din ea». Astfel Maria «și-a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii» (38) unirea prin credință. Prin aceeași credință cu care primise descoperirea făcută de înger în momentul Buneivestiri. Atunci auzise și cuvintele: «Va fi mare…, Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, părintele său… și va domni peste casa lui Iacob în veci și împărăția lui nu va avea sfârșit» (Lc 1, 32-33).
Și iată, stând la picioarele Crucii, Maria este martoră, omenește vorbind, la completa dezmințire a acestor cuvinte. Fiul ei agonizează pe acel lemn ca un răufăcător. «Disprețuit și cel din urmă dintre oameni, om al durerilor…; era disprețuit și neluat în seamă» ca și nimicit (cf. Is 53, 3-5). Ce mare, ce eroică este atunci ascultarea credinței pe care Maria o arată în fața «hotărârilor de nepătruns» ale lui Dumnezeu! Cum «se încredințează lui Dumnezeu» fără rezervă, «oferindu-i supunerea deplină a minții și a voinței» (39) celui ale cărui «căi sînt de necercetat» (cf. Rom 11, 33)! Și, în același timp, cât este de puternică lucrarea harului în sufletul ei, cât este de pătrunzătoare acțiunea Duhului Sfânt, a luminii și a puterii sale!
Prin această credință Maria este desăvârșit unită cu Cristos în nimicirea de sine. Într-adevăr, «Isus Cristos, … care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine, luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor»: pe Golgota «s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe Cruce» (cf. Fil 2, 6-8). Și la picioarele Crucii Maria participă prin credință la misterul cutremurător al acestei nimiciri. Aceasta este, poate, cea mai profundă nimicire de sine (kenoză) de credință din istoria omenirii. Prin credință Mama participă la moartea Fiului ei, moarte răscumpărătoare; dar, spre deosebire de credința apostolilor care au fugit, credința ei era mult mai luminată. Pe Golgota Isus a confirmat pentru totdeauna, prin Cruce, că El este «semnul care stârnește împotrivire» prevestit de Simeon. În același timp, s-au împlinit și cuvintele adresate de acesta Mariei: «Și prin sufletul tău va trece sabia». (40)
19. Cu adevărat «fericită cea care a crezut»! Aceste cuvinte rostite de Elisabeta după Bunavestire, aici, la picioarele Crucii, par să răsune cel mai grăitor. Puterea lor interioară străbate totul. De pe Cruce, adică din însuși miezul misterului Răscumpărării, pornește o rază și lărgește orizontul acelei binecuvântări de credință. Aceasta urcă înapoi, «până la începuturi», și, ca participare la jertfa lui Cristos, noul Adam, devine, într-un sens, contraponderea neascultării și necredinței cuprinse în păcatul protopărinților. Așa ne învață Părinții Bisericii și mai ales Sfântul Irineu, citat de Constituția Lumen Gentium: «Nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei; ceea ce a legat fecioara Eva prin necredință a dezlegat Fecioara Maria prin credință». (41) În lumina acestei comparații cu Eva, Sfinții Părinți – după cum amintește și Conciliul – o numesc pe Maria «Mama celor vii» și afirmă adesea: «Moartea prin Eva, viața prin Maria». (42) Pe bună dreptate, așadar, în expresia «Fericită cea care a crezut» putem găsi o cheie ce deschide realitatea intimă a Mariei: a aceleia pe care, la Bunavestire, îngerul a salutat-o ca «plină de har». Dacă, într-adevăr, ca «plină de har» ea a fost din veșnicie prezentă în misterul lui Cristos, prin credință participă la drumul lui pământesc în toată dimensiunea acestuia: «Ea a înaintat în peregrinarea credinței». În același timp, în mod discret dar nemijlocit și eficace, a făcut prezent oamenilor acest mister al lui Cristos. Și nu încetează să facă acest lucru. Prin misterul lui Cristos este și ea prezentă între oameni. Prin misterul Fiului se luminează și misterul Mamei.
3. Iată Mama ta
20. Evanghelia lui Luca înregistrează momentul în care «o femeie» din mulțime a strigat, adresându-se lui Isus: «Fericit pântecele care te-a purtat și sânul pe care l-ai supt!» (Lc 11, 27). Aceste cuvinte constituiau o laudă adusă Mariei ca Mamă a lui Isus după trup. Mama lui Isus poate că nu îi era cunoscută personal acelei femei; când Isus și-a început lucrarea misionară, Maria nu l-a însoțit. A rămas la Nazaret. S-ar pu-tea spune că vorbele acelei femei necunoscute au scos-o, într-un fel, din umbră.
Când au răsunat acele cuvinte, a străfulgerat în mijlocul mulțimii, măcar pentru o clipă, evanghelia copilăriei lui Isus. Este evanghelia în care Maria e prezentă ca Mama care îl zămislește pe Isus în sânul ei, îl naște și îl hrănește cu grijă maternă: mama ce își hrănește pruncul, la care se referă acea femeie din mulțime. Datorită acestei maternități, Isus – Fiul Celui Preaînalt (cf. Lc 1, 32) – este cu adevărat Fiu al omului. Este «trup» ca oricare om: «Cuvântul făcut trup» (cf. In 1, 14). Este trup și sânge din Maria! (43)
Dar la binecuvântarea pe care acea femeie o rostește pentru Mama lui după trup, Isus răspunde semnificativ: «Fericiți mai degrabă cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc» (Lc 11, 28). El a voit să deplaseze atenția de la maternitatea înțeleasă numai ca legătură trupească, pentru a o îndrepta spre acele legături tainice, spirituale, care se formează din ascultarea și păzirea cuvântului lui Dumnezeu.
Aceeași transpunere în sfera valorilor spirituale se conturează și mai clar în alt răspuns al lui Isus, redat de toți Sin-opticii. Când i se anunță lui Isus: «Mama ta și frații tăi sînt afară și vor să te vadă», El răspunde: «Mama mea și frații mei sînt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinesc» (cf. Lc 8, 20-21). A spus aceasta «privind la cei care ședeau în jurul lui», după cum citim la Marcu (3, 34) sau, după Matei (12, 49), «întinzându-și mâna asupra ucenicilor».
Aceste expresii par a se înscrie pe linia răspunsului dat de Isus la doisprezece ani Mariei și lui Iosif, atunci când l-au găsit după trei zile în Templul din Ierusalim.
Acum, când Isus părăsise Nazaretul și își începuse viața publică în toată Palestina, era ocupat total și exclusiv «cu cele ale Tatălui» (cf. Lc 2, 49). El vestea Împărăția: «Împărăția lui Dumnezeu» și «cele ce sînt ale Tatălui», care dau și o dimensiune nouă și un nou sens la tot ce este omenesc și, prin urmare, oricărei relații umane, în perspectiva scopurilor și îndatoririlor încredințate fiecărui om. În această nouă dimensiune, o legătură ca aceea de «frăție» înseamnă altceva decât «frăția după trup», izvorâtă din originea comună din aceiași părinți. Și însăși «maternitatea», în perspectiva Împărăției lui Dumnezeu, în lumina paternității lui Dumnezeu însuși, are alt sens. Prin cuvintele redate de Luca, Isus afirmă tocmai acest sens nou al maternității.
Se îndepărtează oare, în acest fel, de aceea care a fost Născătoarea Lui după trup? Vrea oare să o lase în umbra anonimatului pe care ea însăși l-a ales? Deși așa ar părea lucrurile după cum sună acele cuvinte, trebuie totuși să știm că acea nouă și diferită maternitate despre care Isus le vorbește ucenicilor se referă în mod cu totul deosebit la Maria. Nu este oare Maria cea dintâi printre «aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc»? Și, deci, nu la ea se referă oare în primul rând binecuvântarea rostită de Isus ca răspuns la cuvintele femeii din mulțime? Fără îndoială, Maria este deja vrednică de binecuvântare prin faptul că este Mama lui Isus după trup («Fericit pântecele care te-a purtat și sânul pe care l-ai supt»), însă și, mai presus de toate, pentru că din momentul Buneivestiri a primit cuvântul lui Dumnezeu, pentru că a crezut în el, pentru că a fost ascultătoare față de Dumnezeu, pentru că «păstra» cuvântul și «îl cumpănea în inima ei» (cf. Lc 1, 38.45; 2, 19.51) și cu toată viața ei îl împlinea. Putem spune așadar că fericirea proclamată de Isus nu se opune în ciuda aparențelor, celei formulate de femeia din mulțime, ci amândouă se întâlnesc în persoana Mamei-Fecioare care s-a numit pe sine doar «slujitoarea Domnului» (Lc 1, 38). Dacă este adevărat că «o vor ferici toate neamurile» (cf. Lc 1, 48), se poate spune că acea femeie necunoscută a fost prima care, fără să știe, a confirmat acel vers profetic din Magnificat-ul Mariei și a pus început cântării de preamărire a tuturor veacurilor.
Dacă prin credință Maria a devenit Născătoarea Fiului ce i-a fost dăruit de Tatăl în puterea Duhului Sfânt, păstrându-și neatinsă fecioria, tot prin credință a descoperit și a primit cealaltă dimensiune a maternității ce i-a fost dezvăluită de Isus pe măsura realizării misiunii lui mesianice. Se poate spune că această dimensiune a maternității îi era proprie Mariei de la început, din clipa zămislirii și nașterii Fiului său. Încă de atunci ea era «cea care a crezut». Dar pe măsură ce în fața ochilor și a sufletului ei misiunea mesianică a Fiului devenea tot mai limpede, ea însăși, ca Mamă, se deschidea tot mai mult la acea «noutate» a maternității care a constituit «rolul» ei alături de Fiul. Oare nu spusese ea încă de la început: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău»? (Lc 1, 38). Prin credință Maria continua să audă și să mediteze acel cuvânt, în care, într-un mod «care întrece orice cunoaștere» (Ef 3, 19), se făcea tot mai clară revelarea de Sine a Dumnezeului celui viu. Maria, mama, devenea astfel, într-un anume sens, prima «discipolă» a Fiului ei, prima căreia El pare a-i spune: «Urmează-mă!» încă înainte de a adresa această chemare apostolilor sau oricui altcuiva (cf. In 1, 43).
21. Din acest punct de vedere și deosebit de grăitor este textul Evangheliei lui Ioan care ne-o arată pe Maria la nunta din Cana. Maria apare aici ca Mama lui Isus, la începutul vieții lui publice. «S-a făcut o nuntă în Cana Galileii și era mama lui Isus acolo. A fost chemat și Isus și ucenicii lui la nuntă» (In 2, 1-2). Din text se poate deduce că Isus și ucenicii ar fi fost invitați împreună cu Maria, oarecum pe motivul participării ei la acea sărbătoare: Fiul pare invitat datorită Mamei. Este cunoscută desfășurarea evenimentelor legate de acea invitație, acel «început al semnelor» săvârșite de Isus – apa schimbată în vin – care îl face pe evanghelist să spună: Isus «și-a arătat mărirea și ucenicii lui au crezut în El» (In 2, 11).
Maria e prezentă în Cana Galileii ca Mamă a lui Isus și contribuie în mod semnificativ la acel «început al semnelor» care dezvăluie puterea mesianică a Fiului său. Iată: «Sfârșindu-se vinul, mama lui Isus îi zise: „Nu au vin”. Și Isus i-a răspuns: „Ce-mi este mie și ție, femeie? Nu a venit încă ceasul meu”» (In 2, 3-4). În Evanghelia lui Ioan «acel ceas» indică clipa hotărâtă de Tatăl în care Fiul își împlinește lucrarea și trebuie să fie preamărit(cf. In 7, 30; 8, 20; 12, 23.27; 13, 1; 17, 1; 19, 27). Deși răspunsul dat de Isus Mamei sale pare un refuz (mai ales dacă privim mai puțin la întrebare și mai mult la afirmația hotărâtă: «Încă nu a venit ceasul meu»), totuși Maria se întoarce către slujitori și le zice: «Faceți tot ce vă va spune» (In 2, 5). Atunci Isus poruncește slujitorilor să umple vasele cu apă, iar apa se preschimbă în vin, mai bun decât cel servit la început nuntașilor.
Ce înțelegere adâncă a fost între Isus și Mama sa? Cum am putea cerceta misterul intimei lor legături spirituale? Însă faptul e grăitor. E sigur că în acel eveniment se conturează deja cu destulă claritate noua dimensiune, noul sens al maternității Mariei. Ea are un înțeles ce nu este conținut exclusiv în cuvintele lui Isus și în diferitele episoade relatate de Sinoptici (Lc 11, 27-28 și Lc 8, 19-21; Mt 12, 46-50; Mc 3, 31-35). În aceste texte Isus intenționează în primul rând să opună maternității izvorâte din faptul însuși al nașterii ceea ce «maternitatea» (ca și «frățietatea») trebuie să însemne în dimensiunea Împărăției lui Dumnezeu, în sfera mântuitoare a paternității lui Dumnezeu. În textul lui Ioan, însă, din descrierea evenimentului din Cana se conturează ceea ce se manifestă concret ca noua maternitate după spirit și nu numai după trup. Și anume grija Mariei față de oameni, ajutorul pe care ea li-l dă în toate nevoile și lipsurile lor de tot felul. În Cana Galileii este arătat un singur aspect concret al nevoilor omenești, în aparență mărunt și de puțină însemnătate («Nu mai au vin»). Însă el are valoare simbolică: ieșirea în întâmpinarea nevoilor omului înseamnă, în același timp, introducerea acestuia în sfera misiunii mesianice și a puterii mântuitoare a lui Cristos. Este vorba deci despre o mijlocire: Maria se întrepune între Fiul său și oameni în realitatea lipsurilor, nevoilor și suferințelor lor. Se așează «la mijloc», adică joacă rolul de mijlocitoare, nu ca o străină, ci în calitatea ei de Mamă, conștientă că în această calitate ea poate – ba chiar «are dreptul» – să aducă în fața Fiului său nevoile oamenilor. Mijlocirea ei are, așadar, caracter de intervenție: Maria «intervine» pentru oameni. Nu numai atât: ca Mamă, ea dorește și să se manifeste puterea mesianică a Fiului ei, și anume forța mântuitoare îndreptată spre ajutorarea nefericirii omenești, spre eliberarea omului de răul care, în diferite forme și în măsură mai mare sau mai mică, îi apasă viața. Întocmai așa spusese despre Mesia prorocul Isaia în cunoscutul pasaj pe care Isus l-a invocat în fața concetățenilor lui din Nazaret: «Să aduc vestea cea bună săracilor, să vestesc robilor eliberarea și celor orbi vederea…» (cf. Lc 4, 18).
Alt element esențial al misiunii materne a Mariei apare în cuvintele adresate slujitorilor: «Faceți tot ce vă va spune.» Mama lui Cristos se arată oamenilor ca purtătoare de cuvânt a voinței Fiului, indicând condițiile ce trebuie îndeplinite ca forța mântuitoare a lui Mesia să se poată manifesta. La Cana, datorită intervenției Mariei și ascultării slujitorilor, Isus pune început «ceasului său». La Cana, Maria își arată credința în Isus: credința ei provoacă primul «semn» al lui Isus și contribuie la trezirea credinței ucenicilor.
