Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia de aniversare a vizitei la Lampedusa
Vatican, 8 iulie 2020
Psalmul responsorial ne invită astăzi la o căutare constantă a feței Domnului: „Căutați mereu fața Domnului. Căutați-l pe Domnul și puterea lui, căutați mereu fața lui” (Ps 104). Această căutare constituie o atitudine fundamentală a vieții credinciosului, care a înțeles că scopul ultim al propriei existențe este întâlnirea cu Dumnezeu.
Căutarea feței lui Dumnezeu este garanție a rezultatului bun al călătoriei noastre prin această lume, care este un exod spre adevărata țară promisă, patria cerească. Fața lui Dumnezeu este ținta noastră și este și steaua noastră polară, care ne permite să nu rătăcim calea.
Poporul lui Israel, descris de profetul Osea în prima lectură (cf. 10,1-3.7-8.12), în acea epocă era un popor rătăcit, care pierduse din vedere țara promisă și rătăcea în pustiul fărădelegii. Prosperitatea și bogăția abundentă au îndepărtat inima israeliților de Domnul și au umplut-o de falsitate și de nedreptate.
Este vorba de un păcat de care și noi, creștinii de astăzi, nu suntem imuni. „Cultura bunăstării, care ne face să ne gândim la noi înșine, ne face insensibili la strigătele celorlalți, ne face să trăim în bule de săpun, care sunt frumoase, dar nu sunt nimic, sunt iluzia neînsemnatului, a provizoriului, care duce la indiferența față de alții, ba chiar duce la globalizarea indiferenței” (Omilia la Lampedusa, 8 iulie 2013).
Apelul lui Osea ajunge la noi astăzi ca o invitație reînnoită la convertire, să ne îndreptăm ochii spre Domnul pentru o observa fața sa. Spune profetul: „Semănați pentru voi în dreptate și veți secera cu bunătate. Desțeleniți pentru voi un teren nou! Este timpul de a-l căuta pe Domnul până când va veni să plouă dreptatea pentru voi” (10,12).
Căutarea feței lui Dumnezeu este motivată de o dorință a întâlnirii cu Domnul, întâlnire personală, o întâlnire cu iubirea sa imensă, cu puterea sa care mântuiește. Cei doisprezece apostoli, despre care vorbește evanghelia de astăzi (cf. Mt 10,1-7), au avut harul de a-l întâlni fizic în Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu întrupat. El i-a chemat pe nume, pe fiecare în parte – am auzit asta -, privindu-i în ochi; și ei au privit fața sa, au ascultat glasul său, au văzut minunile sale. Întâlnirea personală cu Domnul, timp de har și de mântuire, comportă misiunea: „Mergând, predicați, spunând: «S-a apropiat împărăția cerurilor»” (v. 7). Întâlnirea și misiunea trebuie separate.
Această întâlnire personală cu Isus Cristos este posibilă și pentru noi, care suntem discipolii din al treilea mileniu. Îndreptați spre căutarea feței Domnului, putem să-l recunoaștem pe fața celor săraci, celor bolnavi, celor abandonați și celor străini pe care Dumnezeu îi pune pe drumul nostru. Și această întâlnire devine și pentru noi timp de har și de mântuire, investindu-ne cu aceeași misiune încredințată apostolilor.
Astăzi se împlinesc șapte ani, a șaptea aniversare a vizitei mele la Lampedusa. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, aș vrea să reafirm ceea ce le spuneam participanților la meeting-ul „Eliberați de frică” în februarie anul trecut: „Întâlnirea cu celălalt este și întâlnire cu Cristos. Ne-a spus el însuși asta. El este cel care bate la ușa noastră înfometat, însetat, străin, gol, bolnav, încarcerat, cerând să fie întâlnit și asistat. Și dacă am mai avea vreo îndoială, iată cuvântul său clar: «Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut» (Mt 25,40)”.
„Tot ce ați făcut…”, în bine și în rău! Acest avertisment este astăzi de o actualitate arzătoare. Ar trebui să-l folosim toți ca punct fundamental al examinării conștiinței noastre, pe care o facem în fiecare zi. Mă gândesc la Libia, la lagărele de detenție, la abuzurile și violențele ale căror victime sunt migranții, la călătoriile speranței, la salvări și la respingeri. „Tot ceea ce ați făcut… mie mi-ați făcut”.
Îmi amintesc de ziua aceea, în urmă cu șapte ani, chiar în sudul Europei, în acea insulă… Unii îmi povesteau propriile istorii, ceea ce au suferit pentru a ajunge acolo. Și existau traducători. Unul povestea lucruri teribile în limba sa, iar traducătorul părea că traduce bine; însă acesta vorbea așa de mult și traducerea era scurtă. „Dar – m-am gândit eu – se vede că această limbă pentru a se exprima are propoziții mai lungi”. Când m-am întors acasă, după-amiază, la recepție era o doamnă – pace sufletului său, a murit – care era fiică de etiopieni. Înțelegea limba și a privit întâlnirea la televizor. Și mi-a spus asta: „Ascultați, ceea ce traducătorul etiopian v-a spus nu este nici măcar un sfert din torturile, suferințele, pe care le-au trăit ei”. Mi-au dat versiunea „distilată”. Asta se întâmplă astăzi cu Libia: ne dau o versiune „distilată”. E adevărat, războiul este urât, știm asta, dar voi nu vă imaginați iadul care se trăiește acolo, în acele lagăre de detenție. Și acești oameni veneau numai cu speranța și de a traversa marea.
Fecioara Maria, Solacium migrantium, să ne ajute să descoperim fața Fiului său în toți frații și surorile constrânși să fugă din țara lor pentru multele nedreptăți de care încă este chinuită lumea noastră.
Documente pe teme asemănătoare: