Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturgia Cuvântului la Lac Ste. Anne
marți, 26 iulie 2022
Iubiți frați și surori, âba-wash-did! Tansi! Oki! [bună ziua]
Este frumos pentru mine să fiu aici, pelerin cu voi și în mijlocul vostru. În aceste zile, astăzi în mod special, am fost impresionat de sunetul tamburinelor care m-au însoțit peste tot unde am mers. Aceste bătăi ale tamburinelor mi se păreau ecouri ale bătăilor multor inimi: inimile care, de-a lungul secolelor, au vibrat la aceste ape; inimile atâtor pelerini care au ritmat împreună pasul pentru a ajunge la acest „lac al lui Dumnezeu”! Aici se pot percepe cu adevărat bătăile corale ale unui popor pelerin, ale generațiilor care au pornit la drum spre Domnul pentru a experimenta opera sa de vindecare. Câte inimi au ajuns aici doritoare și istovite, apăsate de poverile vieții, și la aceste ape au găsit mângâierea și forța pentru a merge înainte! Și aici, cufundați în creație, există alte bătăi pe care le putem asculta, cele materne ale pământului. Și așa cum bătăile copiilor, încă din sânul matern, sunt în armonie cu cele ale mamelor, tot așa pentru a crește ca ființe umane avem nevoie să cadențăm ritmurile vieții la cele ale creației care ne dă viață. Astfel să mergem din nou astăzi la izvoarele de viață: la Dumnezeu, la părinți și, în ziua și în casa sfintei Ana, la bunici, pe care-i salut cu mare afect.
Transportați de aceste bătăi vitale, suntem acum aici, în tăcere, contemplăm apele acestui lac. El ne ajută să ne întoarcem și la izvoarele credinței. De fapt ne permite să peregrinăm ideal până la locurile sfinte: să ni-l imaginăm pe Isus, care a desfășurat mare parte din activitatea sa chiar pe malurile unui lac, Lacul Galileei. Acolo i-a ales și i-a chemat pe apostoli, a proclamat Fericirile, a relatat cel mai mare număr de parabole, a făcut semne și vindecări. Or, acel lac constituia inima „Galileei neamurilor” (Mt 4,15), o zonă periferică, de comerț, unde ajungeau diferite populații, colorând regiunea cu tradiții și culte disparate. Era vorba de locul cel mai distant, geografic și cultural, de puritatea religioasă, care se concentra la Ierusalim, la templu. Așadar putem să ne imaginăm acel lac, numit Marea Galileei, ca un cumul de diferențe: pe malurile sale se întâlneau pescari și vameși, centurioni și sclavi, farisei și săraci, bărbați și femei din cele mai variate proveniențe și straturi sociale. Acolo, chiar acolo, Isus a predicat Împărăția lui Dumnezeu: nu unor oameni religioși selecționați, ci unor populații diferite care veneau din mai multe părți ca și astăzi, a predicat primindu-i pe toți într-un teatru natural ca acesta. Dumnezeu a ales acel context poliedric și eterogen pentru a vesti lumii ceva revoluționar: de exemplu, „întoarceți obrazul celălalt, iubiți pe dușmani, trăiți ca frați pentru a fi fii ai lui Dumnezeu, Tată care face să strălucească soarele asupra celor buni și asupra celor răi și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (cf. Mt 5,38-48). Astfel chiar acel lac, „amestec de diversități”, a devenit sediul unei nemaiauzite vești de fraternitate; al unei revoluții fără morți și răniți, revoluția iubirii. Și aici, pe malurile acestui lac, sunetul tamburinelor care străbate secolele și unește oameni diferiți, ne duce până atunci. Ne amintește că fraternitatea este adevărată dacă îi unește pe cei distanți, că mesajul de unitate pe care cerul îl trimite pe pământ nu se teme de diferențe și ne invită la comuniune, la comuniunea diferențelor, pentru a reporni împreună, pentru că toți – toți! – suntem pelerini pe cale.
Fraților, surorilor, pelerini la aceste ape, ce anume putem lua de aici? Ne ajută să descoperim Cuvântul lui Dumnezeu. Profetul Ezechiel a repetat de două ori că apele care au izvorât din templu, pentru poporul lui Dumnezeu, „dau viața” și „vindecă” (cf. Ez 47,8-9).