22. Putem spune, de aceea, că în acest fragment al Evangheliei lui Ioan găsim o primă conturare a adevărului despre grija maternă a Mariei. Acest adevăr a fost exprimat și în învățătura recentului Conciliu. Este important să observăm că funcția maternă a Mariei este ilustrată de acesta în raport cu mijlocirea lui Cristos. Citim, într-adevăr: «Rolul de Mamă al Mariei față de oameni nu umbrește și nu micșorează în nici un fel această unică mijlocire a lui Cristos, ci îi arată puterea», pentru că «unul este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, omul Cristos Isus» (1 Tim 2, 5). Acest rol izvorăște, după bunul plac al lui Dumnezeu, «din belșugul meritelor lui Cristos, se întemeiază pe mijlocirea lui, depinde în întregime de ea și din ea își ia toată puterea.» (44) Tocmai în acest sens evenimentul din Cana Galileii ne oferă o primă vestire a rolului de mijlocitoare a Mariei, îndreptat în întregime spre Cristos și orientat spre dezvăluirea puterii lui mântuitoare.
Din textul lui Ioan reiese că este vorba de o mijlocire maternă. După cum spune Conciliul, Maria «ne-a devenit Mamă în ordinea harului». Această maternitate în ordinea harului provine din însăși Maternitatea ei divină: fiind, după planul Providenței divine, aceea care l-a născut și l-a crescut pe Răscumpărătorul, ea a devenit și «însoțitoare de o excepțională generozitate și slujitoare umilă a Domnului», care «a cooperat… la opera Mântuitorului prin ascultare, credință, speranță și iubire aprinsă, pentru a fi redată sufletelor viața supranaturală». (45) «Și această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului… până la încununarea veșnică a tuturor celor aleși.» (46)
23. Dacă pasajul din Evanghelia lui Ioan despre cele întâmplate la Cana prezintă maternitatea plină de grijă a Mariei la începutul activității mesianice a lui Cristos, alt pasaj din aceeași Evanghelie confirmă această maternitate în economia mântuitoare a harului, și anume în momentul ei culminant, când se împlinește Jertfa Crucii lui Cristos, Misterul lui pascal. Descrierea lui Ioan e concisă: «Stăteau lângă Crucea lui Isus Mama lui și sora Mamei lui, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena. Atunci Isus, văzând pe Mama sa și lângă ea pe ucenicul pe care îl iubea, zise Mamei sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi zise ucenicului: „Iată mama ta!” Și din ceasul acela ucenicul a luat-o într-ale sale.» (In 19, 25-27).
Fără îndoială, în acest fapt se observă o expresie a deosebitei afecțiuni a Fiului față de Mama sa, pe care o lăsa într-o atât de mare durere. Totuși, despre sensul acestei solicitudini «testamentul de pe Cruce» al lui Cristos vorbește mult mai mult. Isus reliefează o nouă legătură între Mamă și Fiu, al cărei întreg adevăr și întreagă realitate le confirmă în mod solemn. Se poate spune că, dacă și înainte maternitatea Mariei față de oameni fusese conturată, acum ea este clar precizată și stabilită: ea provine din împlinirea definitivă a Misterului pascal al Răscumpărării. Mama lui Cristos, aflându-se în sfera directă a acestui mister care îl cuprinde pe om – pe fiecare om în parte și pe toți – este dată omului – fiecărui om și tuturor – ca Mamă. Omul aflat la picioarele Crucii este Ioan, «ucenicul pe care îl iubea». (47) Dar nu numai el. Urmând Tradiția, Conciliul nu pregetă să o numească pe Maria «Mama lui Cristos și Mama oamenilor»: într-adevăr ea, «fiind din sămânța lui Adam, este unită cu toți oamenii… ba mai mult, este într-adevăr Mamă a mădularelor (lui Cristos)… pentru că ea a cooperat prin iubire la nașterea în Biserică a credincioșilor». (48)
Așadar, «noua maternitate a Mariei», născută din credință, este rodul «noii» iubiri care a ajuns în ea la deplina maturitate sub cruce, prin participarea ei la iubirea răscumpărătoare a Fiului.
24. Ne aflăm deci în miezul însuși al împlinirii făgăduinței cuprinse în protoevanghelie: «Seminția femeii va zdrobi capul șarpelui» (cf. Gen 3, 15). Într-adevăr, Isus Cristos, prin moartea sa răscumpărătoare, a învins răutatea păcatului și a morții în rădăcinile ei. Este semnificativ că, adresându-se Mamei sale din înălțimea Crucii, o numește «femeie» și îi spune: «Femeie, iată fiul tău!» Cu același cuvânt i se adresase, de altfel, și la Cana (cf. In 2, 4). Cum ne-am putea îndoi că mai ales acum, pe Golgota, această expresie străbate până în adâncul misterului Mariei, ajungând la locul unic pe care ea îl ocupă în toată economia mântuirii? După cum ne învață Conciliul, cu Maria, «Fiica strălucită a Sionului, după îndelunga așteptare a făgăduinței, se împlinesc timpurile și se instaurează noua economie, atunci când Fiul lui Dumnezeu și-a luat din ea firea omenească pentru ca prin misterele Trupului său să-l elibereze pe om din păcat». (49)
Cuvintele pe care le rostește Isus de pe Cruce arată că maternitatea Născătoarei sale își află o «nouă» continuare în Biserică și prin Biserică, simbolizată și reprezentată de Ioan. Astfel, aceea care, ca «plină de har», a fost introdusă în misterul lui Cristos pentru a-i fi Mamă, adică Sfânta Născătoare de Dumnezeu, rămâne, prin Biserică, în acel mister ca «femeia» vestită în cartea Genezei (3, 15) – la început – și în Apocalips (12, 1) – la capătul istoriei mântuirii. După planul veșnic al Providenței, maternitatea divină a Mariei trebuie să se reverse asupra Bisericii, așa cum afirmă Tradiția, după care maternitatea Mariei față de Biserică este reflexul și continuarea maternității sale față de Fiul lui Dumnezeu. (50)
După cum arată Conciliul, această continuare a maternității Mariei se întrevede încă din momentul în care se naște Biserica și se arată pe față în lume: «Pentru că Dumnezeu a hotărât să nu manifeste în mod solemn sacramentul mântuirii oamenilor înainte de a-l trimite pe Duhul Sfânt făgăduit de Cristos, îi vedem pe Apostoli înainte de ziua Rusaliilor „stăruind într-un singur cuget în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, Mama lui Isus și cu frații lui” (Fapte 1, 14), iar Maria implora și ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt, care o umbrise la Bunavestire». (51)
Așadar, în economia harului, realizată sub acțiunea Duhului Sfânt, există o corespondență deosebită între momentul Întrupării Cuvântului și acela al nașterii Bisericii. Persoana care unește cele două momente este Maria: Maria la Nazaret și Maria în cenacolul din Ierusalim. În ambele cazuri, prezența ei discretă dar esențială arată calea «nașterii din Duh». Maria, care este prezentă în misterul lui Cristos ca Mamă, devine astfel – din voința Fiului și prin lucrarea Duhului Sfânt – prezentă și în misterul Bisericii. Și în Biserică ea continuă să fie «o prezență maternă», după cum arată cuvintele rostite pe Cruce: «Femeie, iată fiul tău!»; «Iată Mama ta!».
PARTEA A II-A
MAICA LUI DUMNEZEUÎN MIJLOCUL BISERICII PEREGRINE
1.Biserica, Poporul lui Dumnezeu înrădăcinat în toate popoarele pământului
25. «Biserica „își continuă peregrinarea între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu”, (52) vestind crucea și moartea Domnului până când va veni (cf. 1 Cor 11, 26)». (53) «După cum poporul lui Israel după trup, peregrinând prin pustie, este deja numit Biserica lui Dumnezeu (cf. 2 Esd 13, 1; Num 20, 4; Dt 23, 1 și urm.), tot astfel noul Israel… este numit Biserica lui Cristos (cf. Mt 16, 18), întrucât acesta și-a dobândit-o cu sângele său (cf. Fapte 20, 28), a umplut-o cu Duhul său și a înzestrat-o cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod vizibil și social. Dumnezeu a chemat laolaltă pe toți aceia care prin credință privesc spre Isus, Înfăptuitorul mântuirii și Principiul unității și al păcii, și a constituit Biserica spre a fi pentru toți și pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unități mântuitoare». (54)
Conciliul Vatican II vorbește despre Biserica aflată în peregrinare, stabilind o analogie cu Israelul Vechiului Legământ în peregrinarea lui prin pustie. Peregrinarea îmbracă și un caracter exterior: vizibil în timpul și spațiul în care se petrece în istorie. Într-adevăr, Biserica, «trebuind să se răspândească pretutindeni, intră în istoria oamenilor, dar depășește totodată timpurile și frontierele popoarelor». (55) Însă caracterul esențial al acestei peregrinări este lăuntric: este vorba de o peregrinare în credință, «prin puterea Domnului înviat», (56) de o peregrinare în Duhul Sfânt, dăruit Bisericii ca Susținător nevăzut (Parakletos) (cf. In 14, 26; 15, 26; 16, 7). «Înaintând prin încercări și suferințe, Biserica este susținută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit Domnul pentru ca,… sub acțiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare până ce, prin Cruce, va ajunge la lumina cea neînserată». (57)
În această peregrinare a Bisericii prin spațiu și timp și, mai mult, prin istoria sufletelor, Maria este prezentă ca aceea care este «fericită pentru că a crezut», aceea care a înaintat în peregrinarea credinței, participând ca nici o altă făptură la misterul lui Cristos. Conciliul mai spune că «Maria, intrată intim în istoria mântuirii, unește într-un fel în sine și reflectă cele mai înalte date ale credinței». (58) Între toți credincioșii, ea este ca o «oglindă» în care se reflectă, în modul cel mai profund și mai limpede, «faptele mărețe ale Domnului» (Fapte 2, 11).
26. Clădită de Cristos pe Apostoli, Biserica a devenit pe deplin conștientă de aceste fapte minunate ale Domnului în ziua de Rusalii, când cei adunați în cenacol «s-au umplut cu toții de Duhul Sfânt și au început a vorbi în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească» (Fapte 2, 4). Din acel moment începe și drumul de credință, peregrinarea Bisericii prin istoria oamenilor și a popoarelor. Se știe că la începuturile acestui drum este prezentă Maria, pe care o vedem în mijlocul Apostolilor în cenacol, «implorând și ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt». (59)
Drumul ei de credință este, intr-un anume sens, mai lung. Duhul Sfânt coborâse deja asupra ei. La Bunavestire, ea devenise mireasa Lui fidelă, primind Cuvântul veșnic al Dumnezeului celui adevărat și oferind lui Dumnezeu care se revela «supunerea deplină a minții și a voinței și consimțind de bună voie la revelația dăruită de El», ba chiar abandonându-se cu totul lui Dumnezeu prin «ascultarea credinței», (60) datorită căreia i-a răspuns îngerului: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău». Drumul de credință al Mariei, pe care o vedem rugându-se în cenacol, este de aceea mai lung decât al celorlalți care erau adunați acolo. Maria îi «precede», «merge în fruntea» lor. (61) Momentul Rusaliilor de la Ierusalim este pregătit nu numai de Cruce, ci și de momentul Buneivestiri de la Nazaret. În cenacol drumul Mariei se întâlnește cu drumul de credință al Bisericii. În ce fel?
Între aceia care în cenacol erau statornici în rugăciune, pregătindu-se să meargă, după primirea Duhului Sfânt, «în toată lumea», unii fuseseră chemați de Isus rând pe rând încă de la începutul misiunii lui în Israel. Unsprezece dintre ei fuseseră constituiți Apostoli, și lor le încredințase Isus misiunea pe care El însuși o primise de la Tatăl: «După cum m-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi» (In 20, 21), le spusese Apostolilor după Înviere. Iar după patruzeci de zile, înainte de a se întoarce la Tatăl, adăugase: când «puterea Duhului Sfânt se va coborî peste voi…, îmi veți fi martori până la marginile pământului» (cf. Fapte 1, 8). Această misiune a Apostolilor începe din clipa ieșirii lor din cenacol în Ierusalim. Biserica se naște și crește atunci prin mărturia pe care Petru și ceilalți Apostoli o dau despre Cristos cel răstignit și înviat (cf. Fapte 2, 31-34; 3, 15-18; 4, 10-12; 5, 30-32).
Maria nu a primit în mod direct această misiune apostolică. Nu se afla printre aceia pe care Isus i-a trimis «în lumea întreagă să învețe toate neamurile» (cf. Mt 28, 19), când le-a fost încredințată această misiune. Era, însă, în cenacol, unde apostolii se pregăteau să-și asume misiunea o dată cu venirea Duhului adevărului: acolo era cu ei. În mijlocul lor Maria «stăruia în rugăciune» ca «Mamă a lui Isus» (Fapte 1, 13-14), a lui Cristos cel răstignit și înviat. Și acel prim nucleu al comunității acelora care în credință priveau «spre Cristos, Înfăptuitorul mântuirii», (62) era conștient și că Isus era Fiul Mariei și că ea era Mama lui și ca atare era, încă din clipa zămislirii și a nașterii, un martor inegalabil al misterului lui Isus, al acelui mister care fusese exprimat în fața lor și confirmat prin Cruce și Înviere. Biserica, așadar, încă din primele momente «a privit-o» pe Maria prin Isus, după cum «l-a privit» și pe Isus prin Maria. Ea a fost pentru Biserica de atunci și dintotdeauna martora unică a anilor copilăriei lui Isus și a vieții lui ascunse de la Nazaret, pe când «păstra toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei» (Lc 2, 19; cf. Lc 2, 51).
Pentru Biserica de atunci și dintotdeauna, Maria a fost și este în primul rând cea «fericită pentru că a crezut»: este prima care a crezut. Încă din momentul Buneivestiri și al zămislirii, încă din momentul nașterii lui Isus în peștera de la Betleem, Maria îl urma pe Isus pas cu pas în peregrinarea ei maternă de credință. Îl urma în anii vieții ascunse de la Nazaret, îl urma și în timpul aparentei despărțiri, când El a început «să făptuiască și să învețe» (cf. Fapte 1, 1) în mijlocul poporului lui Israel; în sfârșit, l-a urmat mai ales în experiența tragică a Calvarului. Acum, când Maria se afla împreună cu Apostolii în cenacolul din Ierusalim la începuturile Bisericii, credința ei, născută din cuvintele Buneivestiri, își găsea confirmarea. Căci atunci îngerul îi vestise: «Vei zămisli și vei naște un Fiu și îi vei pune numele Isus. El va fi mare…, și va domni peste casa lui Iacob în veac, și Împărăția lui nu va avea sfârșit». Recentele evenimente ale Calvarului învăluiseră în întuneric acea făgăduință; cu toate acestea, și sub Cruce, credința Mariei nu slăbise. Rămăsese și atunci femeia care, precum odinioară Abraham, «a crezut sperând împotriva oricărei speranțe» (Rom 4, 18). Și iată, după Înviere speranța și-a dezvăluit adevărata față și făgăduința a început să se împlinească. Într-adevăr, Isus, înainte de a se întoarce la Tatăl, le-a spus Apostolilor: «Mergeți și învățați toate neamurile… Iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor» (cf. Mt 28, 19.20). Așa grăise Acela care prin Înviere se arătase învingător asupra morții, Stăpân al Împărăției care, după vestirea îngerului, «nu va avea sfârșit».