Dau viața. Mă gândesc la bunicile care sunt aici cu noi, multe! Preaiubitelor, inimile voastre sunt izvoare din care a izvorât apa vie a credinței, cu care ați adăpat copii și nepoți. Mă impresionează rolul vital al femeilor în comunitățile indigene: ocupă un loc important deoarece sunt izvoare binecuvântate de viață nu numai fizică, ci și spirituală. Și, gândindu-mă la kokum ale voastre, mă gândesc din nou și la bunica mea. De la ea am primit prima vestire a credinței și am învățat că Evanghelia se transmite așa, prin duioșia îngrijirii și înțelepciunea vieții. Credința se naște rar citind o carte singuri în sufragerie, ci se răspândește într-un climat familial, se transmite în limba mamelor, cu dulcea cântare dialectală a bunicilor. Îmi încălzește inimă văzând aici atâția bunici și străbunici. Mulțumesc! Vă mulțumesc și aș vrea să spun celor care au bătrâni acasă, în familie: aveți o comoară! Păstrați între zidurile voastre un izvor de viață; vă rog, îngrijiți-vă de ei ca de moștenirea cea mai prețioasă de iubit și de păstrat.
Profetul spune că apele, în afară de a da viață, vindecă. Acest aspect ne duce iar pe malurile lacului Galileei, unde Isus „a vindecat mulți care aveau rău de diferite boli” (Mc 1,34). Acolo, „când s-a înserat, îi aduceau la el pe toți bolnavii” (v. 32). În această seară să ne imaginăm în jurul lacului cu Isus, în timp ce El se apropie, se apleacă și, cu răbdare, compasiune și duioșie, vindecă atâția bolnavi în trup și în spirit: posedați de diavoli, leproși, paralitici, orbi, dar și persoane istovite și descurajate, rătăcite și rănite. Isus a venit și vine iar să se îngrijească de noi, să mângâie și să vindece umanitatea noastră singură și epuizată. Tuturor, și nouă, adresează aceeași invitație: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Sau, ca în textul pe care l-am ascultat în această seară: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine și să bea” (In 7,37).
Fraților, surorilor, noi toți avem nevoie de vindecarea lui Isus, medic al sufletelor și al trupurilor. Doamne, așa cum oamenilor de pe malurile mării Galileei nu le era frică să strige nevoile lor, tot așa și noi în această seară, Doamne, venim la tine, cu durerea pe care o avem în noi. Îți aducem ariditățile noastre și truda noastră, îți aducem traumele violențelor îndurate de frații și surorile noștri indigeni. În acest loc binecuvântat, unde domnesc armonia și pacea, îți prezentăm dizarmoniile istoriilor noastre, efectele teribile ale colonizării, durerea de neșters a atâtor familii, bunici și copii. Doamne, ajută-ne să vindecăm rănile noastre. Știm că asta cere angajare, îngrijire și fapte concrete din partea noastră; dar știm de asemenea, Doamne, că singuri nu reușim. Ne încredințăm Ție și mijlocirii mamei tale și a bunicii tale.
Da, Doamne, ne încredințăm mijlocirii mamei tale și a bunicii tale, pentru că mamele și bunicile ajută la vindecarea rănilor inimii. În timpul dramelor cuceririi, Sfânta Fecioară Maria de Guadalupe a fost cea care a transmis credința dreaptă indigenilor, vorbind limba lor, îmbrăcând hainele lor, fără violențe și fără impuneri. Și puțin după aceea, cu venirea tiparului, au fost publicate primele gramatici și primele catehisme în limbi indigene. Cât bine au făcut în acest sens misionarii autentic evanghelizatori pentru a păstra în atâtea părți ale lumii limbile și culturile autohtone! În Canada, această „înculturare maternă” a avut loc prin lucrarea Sfintei Ana, unind frumusețea tradițiilor indigene și a credinței și plăsmuindu-le cu înțelepciunea unei bunici, care este mamă de două ori. Și Biserica este femeie, și Biserica este mamă. De fapt, n-a existat niciodată un moment în istoria sa în care credința să nu fie transmisă în limbă maternă, de către mame și de către bunici. În schimb, parte din moștenirea dureroasă pe care o înfruntăm se naște din faptul de a le fi împiedicat pe bunicile indigene să transmită credința în limba lor și în cultura lor. Această pierdere este cu siguranță o tragedie, dar prezența voastră aici este o mărturie de reziliență și de repornire, de pelerinaj spre vindecare, de deschidere a inimii la Dumnezeu care vindecă faptul de a fi comunitate. Acum noi toți, ca Biserică, avem nevoie de vindecare: avem nevoie să fim vindecați de ispita de a ne închide în noi înșine, de a alege apărarea instituției în locul căutării adevărului, de a prefera puterea lumească în locul slujirii evanghelice. Iubiți frați și surori, să ne ajutăm ca să dăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, contribuția noastră pentru a edifica o Biserică mamă așa cum îi place Lui: capabilă să îmbrățișeze fiecare fiu și fiică; deschisă la toți și care să vorbească fiecăruia și fiecăreia; care să nu meargă împotriva cuiva, ci să meargă în întâmpinarea oricui.