27. Acum, la nașterea Bisericii și la pornirea ei pe lungul drum al credinței care începea la Ierusalim în ziua Rusaliilor, Maria era împreună cu toți aceia care constituiau sămânța «noului Israel». Era între ei ca martoră neasemuită a misterului lui Cristos. Și, împreună cu ea, Biserica stăruia în rugăciune și, în același timp, «o contempla în lumina Cuvântului făcut trup». Și așa avea să fie mereu. Într-adevăr, atunci când Biserica «pătrunde mai adânc, cu venerație, în sublimul mister al Întrupării», ea se gândește la Mama lui Cristos cu profundă cinstire și pietate. (63) Maria este legată indisolubil de misterul lui Cristos și aparține de asemenea și misterului Bisericii încă de la început, din ziua nașterii acesteia. La temelia a ceea ce este Biserica de la început și a ceea ce trebuie să devină necontenit, din generație în generație, printre toate neamurile pământului, se află aceea «care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1, 45). Tocmai această credință a Mariei, care marchează începutul noului și veșnicului Legământ al lui Dumnezeu cu neamul omenesc în Isus Cristos, această credință eroică a ei «precede» mărturia apostolică a Bisericii și rămâne ascunsă în inima Bisericii ca o moștenire deosebită a revelației lui Dumnezeu. Toți aceia care, din generație în generație, primind mărturia apostolică a Bisericii, participă la acea tainică moștenire, participă, într-un anume sens, la credința Mariei.
Cuvintele Elisabetei: «Fericită e cea care a crezut» continuă să o însoțească pe Fecioara și în ziua Rusaliilor; o însoțesc din veac în veac, oriunde se răspândește, prin mărturia apostolică și slujirea Bisericii, cunoașterea misterului mântuitor al lui Cristos. Astfel se împlinește profeția din Magnificat: «Mă vor ferici toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic și sfânt este numele lui» (Lc 1, 48-49). Într-adevăr, cunoașterea misterului lui Cristos duce la cinstirea Mamei sale sub forma unei evlavii deosebite față de Theotókos, Născătoarea de Dumnezeu. În această evlavie se include însă întotdeauna slăvirea credinței ei, deoarece Fecioara din Nazaret, după cuvintele Elisabetei, a devenit fericită mai ales datorită acestei credințe. Aceia care, în toate timpurile și din toate popoarele și neamurile pământului, primesc cu credință misterul lui Cristos – Cuvântul întrupat și Răscumpărătorul lumii – nu numai că se îndreaptă cu evlavie spre Maria și recurg cu încredere la ea ca la Mama lui Isus, ci își caută în credința ei reazem pentru propria credință. Tocmai această participare vie la credința Mariei determină prezența ei specială în peregrinarea Bisericii ca noul Popor al lui Dumnezeu pe tot pământul.
28. După cum spune Conciliul, «Maria, intrată intim în istoria mântuirii… când este predicată și cinstită cheamă pe credincioși la Fiul său, la jertfa lui și la iubirea Tatălui». (64). De aceea, într-un fel, credința Mariei, pe baza mărturiei apostolice a Bisericii, devine fără încetare credința poporului peregrin al lui Dumnezeu: credința indivizilor și a colectivităților, credința mediilor și a grupurilor, și, în sfârșit, credința diferitelor comunități din care este alcătuită Biserica. Este o credință care se transmite în același timp prin minte și prin inimă; se dobândește și se redobândește continuu prin rugăciune. De aceea, «chiar și în lucrarea sa apostolică, Biserica privește pe bună dreptate spre aceea care l-a născut pe Cristos, zămislit de la Duhul Sfânt și născut din Fecioara tocmai pentru a se naște și a crește, prin Biserică, și în inimile credincioșilor». (65)
Astăzi, când în această peregrinare de credință ne apropiem de sfârșitul celui de-al doilea Mileniu creștin, Biserica, prin învățătura Conciliului Vatican II, atrage atenția asupra felului în care ea se vede pe sine ca «un singur popor al lui Dumnezeu… implantat la toate neamurile pământului» și asupra adevărului conform căruia toți credincioșii, deși «răspândiți pe suprafața pământului, se află în comuniune unii cu alții în Duhul Sfânt». (66) Se poate spune că în această unire se realizează continuu misterul Rusaliilor. În același timp, apostolii și ucenicii Domnului din toate popoarele pământului «stăruie într-un gând în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus» (Fapte 1, 14). Constituind din generație în generație «semnul Împărăției» care nu este din lumea aceasta, (67) ei sînt conștienți și că în mijlocul acestei lumi trebuie să se adune în jurul Regelui căruia i-au fost date neamurile ca moștenire (Ps 2, 8) și căruia Tatăl i-a dat «tronul lui David, părintele său», așa încât «El va domni peste casa lui Iacob în veac și împărăția lui nu va avea sfârșit».
Prin aceeași credință care a făcut-o fericită mai ales din momentul Buneivestiri, Maria este prezentă, în acest timp de veghere, în misiunea Bisericii, prezentă în lucrarea Bisericii care aduce în lume Împărăția Fiului ei. (68) Această prezență a Mariei se manifestă în diferite feluri, astăzi ca și în întreaga istorie a Bisericii. Are și sfere multiple de acțiune: prin credința și evlavia personală a credincioșilor, prin tradițiile familiilor creștine, ale «Bisericilor casnice», ale comunităților parohiale și misionare, ale institutelor călugărești și ale diecezelor, prin puterea de atracție și iradiere a marilor sanctuare, în care nu numai indivizi sau grupuri locale, ci uneori națiuni și continente întregi caută întâlnirea cu Maica Domnului, cu aceea care este fericită pentru că a crezut, prima dintre credincioși și, de aceea, Mama lui Emmanuel. Aceasta este chemarea pământului Palestinei, care este patria spirituală a tuturor creștinilor, pentru că este patria Mântuitorului lumii și a Mamei sale. Aceasta este chemarea atâtor lăcașuri pe care credința creștină le-a înălțat de-a lungul veacurilor la Roma și în lumea întreagă. Aceasta este chemarea unor centre ca Guadalupe, Lourdes, Fatima și altele, răspândite în diferite țări, printre care cum aș putea să nu-l amintesc pe acela de la Jasna Góra, din patria mea? S-ar putea vorbi despre o adevărată «geografie» a credinței și a pietății mariane, care cuprinde toate aceste locuri de pelerinaj deosebit al poporului lui Dumnezeu, care caută întâlnirea cu Maica lui Dumnezeu pentru a găsi, în umbra prezenței materne a «aceleia care a crezut», întărirea propriei credințe. Într-adevăr, în credința Mariei, încă de la Bunavestire și în mod deplin sub Cruce, a fost redeschis din partea omului acel spațiu interior în care Tatăl ne poate copleși «cu toată binecuvântarea spirituală»: spațiul «noului și veșnicului Legământ». (69) Acest spațiu dăinuie în Biserică, ea fiind în Cristos «sacrament al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc». (70)
În credința pe care Maria a mărturisit-o la Bunavestire ca «slujitoarea Domnului» și în care ea pururi «merge înaintea» poporului lui Dumnezeu în peregrinarea sa pe tot pământul, Biserica «tinde perpetuu să adune întreaga omenire… sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său». (71)
2. Drumul Bisericii și unitatea tuturor creștinilor
29. «Duhul trezește în toți ucenicii lui Cristos dorința și acțiunea pentru ca toți să se unească pașnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură Turmă, sub conducerea unui singur Păstor.» (72) Drumul Bisericii, mai ales în epoca noastră, este marcat de semnul ecumenismului: creștinii caută căile de refacere a unității pe care Cristos a cerut-o de la Tatăl pentru ucenici în ajunul Pătimirii sale: «Ca toți să fie una, precum Tu, Tată, în mine și Eu în Tine, așa și ei să fie una în noi, ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis» (In 17, 21). Unitatea ucenicilor lui Cristos este, așadar, un semn important pentru a trezi credința în lume, în vreme ce dezbinarea lor constituie un scandal. (73)
Mișcarea ecumenică, pornită dintr-o conștiință mai limpede și mai largă a necesității de a realiza urgent unitatea tuturor creștinilor, și-a găsit din partea Bisericii catolice expresia culminantă în lucrarea Conciliului Vatican II: creștinii trebuie să adâncească în ei înșiși și în fiecare comunitate a lor acea «ascultare de credință», al cărui prim și cel mai luminos exemplu este Maria. Și pentru că ea «strălucește acum ca un semn de speranță sigură și de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu», «este o mare bucurie și mângâiere pentru Sfântul Conciliu că nu lipsesc nici printre frații despărțiți oameni care aduc cinstirea cuvenită Maicii Domnului și a Mântuitorului, mai ales la Orientali». (74)
30. Creștinii știu că își vor regăsi cu adevărat unitatea numai dacă ea se va întemeia pe unitatea credinței. Ei au de rezolvat grave diferențe în învățătura despre misterul și slujirea Bisericii precum, uneori, și despre rolul Mariei în opera mântuirii. (75) Dialogurile începute de Biserica catolică cu Bisericile și Comunitățile ecleziale din Occident (76) se concentrează tot mai mult asupra acestor două aspecte inseparabile ale aceluiași mister al mântuirii. Dacă misterul Cuvântului întrupat ne face să întrevedem misterul maternității divine și dacă, la rândul ei, contemplarea Maicii lui Dumnezeu ne duce la o înțelegere mai profundă a misterului Întrupării, același lucru trebuie spus despre misterul Bisericii și despre rolul Mariei în opera mântuirii. Aprofundându-le pe amândouă, luminându-l pe unul cu ajutorul celuilalt, creștinii, dornici să facă – după cum le recomandă Mama lor – ceea ce le spune Isus (cf. In 2, 5), vor putea înainta împreună în «peregrinarea de credință» al cărei exemplu continuă să fie Maria, pentru a ajunge la unitatea voită de unicul lor Domn și atât de dorită de toți aceia care ascultă cu atenție ceea ce astăzi «Duhul spune Bisericilor» (Ap 2, 7.11.17).
Este totuși de bun augur faptul că aceste Biserici și Comunități bisericești concordă cu Biserica Catolică în puncte esențiale ale credinței, chiar și în ce o privește pe Fecioara Maria. Într-adevăr, ele o recunosc ca Maică a Domnului și socotesc că acest lucru face parte din credința noastră în Cristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Ei privesc la aceea care, la picioarele Crucii, l-a primit drept fiu pe ucenicul iubit, care la rândul lui a primit-o pe ea drept Mamă.
De ce, atunci, să nu o privim cu toții ca pe Mama noastră comună, care se roagă pentru unitatea Familiei lui Dumnezeu și care «merge înaintea» tuturor, în fruntea lungii cete de martori ai credinței în unicul Domn, Fiul lui Dumnezeu, zămislit de la Duhul Sfânt în sânul ei feciorelnic?
31. Doresc, pe de altă parte, să subliniez cât de strâns se simt legate prin iubirea și cinstirea lor față de Theotókos, Născătoarea de Dumnezeu, Biserica catolică, Biserica ortodoxă și vechile Biserici orientale. Nu numai că «dogmele fundamentale ale credinței creștine, despre Treime și despre Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria, au fost definite în Concilii ecumenice ținute în Orient», (77) ci și în cultul lor liturgic «Orientalii preamăresc în imnuri minunate pe Maria, pururea Fecioara… Preasfânta Născătoare de Dumnezeu». (78)
Frații din aceste Biserici au trecut prin multe încercări, însă mereu istoria lor a fost străbătută de o dorință vie de angajare creștină și de iradiere apostolică, chiar dacă adesea a fost marcată de persecuții sângeroase. Este o istorie a fidelității față de Domnul, o adevărată «peregrinare de credință» prin locuri și timpuri în care creștinii orientali au privit întotdeauna cu nemărginită încredere spre Maica Domnului, au cinstit-o cu laude și au invocat-o cu rugăciuni neîncetate. În clipele grele ale încercatei lor existențe creștine, aceștia «au alergat sub ocrotirea ei», (79) știind că au în ea un ajutor puternic. Bisericile care mărturisesc învățătura Conciliului din Efes o numesc pe Fecioară «cu adevărat Născătoare de Dumnezeu», pentru că «Domnul nostru Isus Cristos, născut înainte de veci din Tatăl ca Dumnezeu, în vremurile din urmă, pentru noi și pentru a noastră mântuire, s-a născut ca om din Maria Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu». (80) Părinții greci și tradiția bizantină, privind-o pe Fecioară în lumina Cuvântului Întrupat, s-au străduit să pătrundă adâncimea acelei legături ce o unește pe Maria, ca Mamă a lui Dumnezeu, cu Cristos și cu Biserica: Fecioara rămâne pururi prezentă în toată desfășurarea misterului mântuirii.
Tradițiile copte și etiopiene au fost introduse într-o astfel de contemplare a misterului Mariei de către Sfântul Ciril din Alexandria și, la rândul lor, l-au celebrat printr-o bogată producție poetică. (81) Geniul poetic al sfântului Efrem Sirul, supranumit «liră a Duhului Sfânt», a cântat-o neobosit pe Maria, lăsând până astăzi o amprentă vie în toată tradiția Bisericii siriace. (82) În elogiul său adresat Născătoarei de Dumnezeu, sfântul Grigore din Narek, una din cele mai strălucite glorii ale Armeniei, adâncește cu o puternică inspirație poetică diferitele aspecte ale misterului Întrupării și fiecare dintre ele îi este prilej de a cânta și de a lăuda extraordinara măreție și minunata frumusețe a Fecioarei Maria, Mama Cuvântului întrupat. (83)
Nu e de mirare, așadar, că Maria deține un loc privilegiat în cultul vechilor Biserici orientale, cu o neasemuită bogăție de sărbători și de imnuri.
32. În liturgia bizantină, la toate ceasurile Oficiului divin, lauda Mariei este unită cu lauda Fiului și cu lauda care, prin Fiul, este înălțată către Tatăl în Duhul Sfânt. În anafora sau rugăciunea euharistică a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, îndată după epicleză, comunitatea întrunită o cântă pe Maica Domnului astfel: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, pe cea pururea fericită și preanevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care, fără stricăciune, pe Dumnezeu-Cuvântul l-ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim».
Aceste laude, aduse Mariei la fiecare celebrare a liturgiei euharistice, au făurit credința, pietatea și rugăciunea credincioșilor. În decursul veacurilor, le-au impregnat întreaga atitudine spirituală, trezind în ei o adâncă evlavie față de «Preasfânta Născătoare de Dumnezeu».
33. Anul acesta are loc aniversarea a 1200 de ani de al doilea Conciliu Ecumenic de la Niceea (787) în care, pentru a încheia cunoscuta controversă asupra cinstirii icoanelor, s-a definit, după învățătura Sfinților Părinți și după tradiția universală a Bisericii, că, împreună cu Crucea, este îngăduit a se oferi cinstirii credincioșilor și icoanele Maicii Domnului, ale îngerilor și ale sfinților, atât în biserici cât și în case și pe străzi. (84) Acest obicei este păstrat în tot Orientul ca și în Occident: icoanele Fecioarei au un loc de cinste în biserici și în case. Maria este reprezentată ca tron al lui Dumnezeu, care îl poartă pe Domnul și îl dăruiește oamenilor (Theotókos), sau ca drum ce duce la Cristos și îl arată (Odigitria), sau ca rugătoare în atitudine de implorare și ca semn al prezenței divine pe drumul credincioșilor, până în ziua Domnului (Deisis), sau ca apărătoare care își întinde mantia peste popoare (Pokrov), sau ca Fecioara îndurătoare și duioasă (Eleousa). Ea este înfățișată de obicei împreună cu Fiul său, copilul Isus, în brațe: această relație cu Fiul este cea care o preamărește pe Mamă. Uneori îl îmbrățișează cu dragoste gingașă (Glykofilousa); alteori, hieratică, pare absorbită cu totul în contemplarea Aceluia care este Stăpânul istoriei (cf. Apoc 5, 9-14). (85)
Se cuvine să amintim și Icoana Maicii Domnului de la Vladimir, care a însoțit mereu peregrinarea de credință a popoarelor vechii Rus’. Se apropie aniversarea unui mileniu de când acele nobile ținuturi s-au convertit la creștinism: leagăn de oameni smeriți, de gânditori și de sfinți. Icoanele sînt cinstite și acum sub diferite titluri în Ucraina, în Bielorusia și în Rusia: sînt icoane ce atestă credința și spiritul de rugăciune al poporului, care simte prezența și ocrotirea Născătoarei de Dumnezeu. În ele Fecioara strălucește ca o imagine a frumuseții divine, lăcaș al veșnicei Înțelepciuni, chipul de rugătoare, modelul contemplației, icoana slavei: aceea care încă din viața de pe pământ, având știința spirituală inaccesibilă speculațiilor omenești, a ajuns prin credință la cunoașterea cea mai înaltă. Mai amintesc și Icoana Fecioarei rugându-se în cenacol cu Apostolii în așteptarea Duhului: nu ar putea constitui ea oare semnul speranței pentru toți aceia care, în dialogul frățesc, doresc să își adâncească ascultarea credinței?
34. O asemenea bogăție de laude, adunată din diferitele forme ale marii tradiții a Bisericii, ne poate ajuta să facem în așa fel încât Biserica să respire din nou din plin, cu «amândoi plămânii»: Orientul și Occidentul. După cum am accentuat adesea, acest lucru este astăzi mai necesar ca oricând. Ar fi de mare ajutor pentru progresul dialogului ce se desfășoară în prezent între Biserica catolică și Bisericile și comunitățile bisericești din Occident. (86) Ar fi pentru Biserica peregrină și calea de a cânta și trăi în mod mai perfect cântarea «Magnificat».
3. «Magnificat»-ul Bisericii peregrine
35. În faza actuală a peregrinării ei, Biserica încearcă așadar să regăsească unitatea celor ce își mărturisesc credința în Cristos, manifestându-și astfel ascultarea față de Domnul, care, înainte de Patimă, s-a rugat pentru această unitate. Ea «își continuă peregrinarea… vestind crucea și moartea Domnului până când va veni». (87) «Înaintând prin încercări și suferințe, Biserica este susținută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit Domnul, pentru ca, în condițiile slăbiciunii omenești, să nu se abată de la fidelitatea desăvârșită, ci să rămână mireasa vrednică a Domnului său și, sub acțiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare până ce, prin Cruce, va ajunge la lumina cea neînserată». (88)
Fecioara-Mamă este pururi prezentă pe acest drum de credință al Poporului lui Dumnezeu spre lumină. O arată în mod deosebit cântarea «Magnificat», care, izvorâtă din adâncul credinței Mariei în timpul vizitei la Elisabeta, nu încetează să vibreze de veacuri în inima Bisericii. O dovedește repetarea ei zilnică în liturgia Vesperelor și în atâtea alte ocazii ale pietății personale sau comunitare.
«Mărește sufletul meu pe Domnul
și s-a bucurat duhul meu în Dumnezeu, Mântuitorul meu,
că a privit la umilința slujitoarei sale
și iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
Căci mi-a făcut lucruri mari Cel Puternic
și sfânt e Numele lui
și mila lui din neam în neam
spre cei ce se tem de El.
Arătat-a puterea brațului său,
risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor;
i-a dat jos pe cei puternici de pe tronuri
și a înălțat pe cei smeriți;
pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți
iar pe cei bogați i-a lăsat să plece cu mâinile goale.
Primit-a pe Israel, slujitorul său,
aducându-și aminte de îndurarea sa,
precum a grăit către părinții noștri,
lui Abraham și seminției lui în veac» (Lc 4 1, 46-55).
36. Când Elisabeta a salutat-o pe tânăra ei rudă de la Nazaret, Maria i-a răspuns cu cântarea Magnificat. În salutul ei, Elisabeta mai întâi o numise pe Maria «binecuvântată» pentru «rodul trupului ei», și apoi «fericită» pentru credința ei (cf. Lc 1, 42. 45). Aceste două binecuvântări se referă nemijlocit la momentul Buneivestiri. Acum, în această vizită, când salutul Elisabetei dă mărturie acelui moment culminant, Maria capătă o nouă conștiință a credinței ei și o exprimă într-un mod nou. Ceea ce la Bunavestire se ascundea în adâncul «ascultării credinței» s-ar spune că acum se eliberează, înălțându-se ca o flacără luminoasă și vie a spiritului. Cuvintele folosite de Maria în pragul casei Elisabetei constituie o inspirată mărturisire a acestei credințe a ei, în care răspunsul la cuvântul revelației se exprimă într-o înălțare spirituală și poetică a întregii sale ființe spre Dumnezeu. Din măreția acelor cuvinte, atât de simple și inspirate în întregime din textele sacre ale poporului lui Israel, (89) transpare experiența personală a Mariei, extazul inimii ei. Strălucește în ele o rază a misterului lui Dumnezeu, gloria sfințeniei lui negrăite, iubirea eternă care intră în istoria omului ca un dar irevocabil.
Maria este prima căreia îi este împărtășită această nouă revelare a lui Dumnezeu și, în ea, noua «dăruire de sine» a lui Dumnezeu. De aceea exclamă: «Mi-a făcut lucruri mari… și sfânt e numele lui». Aceste cuvinte reflectă bucuria, greu de exprimat, a sufletului ei: «S-a bucurat duhul meu în Dumnezeu, Mântuitorul meu». Pentru că «adevărul profund atât despre Dumnezeu cât și despre mântuirea omului ne-a strălucit în Cristos, care este în același timp mijlocitorul și plinătatea întregii Revelații». (90) În elanul inimii ei, Maria mărturisește că s-a aflat introdusă în însuși miezul acestei plinătăți a lui Cristos. Este conștientă că în ea se împlinește făgăduința făcută strămoșilor și, în primul rând, «lui Abraham și seminției lui în veac»: deci spre ea, ca Mamă a lui Cristos, converge toată economia mântuirii, în care «din neam în neam» apare Acela care, ca Dumnezeu al Legământului, «și-a adus aminte de îndurarea sa».
37. Conformându-și de la început drumul său pământesc cu acela al Mamei lui Dumnezeu, Biserica repetă neîncetat după ea cuvintele cântării Magnificat. Din adâncul credinței Fecioarei, manifestate la Bunavestire și la vizita făcută Elisabetei, ea percepe adevărul despre Dumnezeul Legământului: Dumnezeu care este atotputernic și face «lucruri mari» pentru om: «sfânt este numele lui». Cuvintele Magnificat-ului exprimă învingerea în rădăcină a păcatului aflat la începutul istoriei pământești a omului – a bărbatului și a femeii -, păcatul necredinței, al «puținei credințe» în Dumnezeu. Împotriva «bănuielii» pe care «tatăl minciunii» a infiltrat-o în inima Evei, a primei femei, Maria, pe care tradiția obișnuiește să o numească «noua Evă» (91) și adevărata «Mamă a celor vii», (92) proclamă cu putere adevărul neumbrit despre Dumnezeu: Dumnezeul sfânt și atotputernic, care este de la început izvorul oricărei dăruiri, Acela care «a făcut lucruri mari». Creând, Dumnezeu dă existență tuturor lucrurilor. Creându-l pe om, îi conferă demnitatea chipului și asemănării sale într-un mod ce îl deosebește de toate celelalte făpturi pământești. Și deși omul a păcătuit, Dumnezeu nu se oprește în voința sa de dăruire: Se dă pe sine în Fiul: «Așa a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut» (In 3, 16). Maria este cea dintâi martoră a acestui adevăr minunat, care s-a realizat pe deplin în ceea ce Fiul ei a făcut și a învățat (cf. Fapte 1, 1) și în mod definitiv prin Crucea și Învierea lui.
Biserica, neîncetând să repete cu Maria cuvintele cântării «Magnificat» chiar și «în mijlocul ispitelor și încercărilor», «este întărită» de puterea adevărului despre Dumnezeu, rostit atunci cu o atât de extraordinară simplitate, și, în același timp, dorește să lumineze cu acest adevăr despre Dumnezeu căile dificile și adesea întortocheate ale existenței pământești a oamenilor. Peregrinarea Bisericii, acum când al doilea Mileniu creștin se apropie de sfârșit, implică așadar o nouă angajare în misiunea ei. Urmându-l pe Acela care a spus despre sine «Domnul m-a trimis să binevestesc săracilor» (cf. Lc 4, 18), Biserica a căutat din generație în generație și caută și acum să împlinească aceeași misiune.
Iubirea ei de predilecție față de cei săraci este înscrisă sugestiv în Magnificat-ul Mariei. Dumnezeul Legământului, cântat cu uimire și cu bucuria inimii de Fecioara din Nazaret, este Acela care «îi dă jos pe cei puternici de pe tronuri și îi înalță pe cei smeriți; pe cei flămânzi îi umple de bunătăți, iar pe cei bogați îi lasă să plece cu mâinile goale… risipește pe cei mândri… și mila Lui este asupra celor ce se tem de El». Maria este adânc pătrunsă de spiritul «săracilor lui Iahve», care, în Psalmi, își așteptau mântuirea de la Dumnezeu, punându-și în El toată încrederea (cf. Ps 25; 31; 35; 55). Într-adevăr, ea proclamă apropierea misterului mântuirii, venirea «Mesiei săracilor» (cf. Is 11, 4; 61, 1). Din inima Mariei, din adâncul credinței ei manifestate în cuvintele Magnificat-ului, Biserica își reînnoiește tot mai mult conștiința că adevărul despre Dumnezeu care mântuiește, despre Dumnezeu care este izvorul a tot darul nu poate fi despărțit de această iubire de predilecție pentru cei săraci și smeriți care, celebrată în Magnificat, este apoi manifestată în cuvintele și faptele lui Isus.
Dar Biserica este conștientă – și în vremea noastră această conștiință se întărește în mod cu totul deosebit – nu numai că nu se pot despărți aceste două elemente ale mesajului cuprins în Magnificat, ci și că trebuie păstrată cu grijă însemnătatea pe care «cei săraci» și «preferința pentru cei săraci» o au în cuvântul Dumnezeului celui viu. Aceste probleme decurg în mod organic din sensul creștin al libertății și al eliberării: «Maria, total supusă lui Dumnezeu și în întregime orientată spre El prin elanul credinței, este, împreună cu Fiul său, imaginea desăvârșită a libertății și eliberării omenirii și cosmosului. Spre ea trebuie să privească Biserica, pentru care ea este Mamă și model, ca să-și înțeleagă în toată plinătatea sensul propriei misiuni.» (93)
PARTEA A III-A
MIJLOCIREA MATERNĂ
1. Maria, slujitoarea Domnului
38. Biserica știe și ne învață împreună cu sfântul Paul că «unul este Mijlocitorul nostru»: «Unul este Dumnezeu, unul este și mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, Omul Isus Cristos, care s-a dat pe sine răscumpărare pentru toți» (1 Tim 2, 5-6). «Rolul de mamă al Mariei față de oameni nu umbrește și nu micșorează în nici un fel această unică mijlocire a lui Cristos, ci îi arată puterea» (94): este o mijlocire în Cristos.
Biserica știe și ne învață că «orice influență mântuitoare a Sfintei Fecioare asupra oamenilor… decurge din bunul plac al lui Dumnezeu și din belșugul meritelor lui Cristos, se întemeiază pe mijlocirea lui, depinde în întregime de ea și din ea își ia toată puterea; mijlocirea Mariei nu împiedică în nici un fel unirea directă a credincioșilor cu Cristos, ci o înlesnește». (95) Această influență mântuitoare este susținută de Duhul Sfânt, care, după cum a adumbrit-o cu puterea sa pe Fecioara Maria punând început maternității ei divine, tot astfel îi susține neîncetat grija față de frații Fiului ei.
Într-adevăr, mijlocirea Mariei este strâns legată de maternitatea ei, având un caracter specific matern, prin care se distinge de mijlocirea celorlalte făpturi ce participă, fiecare în felul ei, dar întotdeauna în mod subordonat, la unica mijlocire a lui Cristos; cu toate acestea și mijlocirea ei este prin participare. (96) Căci «nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat și Răscumpărător», dar în același timp «unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude ci suscită în făpturi o cooperare variată, ce provine de la unicul Izvor»; și astfel «bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită, în diferite feluri, în făpturi». (97)
Învățătura Conciliului Vatican II prezintă adevărul despre mijlocirea Mariei ca participare la unicul izvor care este mijlocirea lui Cristos însuși. Într-adevăr, citim: «Acest rol subordonat al Mariei Biserica nu pregetă să îl mărturisească, îl experimentează necontenit și îl recomandă iubirii credincioșilor, pentru ca, sprijiniți de această ocrotire maternă, să se atașeze mai strâns de Mijlocitorul și Mântuitorul lor». (98) Un astfel de rol este și deosebit și extraordinar. El izvorăște din maternitatea ei divină și poate fi înțeles și trăit numai în credință, pe baza adevărului deplin asupra acestei maternități. Fiind Maria, datorită alegerii divine, Mama Fiului de o ființă cu Tatăl și însoțitoarea de o excepțională generozitate «în opera răscumpărării», ea «ne este Mamă în ordinea harului». (99) Acest rol constituie o dimensiune reală a prezenței ei în misterul mântuitor al lui Cristos și al Bisericii.