Mulțimile de la lacul Galileei care se îmbulzeau în jurul lui Isus erau formate îndeosebi din oameni obișnuiți, oameni simpli, care îi duceau Lui propriile nevoi și propriile răni. În mod asemănător, dacă vrem să ne îngrijim și să vindecăm viața comunităților noastre, nu putem decât să pornim de la săraci, de la cei mai marginalizați. Prea des ne lăsăm conduși de interesele câtorva care se simt bine; este necesar să știm să ascultăm durerea celor care, adesea în tăcere, în orașele noastre aglomerate și depersonalizate, strigă: „Nu ne lăsați singuri!”. Este și strigătul bătrânilor care riscă să moară singuri în casă sau abandonați într-o structură, sau al bolnavilor incomozi cărora, în locul afectului, le este administrată moartea. Este strigătul sufocat al tinerilor și al tinerelor mai mult interogați decât ascultați, care deleagă libertatea lor unui telefon mobil, în timp ce pe aceleași străzi alții de vârsta lor umblă pierduți, anesteziați de vreo distracție, pradă dependențelor care îi fac triști și nesuferiți, incapabili să creadă în ei înșiși, să iubească ceea ce sunt și frumusețea vieții pe care o au. Nu ne lăsați singuri este strigătul celor care ar vrea o lume mai bună, dar nu știu de unde să înceapă.
Isus, care ne vindecă și mângâie cu apa vie a Duhului său, în această seară în Evanghelie ne cere ca și din noi, din sânul celui care crede, „să țâșnească râuri de apă vie” (cf. v. 38). Iar noi, știm să adăpăm ariditățile fraților și surorilor? În timp ce noi continuăm să cerem mângâiere de la Dumnezeu, știm să o dăm și altora? De câte ori ne eliberăm de atâtea poveri interioare, de exemplu de faptul de a nu ne simți iubiți și respectați, tocmai începând să-i iubim pe alții în mod gratuit! În singurătățile și necazurile noastre Isus ne determină să ieșim, ne determină să dăm, ne determină să iubim. Și atunci, mă întreb: ce fac eu pentru cel care are nevoie de mine? Privind la populațiile indigene, gândindu-mă la istoriile lor și la durerea pe care au îndurat-o, ce fac eu pentru populațiile indigene? Ascult cu un pic de curiozitate lumească și mă scandalizez pentru cele întâmplate în trecut, sau fac ceva concret pentru ei? Mă rog, întâlnesc, citesc, mă documentez, mă las atins de istoriile lor? Și, privind la mine însumi, dacă mă aflu în suferință, îl ascult pe Isus care vrea să mă ducă în afara staulului necazului meu și mă invită să repornesc, să merg mai departe, să iubesc? Uneori, un mod frumos pentru a ajuta o altă persoană este acela de a nu-i da imediat ceea ce cere, ci de a o însoți, de a o invita să iubească, să devină dar. Pentru că în acest mod, prin binele pe care-l va putea face altora, va descoperi râurile sale de apă vie, va descoperi comoară unică și prețioasă care este ea.
Iubiți frați și surori indigeni, am venit pelerin și pentru a vă spune cât de prețioși sunteți pentru mine și pentru Biserică. Doresc ca Biserica să fie împletită între noi, așa cum sunt strânse și unite firele fularelor colorate pe care mulți dintre voi le purtați. Domnul să ne ajute să mergem înainte în procesul de vindecare, spre un viitor tot mai vindecat și reînnoit. Cred că este și dorința bunicilor voștri și a bunicilor noștri. Bunicii lui Isus, sfinții Ioachim și Ana, să binecuvânteze drumul nostru.