39. Din acest punct de vedere trebuie să privim din nou evenimentul fundamental din economia mântuirii și anume Întruparea Cuvântului la Bunavestire. Este semnificativ faptul că Maria, recunoscând în cuvântul solului divin voința Celui Preaînalt și supunându-se puterii lui, spune: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău» (Lc 1, 38). Primul act de supunere față de unica mijlocire «între Dumnezeu și oameni» – aceea a lui Isus Cristos – este acceptarea maternității de către Fecioara din Nazaret. Maria consimte la alegerea făcută de Dumnezeu, pentru a deveni, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mama Fiului lui Dumnezeu. Se poate spune că acest consimțământ al ei pentru a fi Mamă este, mai presus de toate, rodul dăruirii ei totale lui Dumnezeu în feciorie. Maria a acceptat alegerea ei ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu fiind călăuzită de iubirea de logodnă prin care o persoană umană se «consacră» total lui Dumnezeu. Prin puterea acestei iubiri, Maria a voit să fie pururi și în toate «dăruită lui Dumnezeu», ducându-și viața în feciorie. Cuvintele «Iată slujitoarea Domnului» exprimă faptul că încă de la început ea și-a acceptat și și-a înțeles maternitatea ca o dăruire totală de sine, a persoanei sale, în slujba planurilor de mântuire ale Celui Preaînalt. Și întreaga ei participare maternă la viața lui Isus Cristos, Fiul ei, și-a împlinit-o până la capăt în mod corespunzător chemării ei la feciorie.
Maternitatea Mariei, străbătută total de iubirea de logodnă a «slujitoarei Domnului», este prima și fundamentala dimensiune a acelei mijlociri pe care Biserica o mărturisește și o proclamă cu privire la ea și o «recomandă» neîncetat «iubirii credincioșilor», (100) punându-și într-însa multă încredere. De fapt trebuie să recunoaștem că Dumnezeu însuși, Părintele veșnic, a fost cel dintâi care a avut încredere în Fecioara din Nazaret, dându-i-l pe Fiul său în misterul Întrupării. Această alegere a ei la suprema menire și demnitate de Mamă a Fiului lui Dumnezeu se referă, pe plan ontologic, la realitatea unirii celor două naturi în Persoana Cuvântului (unirea ipostatică). Faptul fundamental de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu implică de la început o totală deschidere de suflet față de Persoana lui Cristos, față de întreaga lui lucrare, de întreaga lui misiune. Cuvintele «Iată slujitoarea Domnului» manifestă deschiderea spirituală a Mariei, care unește în mod desăvârșit iubirea specific feciorelnică și iubirea specific maternă, legate și, într-un fel, contopite.
De aceea Maria a devenit nu numai «Mama care l-a născut și l-a crescut» pe Fiul omului, ci și «însoțitoarea de o excepțională generozitate» (101) a lui Mesia Răscumpărătorul. După cum am spus, ea a înaintat în peregrinarea credinței și într-un astfel de drum până la picioarele Crucii s-a realizat și colaborarea ei maternă la întreaga misiune a Mântuitorului, prin toate faptele și suferințele ei. Pe această cale a colaborării la opera Fiului Răscumpărător, însăși maternitatea Mariei a cunoscut o transformare deosebită, umplându-se tot mai mult de «iubire aprinsă» față de toți aceia spre care se îndrepta misiunea lui Cristos. Prin această «iubire aprinsă», având drept țintă ca, în unire cu Cristos, «să redea sufletelor viața supranaturală», (102) Maria a intrat într-un mod cu totul personal în unica mijlocire «între Dumnezeu și oameni», mijlocirea Omului Cristos Isus. Fiind prima care a experimentat efectele supranaturale ale acestei unice mijlociri – deja la Bunavestire a fost salutată ca «plină de har», – trebuie să spunem că prin această plinătate de har și de viață supranaturală a fost pregătită în mod deosebit pentru colaborarea cu Cristos, unicul Mijlocitor al mântuirii omului. O astfel de colaborare este tocmai această mijlocire subordonată mijlocirii lui Cristos.
În cazul Mariei este vorba despre o mijlocire deosebită și extraordinară, bazată pe «plinătatea ei de har», care se traduce în totala disponibilitate a «slujitoarei Domnului». Ca răspuns la această disponibilitate interioară a Mamei sale, Isus Cristos a pregătit-o din ce în ce mai mult să devină pentru oameni «Mamă în ordinea harului». Acest lucru reiese, cel puțin indirect, din anumite amănunte notate de Sinoptici (cf. Lc 11, 28; 8, 20-21; Mc 3, 32-35; Mt 12, 47-50) și mai ales de Evanghelia după Ioan (cf. 2, 1-12; 19, 25-27), pe care le-am pus în lumină mai înainte. Deosebit de grăitoare sunt, în această privință, cuvintele rostite de Isus pe Cruce, referitor la Maria și la Ioan.
40. După evenimentele Învierii și Înălțării, intrând cu Apostolii în cenacol în așteptarea Rusaliilor, Maria era între ei ca Maică a Domnului glorificat. Ea era nu numai aceea care «a înaintat în peregrinarea credinței» și și-a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său «până sub Cruce», ci și «slujitoarea Domnului», lăsată de Fiul său ca Mamă în mijlocul Bisericii ce tocmai se năștea: «Iată Mama ta». Astfel a început să se formeze o legătură deosebită între această Mamă și Biserică. Într-adevăr, Biserica ce se năștea era rodul Crucii și Învierii Fiului ei. Maria, care încă de la început se dăruise fără rezervă Persoanei și operei Fiului, nu putea să nu-și reverse, încă de la început, această dăruire maternă asupra Bisericii. După plecarea Fiului, maternitatea ei rămâne în Biserică sub forma mijlocirii materne: intervenind pentru toți fiii săi, Mama colaborează la acțiunea mântuitoare a Fiului Răscumpărător al lumii. Într-adevăr, Conciliul afirmă: «Maternitatea Mariei dăinuie neîncetat în economia harului… până la încununarea veșnică a tuturor celor aleși». (103) Prin moartea răscumpărătoare a Fiului său, mijlocirea maternă a Slujitoarei Domnului și-a atins dimensiunea universală, căci opera Răscumpărării îmbrățișează pe toți oamenii. Astfel se manifestă în chip deosebit eficacitatea unică și universală a mijlocirii lui Cristos «între Dumnezeu și oameni». Colaborarea Mariei participă, în modalitatea ei subordonată, la universalitatea mijlocirii Răscumpărătorului, a unicului Mijlocitor. Conciliul arată limpede acest lucru în cuvintele citate mai sus.
Citim de asemenea: «Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci prin mijlocirea ei multiformă continuă să ne obțină darurile mântuirii veșnice». (104) Cu acest caracter de «întrepunere», care s-a manifestat prima dată în Cana Galileii, mijlocirea Mariei continuă în istoria Bisericii și a lumii. Maria, «în iubirea ei maternă, are grijă de frații Fiului său care sînt încă pe cale și amenințați de primejdii și strâmtorări, până ce vor fi duși în Patria fericită». (105) Astfel maternitatea Mariei dăinuie în Biserică neîncetat ca mijlocire de rugăciune, iar Biserica își exprimă credința în acest adevăr invocând-o pe Maria «sub titlurile de Apărătoare, Sprijinitoare, Ajutătoare, Mijlocitoare». (106)
41. Prin mijlocirea ei subordonată mijlocirii Răscumpărătorului, Maria contribuie în mod deosebit la unirea Bisericii peregrine de pe pământ cu realitatea eshatologică și cerească a împărtășirii sfinților, de vreme ce ea este deja «ridicată la cer». (107) Adevărul despre ridicarea ei la cer, definit de Pius al XII-lea, a fost reafirmat de Conciliul Vatican II, care a exprimat astfel credința Bisericii: «În sfârșit, Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice pată a păcatului strămoșesc, la capătul vieții sale pământești a fost ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească și a fost înălțată de Domnul ca Regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul domnilor (cf. Apoc 19, 16) și învingător asupra păcatului și a morții». (108) Prin această învățătură Pius al XII-lea a urmat Tradiția care a fost exprimată în multe feluri în istoria Bisericii, atât în Orient cât și în Occident.
În misterul ridicării la Cer și-au atins plinătatea definitivă în Maria toate efectele mijlocirii unice a lui Cristos Răscumpărătorul lumii și Domnul înviat: «… cu toții vor primi viața în Cristos. Fiecare, însă, la rândul lui: mai întâi, ca pârgă, Cristos; apoi, la venirea lui, cei care sînt ai lui Cristos» (1 Cor 15, 22-23). În misterul ridicării la Cer se exprimă credința Bisericii după care Maria este «unită cu Cristos printr-o legătură strânsă și indisolubilă» deoarece, dacă Mama-Fecioară a fost unită cu El în mod deosebit la prima lui venire, prin continua ei colaborare cu El îi este unită și în așteptarea celei de a doua veniri; «răscumpărată într-un mod deosebit în vederea meritelor Fiului ei», (109) ea, ca Mamă, are și rolul de mijlocitoare a îndurării la venirea definitivă, când toți aceia care sînt ai lui Cristos vor fi treziți la viață și «ultimul dușman care va fi nimicit va fi moartea» (1 Cor 15, 26). (110)
De această înălțare a «strălucitei fiice a Sionului» (111) prin ridicarea la Cer este legat misterul slavei ei veșnice. Într-adevăr, Mama lui Cristos este glorificată ca «Regina universului». (112) Aceea care la Bunavestire s-a numit pe sine «slujitoarea Domnului» a rămas credincioasă până la sfârșit semnificației acestui nume, dovedind astfel că este o adevărată «ucenică» a lui Cristos, a Aceluia care a subliniat cu tărie caracterul de slujire al misiunii sale: Fiul Omului «nu a venit să fie slujit, ci să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți» (Mt 20, 28). Astfel Maria a devenit prima dintre aceia care «slujindu-l pe Cristos și în alții, îi duc pe frații lor, cu umilință și răbdare, la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni» (113) și a câștigat pe deplin acea «stare de libertate regească» proprie ucenicilor lui Cristos: a sluji înseamnă a domni!
«Cristos, care s-a făcut ascultător până la moarte și de aceea a fost înălțat de Tatăl (cf. Fil 2, 8-9), a intrat în slava Împărăției sale; lui îi sînt supuse toate până când El însuși se va supune pe sine, și toată făptura, Tatălui, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (cf. 1 Cor 15, 27-28)». (114) Maria, slujitoarea Domnului, participă la această Domnie a Fiului. (115) Gloria de a sluji nu încetează să-i constituie strălucirea regală: ridicată la Cer, ea nu își încetează slujirea mântuitoare, în care se exprimă mijlocirea ei maternă, «până la încununarea veșnică a tuturor celor aleși». (116) Astfel aceea care pe pământ «și-a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii» continuă să rămână unită cu El, acum când «toate i-au fost supuse, până când El însuși se va supune pe sine și toată făptura Tatălui care i-a supus lui toate» (cf. 1 Cor 15, 28). Astfel, în ridicarea ei la Cer, Maria este învăluită în întreaga realitate a împărtășirii sfinților și însăși unirea ei cu Fiul în glorie este toată îndreptată spre plinătatea definitivă a Împărăției când «Dumnezeu va fi totul în toate».
Și în această fază mijlocirea maternă a Mariei continuă să fie subordonată Aceluia care este unicul Mijlocitor, până la realizarea definitivă a «plinirii timpului», când «toate lucrurile vor fi adunate iarăși în Cristos» (Ef 1, 10).
2. Maria în viața Bisericii și a fiecărui creștin
42. Conciliul Vatican II, în strânsă legătură cu Tradiția, a aruncat o nouă lumină asupra rolului Mamei lui Cristos în viața Bisericii. «Prin darul… maternității divine, prin care este unită cu Fiul ei Răscumpărătorul, și prin harul și funcțiile ei deosebite, Sfânta Fecioară este strâns unită și cu Biserica: Născătoarea de Dumnezeu este prototipul Bisericii… și anume în ordinea credinței, iubirii și unirii perfecte cu Cristos». (117) După cum am văzut mai sus, Maria a rămas încă de la început împreună cu Apostolii în așteptarea Rusaliilor și este prezentă în Biserica peregrină în credință, din generație în generație, fiind cea «fericită pentru că a crezut» și model de speranță care nu înșeală (cf. Rom 5, 5).
Maria a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul. Ca fecioară, a crezut că va zămisli și va naște un fiu: pe «Cel Sfânt» căruia îi corespunde numele de «Fiul lui Dumnezeu», numele de «Isus» (=Dumnezeu care mântuiește). Ca slujitoare a Domnului, a rămas total fidelă Persoanei și misiunii acestui Fiu. Ca Mamă, «prin credință și ascultare, a născut pe pământ pe însuși Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfânt.» (118)
Din aceste motive Maria «este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri… este venerată sub titlul de „Născătoare de Dumnezeu”, sub a cărei ocrotire credincioșii aleargă rugându-se, în toate primejdiile și nevoile». (119) Acest cult este cu totul special: el cuprinde și exprimă legătura strânsă dintre Maica lui Cristos și Biserică. (120) Maria, ca Fecioară și Mamă, rămâne pentru Biserică un «model veșnic». Se poate spune, așadar, că mai ales sub acest aspect de model sau, mai degrabă, de «prototip», Maria, prezentă în misterul lui Cristos, continuă să rămână prezentă și în misterul Bisericii. Într-adevăr și Biserica «este numită Mamă și fecioară» și aceste nume au o profundă justificare biblică și teologică. (121)
43. Biserica «devine și ea mamă… prin primirea cu credință a cuvântului lui Dumnezeu». (122) Ca și Maria, prima care a crezut primind cuvântul lui Dumnezeu revelat ei la Bunavestire și rămânându-i fidelă în toate încercările până la Cruce, Biserica devine mamă atunci când, primind cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu, «prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu». (123) Această trăsătură «maternă» a Bisericii a fost exprimată de Apostolul neamurilor cu aceste cuvinte: «Copiii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, până când Cristos se va întruchipa în voi!» (Gal 4, 19). Aceste cuvinte ale sfântului Paul conțin un indiciu interesant asupra conștiinței materne a Bisericii de la începuturi, privind slujirea ei apostolică printre oameni. O astfel de conștiință i-a îngăduit și îi îngăduie permanent Bisericii să își înțeleagă misterul propriei vieți și misiuni în lumina exemplului Născătoarei Fiului care este «primul născut între mulți frați» (Rom 8, 29).
Se poate spune că Biserica învață de la Maria propria sa maternitate: ea recunoaște dimensiunea maternă a vocației sale, care este esențial legată de natura ei sacramentală, «contemplând sfințenia tainică a Mariei, imitându-i iubirea și împlinind cu fidelitate voința Tatălui». (124) Dacă Biserica este semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu, acest lucru se datorează maternității sale: pentru că, însuflețită de Duhul, «naște» pe fiii și pe fiicele familiei umane la o viață nouă în Cristos. După cum Maria se află în slujba misterului Întrupării, tot astfel Biserica, prin har, se află în slujba misterului înfierii.
În același timp, după exemplul Mariei, Biserica rămâne fecioara credincioasă Mirelui ei: «Ea este și fecioara care păzește neatinsă credința față de Mirele ei». (125) Într-adevăr, Biserica este mireasa lui Cristos, după cum se vede din Scrisorile Sfântului Paul (cf. Ef 5, 21-33; 2 Cor 11, 2) și din expresia Sfântului Ioan: «mireasa Mielului» (Ap 21, 9). Dacă Biserica, precum o mireasă, «păzește credința făgăduită lui Cristos», această fidelitate, chiar dacă în învățătura apostolului a devenit imaginea căsătoriei (cf. Ef 5, 23-33), are și valoare de model al totalei dăruiri lui Dumnezeu în celibat «pentru Împărăția cerurilor», sau al fecioriei consacrate lui Dumnezeu (cf. Mt 19, 11-12; 2 Cor 11, 2). Această feciorie, după exemplul Fecioarei din Nazaret, este izvorul unei deosebite rodnicii spirituale: este izvorul maternității în Duhul Sfânt.
Dar Biserica păstrează și credința primită de la Cristos: după exemplul Mariei, care păstra și cumpănea în inima sa (cf. Lc 2, 19.51) tot ce era în legătură cu Fiul ei dumnezeiesc, Biserica se străduiește să păzească cuvântul lui Dumnezeu, să-i cerceteze cu discernământ și prudență bogăția, pentru a-i da mărturie fidelă în toate epocile, față de toți oamenii. (126)
44. Pe baza acestui raport de exemplaritate, Biserica se întâlnește cu Maria și caută să îi fie asemenea: «Imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt păstrează în mod feciorelnic credința neatinsă, speranța tare, iubirea sinceră». (127) Maria este așadar prezentă în misterul Bisericii, ca exemplu. Dar misterul Bisericii constă și în nașterea oamenilor la o viață nouă și nemuritoare: este vorba de maternitatea sa în Duhul Sfânt. Iar în această privință Maria nu este numai prefigurarea și modelul Bisericii: ea este mult mai mult. Într-adevăr, «cu iubire de Mamă ea colaborează la nașterea și creșterea» fiilor și fiicelor Maicii Biserici. Maternitatea Bisericii se împlinește nu numai după modelul Născătoarei de Dumnezeu, ci și prin «colaborarea» ei. Biserica beneficiază din belșug de această colaborare, adică de deosebita mijlocire maternă a Mariei, întrucât încă de pe pământ ea a colaborat la nașterea și creșterea fiilor și fiicelor Bisericii, ca Mamă a Fiului «pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulți frați». (128)
A colaborat cu iubire maternă: așa ne învață Conciliul Vatican II. (129) Aici se discerne adevărata semnificație a cuvintelor spuse de Isus de pe Cruce Mamei sale: «Femeie, iată fiul tău» și ucenicului: «Iată Mama ta» (In 19, 26-27). Aceste cuvinte stabilesc locul Mariei în viața ucenicilor lui Cristos și exprimă – după cum am mai spus – noua ei maternitate ca Mamă a Răscumpărătorului: maternitatea spirituală născută din profunzimea Misterului pascal al Răscumpărătorului lumii. Este o maternitate în ordinea harului, pentru că imploră darul Duhului Sfânt care trezește la viață noi fii ai lui Dumnezeu, răscumpărați prin Jertfa lui Cristos: Duhul pe care Maria împreună cu Biserica l-a primit în ziua Rusaliilor.
Această maternitate a ei este percepută în mod deosebit și trăită de poporul creștin în Sfânta Euharistie – celebrarea liturgică a misterului Răscumpărării -, în care Cristos se face prezent cu adevăratul său trup născut din Maria Fecioara.
Pe drept cuvânt poporul creștin în pietatea lui a văzut întotdeauna o legătură profundă între cinstirea Sfintei Fecioare și cultul euharistic: acest lucru se vădește atât în liturgia occidentală cât și în cea orientală, în tradiția Familiilor călugărești, în spiritualitatea mișcărilor contemporane, chiar și în cele de tineret, în pastorala sanctuarelor mariane: Maria îi duce pe credincioși la Euharistie.
45. Este propriu maternității faptul de a se referi la persoană. Ea determină întotdeauna o relație unică și irepetabilă între persoane: a mamei cu fiul și a fiului cu mama. Chiar și atunci când o femeie este mama multor fii, raportul ei personal cu fiecare dintre ei face parte din esența maternității. Într-adevăr, fiecare fiu a fost născut în mod unic și irepetabil și acest lucru implică atât pe mamă cât și pe fiu. Fiecare fiu este înconjurat în chip unic de iubirea maternă, pe care se întemeiază și creșterea și maturizarea lui ca om.
Se poate spune că maternitatea «în ordinea harului» păstrează o analogie cu ceea ce «în ordinea naturii» caracterizează legătura mamei cu fiul. În această lumină se înțelege mai ușor de ce în testamentul lui Cristos de pe Golgota noua maternitate a Mamei sale a fost exprimată la singular, cu referire la un singur om: «Iată fiul tău».
Se mai poate spune, de asemenea, că în acele cuvinte este exprimat de deplin motivul dimensiunii mariane a vieții ucenicilor lui Cristos: nu numai a lui Ioan, care stătea în ceasul acela sub Cruce împreună cu Mama Învățătorului său, ci a fiecărui ucenic al lui Cristos, a fiecărui creștin. Răscumpărătorul o încredințează pe Mama sa lui Ioan, și în același timp i-o dă ca Mamă. Maternitatea Mariei, care devine moștenire a oamenilor, este un dar: un dar pe care Cristos însuși îl face personal fiecărui om. După cum Răscumpărătorul o încredințează lui Ioan pe Maria, la fel îl încredințează pe Ioan Mariei. La picioarele Crucii începe acea specială încredințare a omului în grija Maicii lui Cristos, încredințare care apoi a fost trăită și exprimată în diverse moduri în istoria Bisericii. Când același apostol și evanghelist, după ce redă cuvintele adresate de Isus de pe Cruce Mamei și lui însuși, adaugă: «Și din ceasul acela ucenicul a luat-o întru ale sale» (In 19, 27), aceasta înseamnă fără îndoială că ucenicului i-a fost încredințat rolul de fiu și că el și-a luat asupră-și grija pentru Mama Învățătorului iubit. Și pentru că Maria i-a fost dată personal ca Mamă, această expresie arată, chiar dacă indirect, tot ceea ce exprimă legătura intimă dintre fiu și mamă. Toate acestea pot fi concentrate în cuvântul «încredințare». Încredințarea este răspuns la iubirea unei persoane și, în mod deosebit, la iubirea mamei.
Dimensiunea mariană a vieții unui ucenic al lui Cristos se exprimă în mod deosebit tocmai printr-o astfel de încredințare filială față de Mama lui Dumnezeu, inițiată prin testamentul făcut de Cristos pe Golgota. Încredințându-se ca un fiu Mariei, creștinul, ca și apostolul Ioan, o primește «întru ale sale» (130) pe Mama lui Cristos și o introduce în tot ceea ce constituie viața lui interioară, adică în «eul» său uman și creștin: «A luat-o întru ale sale». În acest fel el încearcă să intre în sfera acelei «iubiri materne» cu care Mama Răscumpărătorului «se îngrijește de frații Fiului său», (131) «la nașterea și creșterea cărora ea conlucrează» (132) după măsura darului fiecăruia, prin puterea Duhului lui Cristos. Tot astfel se explică maternitatea în spirit, care a devenit rolul Mariei sub Cruce și în cenacol.
46. Această legătură filială, această încredințare Mamei ca un fiu nu numai că își are începutul în Cristos, dar se poate spune că în final este îndreptată spre El. Se poate spune că Maria continuă să ni se adreseze tuturor cu aceleași cuvinte pe care le-a rostit în Cana Galileii: «Faceți tot ce vă va spune El». Într-adevăr, El, Cristos, este unicul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, El este «calea, adevărul și viața» (In 14, 6), El este Acela pe care Tatăl l-a dăruit lumii pentru ca omul «să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (In 3, 16). Fecioara din Nazaret este cea dintâi «martoră» a acestei iubiri mântuitoare a Tatălui și pururi și pretutindeni dorește să-i rămână slujitoare smerită. Față de orice creștin, de orice om, Maria este aceea «care a crezut» cea dintâi și prin această credință de mireasă și mamă vrea să acționeze asupra tuturor acelora care i se încredințează ca fii. Se știe: cu cât mai mult acești fii stăruie într-o astfel de atitudine și înaintează în ea, cu atât Maria îi aduce mai aproape de «nepătrunsele bogății ale lui Cristos» (Ef 3, 8). Și în același timp ei își dau tot mai bine seama de demnitatea omului în toată plinătatea ei și de semnificația finală a chemării lui, deoarece «Cristos… îl dezvăluie pe deplin omului pe om». (133)
Această dimensiune mariană a vieții creștine este pusă în mod deosebit în lumină în relație cu femeia și cu condiția ei. Într-adevăr, feminitatea se află într-o relație cu totul deosebită cu Mama Răscumpărătorului, subiect ce va putea fi aprofundat cu altă ocazie. Aici doresc numai să arăt că Maria din Nazaret aruncă o lumină asupra femeii ca atare, prin însuși faptul că Dumnezeu, în sublimul eveniment al Întrupării Fiului, s-a bazat pe slujirea liberă și activă a unei femei. Așa-dar se poate afirma că femeia, privind la Maria, găsește în ea calea spre o trăire demnă a condiției sale și spre realizarea adevăratei sale dezvoltări. În lumina Mariei, Biserica citește pe chipul oricărei femei reflexul unei frumuseți care oglindește cele mai înalte sentimente de care este capabilă inima omenească: iubirea în totală dăruire de sine, puterea de a face față celor mai mari dureri; fidelitatea fără margini și strădania neobosită; capacitatea de a uni intuiția pătrunzătoare cu vor-ba de încurajare și întărire.
47. În timpul Conciliului, Paul al VI-lea a proclamat-o so-lemn pe Maria Mama Bisericii, «adică Mama întregului popor creștin, atât a credincioșilor cât și a păstorilor» (134) Mai târziu, în 1968, în Profesiunea de credință cunoscută sub numele de «Crezul Poporului lui Dumnezeu», el a repetat această afirmație în cuvinte și mai semnificative: «Noi credem că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, noua Evă, Maica Bisericii, își continuă în Cer misiunea maternă față de mădularele lui Cristos, colaborând la nașterea și creșterea vieții dumnezeiești în sufletele celor răscumpărați». (135)
Magisteriul Conciliului a subliniat că adevărul despre Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Cristos, constituie un sprijin eficient pentru aprofundarea adevărului asupra Bisericii. Însuși Paul al VI-lea, vorbind despre constituția Lumen Gentium pe care Conciliul tocmai o aprobase, a spus: «Cunoașterea adevăratei învățături catolice despre Preacurata Fecioară Maria va constitui întotdeauna o cheie pentru înțelegerea corectă a misterului lui Cristos și al Bisericii». (136) Maria în Biserică este prezentă ca Mama lui Cristos și în același timp ca Mama pe care Cristos, în misterul Răscumpărării, a dat-o omului în persoana apostolului Ioan. De aceea Maria, înzestrată cu o nouă maternitate în Duhul Sfânt, îi îmbrățișează pe toți și pe fiecare în Biserică, îi îmbrățișează de asemenea pe toți și pe fiecare prin Biserică. În acest sens Maria, Mama Bisericii, este și modelul ei. Într-adevăr, Biserica – după cum a dorit și a cerut Paul al VI-lea -«trebuie să se inspire de la Fecioara Născătoare de Dumnezeu pentru a găsi cea mai autentică formă a desăvârșitei urmări a lui Cristos». (137)
Datorită acestei legături speciale care o unește pe Maica lui Cristos cu Biserica, se luminează mai bine misterul acelei «femei» care, de la primele capitole ale Cărții Genezei și până la Apocalips, însoțește revelarea planului mântuitor al lui Dumnezeu cu neamul omenesc. Maria, prezentă ca Maică a Răscumpărătorului în Biserică, participă cu suflet de mamă la «lupta aprigă împotriva puterilor întunericului», (138) luptă ce străbate întreaga istorie a omenirii. Și datorită identificării ei, de către Biserică, cu «femeia îmbrăcată în Soare» (Ap 12, 1), (139) se poate afirma că «Biserica își atinge în Preacurata Fecioară desăvârșirea care o face să fie fără pată și zbârcitură»; de aceea creștinii, înălțându-și cu credință ochii la Maria în peregrinarea lor pământească, «se străduiesc să crească în sfințenie». (140) Maria, strălucita fiică a Sionului, îi ajută pe toți fiii săi – oriunde și în orice împrejurare s-ar afla – să găsească în Cristos drumul spre Casa Tatălui.
Astfel Biserica, în întreaga ei viață, păstrează cu Maica lui Dumnezeu o legătură care cuprinde în misterul mântuirii trecutul, prezentul și viitorul și o cinstește ca pe Mama spirituală a omenirii și mijlocitoarea harului.
3. Sensul Anului marian
48. Tocmai legătura deosebită a omenirii cu această Mamă m-a făcut să proclam în Biserică un An Marian în perioada anterioară sfârșitului celui de-al doilea Mileniu de la nașterea lui Cristos. O inițiativă similară a avut loc și în trecut, când Pius al XII-lea a declarat anul 1954 ca An Marian, pentru a reliefa excepționala sfințenie a Maicii lui Cristos manifestată în misterele neprihănitei ei zămisliri (definite exact cu un secol în urmă) și al ridicării ei la Cer. (141)
Acum, urmând linia Conciliului Vatican II, doresc să scot în relief prezența specială a Născătoarei de Dumnezeu în misterul lui Cristos și al Bisericii sale. Este realmente o dimensiune fundamentală, izvorâtă din mariologia Conciliului, de la sfârșitul căruia au trecut mai bine de douăzeci de ani. Sinodul extraordinar al Episcopilor care a avut loc în 1985 i-a îndemnat pe toți să urmeze cu fidelitate învățătura și îndrumările Conciliului. Se poate spune că în acestea – în Conciliu și în Sinod – este cuprins ceea ce însuși Duhul Sfânt vrea «să spună Bisericii» în faza actuală a istoriei.
În acest context, Anul Marian va trebui să îndemne la o reluare și aprofundare a învățăturii Conciliului despre Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu în misterul lui Cristos și al Bisericii și spre aceasta tind considerațiile prezentei Enciclici. Este vorba aici nu numai de învățătura de credință, ci și de viața de credință și, prin urmare, despre adevărata «spiritualitate mariană» așa cum decurge din Tradiție și, mai ales, despre spiritualitatea la care ne îndeamnă Conciliul. (142) Pe lângă aceasta, spiritualitatea mariană, ca și devoțiunea corespunzătoare ei, își află un izvor deosebit de bogat în experiența istorică a persoanelor și a diferitelor comunități creștine existente în cadrul diverselor popoare și națiuni pe întreg pământul. În legătură cu aceasta îmi place să-l amintesc, între atâția martori și învățători ai unei astfel de spiritualități, pe sfântul Ludovic Maria Grignion de Montfort, (143) care le-a recomandat creștinilor să se consacre lui Cristos prin mâinile Mariei, ca mijloc eficient de a-și trăi cu fidelitate făgăduințele de la botez. Amintesc cu bucurie că și în zilele noastre nu lipsesc noi manifestări ale acestei spiritualități și devoțiuni.
Avem așadar puncte sigure de reper la care să privim și de care să ne legăm în contextul acestui An Marian.
49. Anul Marian va începe în solemnitatea Rusaliilor, la 7 iunie. Nu este vorba atât de a aminti că Maria «a precedat» intrarea lui Cristos Domnul în istoria neamului omenesc, ci și de a sublinia, în lumina Mariei, faptul că, de la împlinirea misterului Întrupării, istoria neamului omenesc a intrat în «plinirea timpului» și Biserica este semnul acestei pliniri. Ca Popor al lui Dumnezeu, Biserica peregrinează prin credință spre veșnicie, în mijlocul tuturor popoarelor și națiunilor, începând din ziua Rusaliilor. Mama lui Cristos, care a fost prezentă la începutul «timpului Bisericii», când, în așteptarea Duhului Sfânt, stăruia în rugăciune între apostolii și ucenicii Fiului său, mereu «precede» Biserica, merge în fruntea ei pe drumul acesteia prin istoria neamului omenesc. Ea este și aceea care se asociază necontenit, ca slujitoare a Domnului, la opera mântuirii înfăptuită de Cristos, Fiul ei.
Așadar, prin acest An Marian, întreaga Biserică este chemată nu numai la comemorarea a tot ce în trecut atestă deosebita colaborare maternă a Născătoarei de Dumnezeu la opera de mântuire a lui Cristos Domnul, ci și la pregătirea, pentru viitor, a căilor colaborării Bisericii la această operă: pentru ca sfârșitul celui de-al doilea Mileniu creștin să deschidă o nouă perspectivă.
50. După cum am mai amintit, și printre frații despărțiți mulți o cinstesc pe Maica Domnului și îi aduc un cult, mai ales Orientalii. Astfel lumina mariană se proiectează asupra ecumenismului. În mod deosebit doresc să reamintesc aici că în timpul Anului Marian se împlinesc o mie de ani de la botezul sfântului Vladimir, marele cneaz al Kievului (în anul 988), care a introdus creștinismul în vastele teritorii ce constituiau pe atunci ținutul denumit Rus’ și, apoi, în alte teritorii ale Europei de est și, pe această cale, prin lucrarea evanghelizării, creștinismul s-a răspândit și dincolo de Europa, ajungând până în ținuturile de nord ale continentului asiatic. De aceea, mai ales în cursul Anului marian, vrem să ne unim în rugăciune cu toți aceia care vor sărbători milenarul acestui botez, fie ortodocși, fie catolici, și în acest sens repetăm și întărim cuvintele Conciliului: «Mare bucurie și mângâiere este pentru Conciliu faptul că… Orientalii… se întrec cu elan arzător și cu suflet devotat în a aduce un cult Născătoarei de Dumnezeu pururea Fecioară». (144) Chiar dacă mai simțim încă urmările dureroase ale despărțirii care s-a petrecut cu puține decenii mai târziu (în 1054), putem spune totuși că în fața Maicii lui Cristos ne simțim adevărați frați și surori în sânul aceluiași popor mesianic chemat să fie o singură familie a lui Dumnezeu pe pământ, după cum am vestit și la începutul Anului nou: «Vrem să confirmăm încă o dată această moștenire universală a tuturor fiilor și fiicelor acestui pământ». (145)
Vestind Anul marian, am precizat și că el se va încheia anul viitor în solemnitatea Ridicării la Cer a Preasfintei Fecioare Maria, pentru a pune în lumină «semnul mare arătat pe cer», despre care vorbește Apocalipsul. În acest fel dorim să urmăm și îndemnul Conciliului, care o consideră pe Maria «semn de speranță sigură și de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu». Acest îndemn al Conciliului este formulat astfel: «Toți creștinii să înalțe rugi stăruitoare către Mama lui Dumnezeu și Mama oamenilor pentru ca ea, care a sprijinit cu rugăciunile ei începuturile Bisericii, și acum, când este înălțată în ceruri peste toți sfinții și îngerii, să mijlocească la Fiul ei, în comuniunea tuturor sfinților, ca toate familiile popoarelor, atât cele împodobite cu numele de creștin cât și cele care nu-l cunosc încă pe Mântuitorul lor, să se unească în mod fericit, cu pace și armonie, într-un singur Popor al lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei și Nedespărțitei Treimi». (146)
ÎNCHEIERE
51. La sfârșitul Liturgiei orelor se înalță zilnic, printre alte antifone, această invocare a Bisericii către Maria:
«Maică binecuvântată a Răscumpărătorului,
Poarta cerului pururi deschisă, Steaua mării,
vino în ajutorul poporului ce cade și vrea să se ridice;
Tu care ai născut, spre uimirea făpturii, pe Cel Preasfânt ce ți-e Părinte.»
«Spre uimirea făpturii!» Cuvintele exprimă acea uluire a credinței care însoțește misterul maternității divine a Mariei. Îl însoțește, într-un anume sens, în inima întregii făpturi și, în mod direct, în inima întregului popor al lui Dumnezeu, în inima Bisericii. Cât de minunat de departe a mers Dumnezeu, Creatorul și Stăpânul a toate, în «dezvăluirea de sine» făcută omului! (147) Cât de limpede a depășit toate spațiile de infinită «distanță» care o despart pe creatură de Creator! Dacă în sine El rămâne inefabil și nepătruns, este și mai inefabil și nepătruns în realitatea Întrupării Cuvântului făcut Om din Fecioara din Nazaret.
Dacă Dumnezeu din veșnicie a hotărât să îl cheme pe om ca să fie părtaș la firea dumnezeiască (cf. 2 Pt 1, 4), se poate spune că a prestabilit «îndumnezeirea» (deificatio) omului în contextul istoric al acestuia, așa încât, și după căderea în păcat, El este gata să reînnoiască, dând un preț mare, planul etern al iubirii sale, prin «într-omenirea» (humanatio) Fiului celui de o ființă cu El. Întreaga făptură, și mai ales omul, nu poate să nu rămână uluit de acest dar de care s-a făcut părtaș în Duhul Sfânt: «Căci așa a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut» (In 3, 16).
În centrul acestui mister, în adâncul acestei uluiri a credinței, se află Maria. Maica binecuvântată a Răscumpărătorului a trăit-o cea dintâi: «Tu care ai născut, spre uimirea făpturii, pe cel Preasfânt ce ți-e Părinte!»
52. Prin cuvintele acestei antifone liturgice este exprimat și adevărul despre «marea transformare» pe care Misterul Întrupării o determină în condiția omului. Este o transformare ce aparține întregii lui istorii, de la începutul acesteia, dezvăluit în primele capitole din Geneză și până la capătul ei, în perspectiva sfârșitului lumii, în privința căruia Cristos nu ne-a dezvăluit «nici ziua nici ceasul» (Mt 25, 13). Este o trecere neîncetată și continuă de la cădere la ridicare, de la omul păcatului la omul harului și al dreptății. Liturgia, mai ales în timpul Adventului, se referă la punctul decisiv al acestei transformări și subliniază acel necontenit «astăzi și acum», exclamând: «Vino în ajutorul poporului ce cade și vrea să se ridice!»
Aceste cuvinte se referă la fiecare om, la comunități, națiuni și popoare, la generațiile și epocile istoriei umane, la timpurile noastre, la acești ani ai Mileniului ce se îndreaptă spre sfârșit: «Vino, vino în ajutorul poporului ce cade!»
Aceasta este invocația adresată Mariei, «Maica binecuvântată a Răscumpărătorului», este invocația adresată lui Cristos, care prin Maria a intrat în istoria neamului omenesc. An de an această antifonă se înalță către Maria, evocând mereu clipa în care s-a petrecut acea esențială transformare istorică, transformare care, într-un anume sens, dăinuie ireversibilă: trecerea de la «cădere» la «ridicare».
Omenirea a făcut descoperiri minunate și a obținut rezultate incredibile în domeniul științei și tehnicii, a realizat lucruri mărețe pe calea progresului și civilizației și în ultima vreme s-ar putea spune că a reușit să accelereze cursul istoriei; însă transformarea fundamentală, care s-ar putea numi «originară», însoțește pururi drumul omului și, prin toate evenimentele istorice, îi însoțește pe toți și pe fiecare în parte. Este trecere între «cădere» și «ridicare», între moarte și viață. Este și o provocare neîncetată a conștiințelor umane, o provocare a întregii conștiințe istorice a omului: provocarea de a urma, în felul vechi și mereu nou, calea «fără cădere» și calea «ridicării» în caz de cădere.
În timp ce Biserica, împreună cu întreaga omenire, se apropie de hotarul dintre două milenii, primește, alături de toată comunitatea celor ce cred și în unire cu orice om de bunăvoință, marea provocare conținută în cuvintele antifonei mariane despre «poporul ce cade și vrea să se ridice» și, în același timp, ea se îndreaptă spre Răscumpărătorul și spre Maica lui cu invocația: «Vino în ajutor!» Într-adevăr, Biserica o vede – după cum dă mărturie această rugăciune liturgică – pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu în misterul mântuitor al lui Cristos și în propriul său mister; o vede adânc înrădăcinată în istoria omenirii, în chemarea veșnică a omului, după planul pe care Dumnezeu în Providența sa l-a orânduit din veșnicie pentru el; îi vede prezența maternă și participarea la problemele numeroase și complexe legate de viața indivizilor, a familiilor și națiunilor din zilele noastre; o vede ca ajutor al poporului creștin în lupta neîncetată între bine și rău, pentru ca el «să nu cadă» sau, dacă a căzut, «să se ridice» iarăși.
Doresc din inimă ca și gândurile din această Enciclică să contribuie la reînnoirea acestei viziuni în inimile tuturor credincioșilor.
Ca Episcop al Romei, îmbrățișez cu sărutarea păcii pe toți aceia spre care se îndreaptă aceste considerații, îi salut și îi binecuvântez în Domnul nostru Isus Cristos.
Roma, Sfântul Petru.
25.martie, în solemnitatea Buneivestiri, anul 1987, al nouălea al pontificatului meu.
Ioan Paul al II-lea
Note
1. Cf. Const. dogm. despre Biserică Lumen Gentium, 52 și tot capitolul VIII intitulat: «Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în misterul lui Cristos și al Bisericii».
2. Expresia «plinirea timpului» corespunde unor formulări asemănătoare ale tradiției iudaice, atât biblice (cf. Gen 29, 21; 1 Sam 7, 12; Tob 14, 5) cât și extrabiblice și mai ales ale Noului Testament (cf. Mc 1, 15; Lc 21, 24; In 7, 8; Ef 1, 10). Din punct de vedere formal, ea indică nu numai încheierea unui proces temporal, ci și, mai ales, maturi-zarea sau împlinirea unei perioade deosebit de importante întrucât e îndreptată spre înfăptuirea unei așteptări care dobândește astfel un caracter eshatologic. Pornind de la Gal 4, 4 și contextul respectiv, însăși venirea Fiului lui Dumnezeu dezvăluie că timpul și-a împlinit, se poate spune, măsura: adică perioada marcată de făgăduința făcută lui Abraham și de legea dată prin Moise și-a atins punctul culminant, în sensul că însuși Cristos împlinește făgăduința divină și depășește legea veche.
3. Cf. Missalul Roman, Prefața la solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Preacuratei Fecioare Maria; SF. AMBROSIUS, De Institutione Virginis4, XV, 93-94: PL 16, 342; VATICAN II, L.G., 68.
4. L.G., 58.
5. PAUL VI, Christi Matri (15 sept. 1966): AAS 58 (1966) 745-749); Signum magnum (13 mai 1967): AAS (1967) 465-475; Marialis cultus (2 febr. 1974): AAS 66 (1974) 113-168.
6. Vechiul Testament a prevestit în multe feluri misterul Mariei: cf. SF.IOAN DIN DAMASC, Hom. in Dormitionem I, 8-9: S.Ch. 80, 103-107.
7. Insegnamenti, VI, 2 (1983), 225 și urm.; PIUS IX, Scris. Ap. Ineffabilis Deus (8 dec. 1854): Pii IX P. M. Acta, pars I, 597-599.
8. Cf. Const. past. Gaudium et spes, 22.
9. Conc. ec. EFES.: Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Bologna 19733, 41-44; 59-61 (DS 250-264); Cf. Conc. ec. CHALCEDON: op.cit. 84-87 (DS 300-303).
10. Gaudium et spes, 22.
11. L. G., 52.
12. Cf. ibid., 58.
13. Ibid., 63; cf. SF. AMBROSIUS, Expos. Evang. sec. Lucam, II, 7: CSEL 32/4, 45; De Institutione Virginis, XIV, 88-89: PL 16, 341.
14. L. G., 64.
15. Ibid., 65.
16. «Dacă ai îndepărta soarele care luminează lumea: unde ar fi ziua? Dacă ai îndepărta-o pe Maria, această Stea a mării, da, a mării întinse și nemărginite: ce ar mai rămâne decât o negură atotcuprinzătoare și umbra morții și bezna cea mai adâncă?»: SF.BERNARDUS, In Nativitate B. Mariae Sermo – De aquaeductu, 6: S. Bernardi Opera, V, 1968, 279; cf. In laudibus Virginis Matris Homilia II, 17: ed. cit. IV, 1966, 34 și urm.
17. L.G., 63.
18. Ibid.
19. Referitor la predestinarea Mariei, cf. SF. IOAN DIN DAMASC, Hom. in Nativitatem, 7; 10: S.Ch. 80, 65; 73; Hom. in Dormitionem, I, 3: S.Ch. 80, 85: «Ea este, într-adevăr, aceea care, aleasă încă din vechime, în virtutea predestinării și bunăvoinței lui Dumnezeu, a Tatălui, care pe Tine (Cuvântul lui Dumnezeu) te-a născut în afara timpului, fără a ieși din sine și fără schimbare, ea este deci aceea care «te-a născut și te-a hrănit din trupul său, în vremurile din urmă…»
20. L. G., 55
21. În privința acestei expresii există în tradiția patristică ample și variate interpretări: cf. ORIGENES, In Lucam homiliae, VI, 7; S.Ch. 87, 148; SEVERIAN DE GABALA, In mundi creationem, Oratio VI, 10: PG 56, 497 s.; SF. IOAN CHRYSOSTOM (pseudo) In Annuntiationem Deiparae et contra Arium impium: PG 62, 765 s; VASILE DIN SELEUCIA, Oratio 39, In Sanctissimae Deiparae Annuntiationem, 5: PG 85, 441-446; ANTIPATER DIN BOSTRA, Hom. II, In Sanctissimae Deiparae Annuntiationem, 3-11: PG 85, 1777-1783; SF. SOFRONIUS DIN IERUSALIM, Oratio II, In Sanctissimae Deiparae Annuntiationem, 17-19: PG 87/3, 3235-3240; SF.IOAN DIN DAMASC, Hom. in Dorm., I, 7: S.Ch. 80, 96-101; SF.IERONIM, Epistola 65,9: PL 22, 628; SF. AMBROSIUS, Exp. Evang. sec. Lucam, II, 9: CSEL 32/4, 45 s.; SF. AUGUSTIN, Sermo 291, 4-6: PL 38, 1318 s.; Enchiridion, 36, 11: PL 40, 250; SF. PETRU CHRYSOLOG Sermo 142: PL 52, 579 s.; Sermo 143: PL 52, 583; SF. FULGENTIU DIN RUSPE, Epistola 17, VI, 12: PL 65, 458; SF. BERNARD, In laudibus Virginis Matris, Homilia III, 2-3: S.Bern.Op., IV, 1966, 36-38.
22. L. G., 55.
23. Ibid., 53.
24. Cf. PIUS IX, Scris. Ap. Ineffabilis Deus (8 dec.1854): Pii IX P.M. Acta, pars I, 616; VAT. II, L.G. 53.
25. Cf. SF. GERMANUS CONST., In Annuntiationem SS. Deiparae Hom.: PG 98, 327 s.; SF. ANDREAS CRET., Canon in B. Mariae Natalem, 4: PG 97, 1321 s; In Nativitatem B. Mariae, I: PG 97, 811 s.; Hom. in Dormitionem S. Mariae 1: PG 97, 1067 s.
26. Liturgia orelor din 15 august, Imn la Vesperele I și II; SF. PETRU DAMIAN, Carmina et preces, XLVII: PL 145, 934.
27. Divina Commedia, Paradiso, XXXIII, 1; cf. Liturgia orelor, mem. sf. Maria sîmbăta, Imnul II la Oficiul lecturilor.
28. Cf. SF.AUGUSTIN, De Sancta Virginitate, III, 3: PL 40, 398; Sermo 25, 7: PL 46, 937 s.
29. Const. dogm. despre Revelația divină Dei Verbum, 5.
30. Este un motiv clasic, tratat încă de Sf. Irineu: «După cum printr-o fecioară neascultătoare omul a fost lovit și, trântit la pământ, a murit, tot astfel, prin Fecioara cea ascultătoare de cuvântul lui Dumnezeu, omul, renăscut, a primit viața prin viață… Căci era drept și cuvenit… ca Eva să fie „reînnoită” în Maria pentru ca Fecioara să mijlocească pentru fecioară și astfel să nimicească și să șteargă neascultarea acelei fecioare prin ascultarea ei de Fecioară»: Expositio doctrinae apostolicae, 33: S. Ch. 62, 83-86; cf. și Adversus Haereses, V, 19, 1: S. Ch. 153, 248-250.
31. Dei Verbum, 5.
32. Ibid., 5; cf. L.G., 56.
33. L.G., 56.
34. Ibid., 56.
35. Cf. ibid., 53; SF.AUGUSTIN, De Sancta Virginitate, III, 3: PL 40, 398; Sermo 215, 4: PL 38, 1074; Sermo 196, I: PL 38, 1019; De peccatorum meritis et remissione, I, 29, 57: PL 44, 142; Sermo 25, 7: PL 46, 937 s.; SF.LEON CEL MARE, Tractatus 21, De natale Domini, I: CCL 138, 86.
36. Cf. Salita del Monte Carmelo, II, cap. 3, 4-6.
37. L. G., 58.
38. Ibid., 58.
39. Dei Verbum, 5.
40. Despre participarea sau «împreună-pătimirea» Mariei la moartea lui Cristos, cf. SF. BERNARD, In Dominica infra octavam Assumptionis Sermo, 14: S. Bernardi Opera, V, 1968, 273.
41. SF. IRINEU, Adversus Haereses, III, 22, 4: S. Ch. 211, 438-444; cf. L. G., 56, nota 6.
42. Cf. L.G., 56 și Sfinții Părinți citați la notele 8 și 9.
43. «Cristos este adevăr, Cristos este trup: Cristos adevăr în sufletul Ma- riei, Cristos trup în sânul Mariei»: SF. AUGUSTIN, Sermo 25 (Sermones ine- diti), 7: PL, 46, 938.
44. L.G., 60.
45. Ibid., 61.
46. Ibid., 62.
47. Sunt cunoscute cuvintele scrise de Origene despre Maria și Ioan aflați pe Calvar: «Evangheliile sînt pârga întregii Scripturi, iar pârga Evangheliilor este Evanghelia lui Ioan: nimeni nu îi poate culege înțelesul dacă nu și-a sprijinit capul pe pieptul lui Isus și nu a primit-o de la Isus pe Maria ca Mamă»: Comm. in Ioan. 1, 6: PG 14, 31; cf. SF.AMBROSIUS, Expos. Evang. sec. Lucam X, 129-131: CSEL 32/4, 504 s.
48. L.G. 54 și 53; al doilea text conciliar îl citează pe SF. AUGUSTIN, De Sancta Virginitate, VI, 6: PL 40, 399.
49. L.G., 55.
50. Cf. SF. LEON CEL MARE, Tractatus 26, de natale Domini, 2: CCL 138, 126.
51. L.G., 59.
52. SF.AUGUSTIN, De civitate Dei, XVIII, 51: CCL 48, 650.
53. L.G., 8.
54. Ibid., 9.
55. Ibid., 9.
56. Ibid., 8.
57. Ibid., 9.
58. Ibid., 65.
59. Ibid., 59.
60. Dei Verbum, 5.
61. L.G., 63.
62. Cf. ibid., 9.
63. Cf. ibid., 65.
64. Ibid., 65
65. Ibid., 65.
66. Cf. Ibid., 13.
67. Cf. Ibid., 13.
68. Cf. ibid., 13.
69. Cf. Missalul roman, formula consacrării potirului în Rugăciunile Euharistice.
70. L.G., 1.
71. Ibid., 13.
72. Ibid., 15.
73. Conc. ec. VATICAN II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 1.
74. L.G. 68, 69. Despre Maria ca promotoare a unității creștinilor și despre cultul Mariei în Orient, cf. LEON XIII, Enc. Adiutricem populi (5 sept. 1895): Acta Leonis, XV, 300-312.
75. Unitatis redintegratio, 20.
76. Cf. ibid., 19.
77. Ibid., 14.
78. Ibid., 15.
79. L.G., 66.
80. CONC. EC. CHALCED., Definitio fidei: Conciliorum Oec. Decreta, Bologna, 19733, 86 (DS 301).
81. Cf. Weddâs? Mâryâm (Laudele Mariei), care se află la sfârșitul Psaltirii etiopiene și conțin imnuri și rugăciuni către Maria pentru fiecare zi a săptămânii. Cf. și Matshafa Kidâna Mehrat (Cartea Legământului Îndurării); e de subliniat importanța acordată Mariei în imnologia și liturgia etiopiană.
82. Cf. SF. EFREM, Hymn. de Nativitate: Scriptores Syri, 82, CSCO, 186.
83. Cf. SF. GRIGORE DIN NAREK, Cartea de rugăciuni: S. Ch., 78, 160-163; 428-432.
84. CONC. OEC. NICEN. II: Conciliorum Oec. Decreta, Bologna 19733 135-138 (DS 600-609).
85. Cf. L.G., 59.
86. Cf. Unitatis redintegratio, 19.
87. L.G., 8.
88. Ibid., 9.
89. După cum se știe, cuvintele cântării Magnificat conțin sau evocă numeroase pasaje din Vechiul Testament.
90. Dei Verbum, 2.
91. Cf. de exemplu SF. IUSTINUS, Dialogus cum Tryphone Iudaeo, 100: Otto II, 358; SF. IRINEU, Adversus Haereses, III, 22, 4: S. Ch. 211, 439-445; TERTULLIANUS, De Carne Christi, 17, 4-6: CCL II, 904 s.
92. Cf. SF. EPIPHANUS, Panarion III, 2; Haer. 78, 18: PG 42. 727-730.
93. CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Instr. Libert? cristiana e liberazione (22 martie 1986), 97.
94. L.G., 60.
95. Ibid., 60.
96. Cf. formularea: mijlocitoare «ad Mediatorem» (către mijlocitorul) dată de SF. BERNARD, In dominica infra oct. Assumptionis Sermo, 2: S. Bern. Opera, V, 1968, 263. Maria, ca o oglindă curată, reflectă asupra Fiului toată slava și cinstea pe care o primește: Id, In Nativitate B. Mariae Sermo – De aquaeductu, 12: ed. cit., 283.
97. L.G., 62.
98. Ibid., 62.
99. Ibid., 61.
100. Ibid., 62.
101. Ibid., 61.
102. Ibid., 61.
103. Ibid., 62.
104. Ibid., 62.
105. Ibid., 62. Biserica mărturisește și celebrează în rugăciunile ei «rolul matern» al Mariei: rol de «întrepunere și iertare, de implorare și har, de reconciliere și pace» (cf. Prefața Missei Preacuratei Fecioare Maria, Mama și mijlocitoarea harului, în Collectio Missarum de Beata Maria Virgine, ed. typ. 1987, I, 120).
106. Ibid., 62.
107. Ibid., 62; cf. SF. IOAN DIN DAMASC, Hom. in Dormitionem, I, 11; II, 2, 14; III, 2: S. Ch. 80, 111 s.; 127-131; 157-161; 181-185; SF. BERNARD, In Assumptione Beatae Mariae Sermo, 1-2: S. Bernardi Opera, V, 1968, 228-238.
108. L.G., 59; Cf. PIUS XII Const. Apost. Munificentissimus Deus (1 nov. 1950): AAS 42 (1950) 769 – 771; Sf. Bernard o prezintă pe Maria scăldată în strălucirea gloriei Fiului ei: In Dominica infra oct. Assumpt. Sermo, 3: S. Bernardi Opera, V, 1968, 263 și urm.
109. L.G., 53.
110. Despre acest aspect esențial al mijlocirii Mariei, de implorare a îndurării de la Fiul ei, Judecătorul, cf. SF. BERNARD, In Dominica infra oct. Assumptionis Sermo, 1-2: S. Bernardi Opera, V, 1968, 262 și urm; LEON XIII, Enc. Octobri Mense (22 sept. 1891): Acta Leonis, XI, 299-315.
111. L.G., 55.
112. Ibid., 59.
113. Ibid., 36.
114. Ibid., 36.
115. Referitor la Maria Regină, cf. SF. IOAN DIN DAMASC, Hom. in Nativitatem, 6; 12; Hom. in dormitionem, I, 2, 12, 14; II, 11; III, 4: S. Ch. 80, 59 s.; 77 s; 83 s.; 113 s.; 117; 151 s.; 189-193.
116. L.G., 62.
117. Ibid., 63.
118. Ibid., 63.
119. Ibid., 66.
120. Cf. SF. AMBROSIUS, De Institutione Virginis, XIV, 88-89: PL 16, 341; SF. AUGUSTIN, Sermo 215, 4: PL 38, 1074; De Sancta Virginitate, II, 2; V, 5; VI, 6: PL 40, 397; 398 s.; Sermo 191, II, 3: PL 38, 1010 și urm.
121. Cf. L.G., 63.
122. Ibid., 64.
123. Ibid., 64.
124. Ibid., 64.
125. Ibid., 64.
126. Dei Verbum, 8; SF. BONAVENTURA, Comment. in Evang. Lucae, Ad Claras Aquas, VII, 53, n. 40; 68, n. 109.
127. L.G., 64.
128. Ibid., 63.
129. Cf. Ibid., 63.
130. După cum se știe, în textul grecesc expresia «??? ?? ???» înseamnă mai mult decât că Maria a fost primită de ucenic în sensul găzduirii și îngrijirii materiale, desemnând mai degrabă comunitatea de viață stabilită între ei de cuvintele lui Cristos în ceasul morții: cf. SF. AUGUSTIN, In Ioan. Evang. tract. 119, 3: CCL 36, 659: «A luat-o așadar într-ale sale, nu pe proprietățile lui, că nu avea nici una, ci în responsabilitatea lui, pe care și-o îndeplinea cu dăruire».
131. L.G., 62.
132. Ibid., 63.
133. Gaudium et spes, 22.
134. cf. PAUL VI, Cuvântarea din 21 noiembrie 1964: AAS 56 (1964), 1015.
135. PAUL VI, Profesiunea solemnă de credință (30 iunie 1968), 15: AAS 60 (1968), 438 și urm.
136. PAUL VI, Cuvântarea din 21 noiembrie 1964: AAS 56 (1964), 1015.
137. Ibid., 1016.
138. Gaudium et spes, 37.
139. Cf. SF. BERNARD, In Dominica infra oct. Assumptionis Sermo: S. Bernardi Opera, V, 1968, 262-274.
140. L.G., 65.
141. Cf. Enc. Fulgens corona (8 sept. 1953): AAS 45 (1953) 577-592. Pius X, în enciclica Ad diem illum (2 febr. 1904), cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri a Preacuratei Fecioare Maria, declarase și el un Jubileu extraordinar de câteva luni: Pii X P.M.Acta, I, 147-166.
142. Cf. L.G., 66-67.
143. Cf. SF. LUDOVIC MARIA GRIGNION DE MONTFORT, Traité de la vraie dévotion ? la S-te Vierge. Alături de acest sfânt poate fi pus și SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 200 de ani: cf., printre operele sale, Le glorie di Maria.
144. L.G., 69.
145. Omilia din 1 ianuarie 1987.
146. L.G., 69.
147. Dei Verbum, 2: «Prin această dezvăluire, Dumnezeu cel nevăzut… în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni… și comunică cu ei… pentru a-i chema și a-i primi în comuniunea sa».
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB
Publicarea în original: 25.03.1987
Publicarea pe acest sit: 05.07.2008
Etichete: Papa IP2