Predica Papei la Liturghia cu noii Cardinali

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghie cu noii Cardinali
duminică, 15 februarie 2015

„Doamne, dacă vrei, poți să mă curăța”. Isus, cuprins de compătimire, a întins mâna, l-a atins și i-a spus: „Vreau, curăță-te!” (cf. Mc 1,40-41). Compătimirea lui Isus! Acel „a pătimi cu” care-l apropie de fiecare persoană suferindă. Isus nu se cruță, ba chiar se lasă implicat în durerea și în nevoia oamenilor, pur și simplu pentru că El știe și vrea „să pătimească cu”, pentru că are o inimă care nu se rușinează să aibă „compătimire”.

„Nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii” (Mc 1,45). Asta înseamnă că, în afară de a-l vindeca pe lepros, Isus a luat asupra sa și marginalizarea pe care legea lui Moise o impunea (cf. Lev 13,1-2.45-46). Lui Isus nu-i este frică de riscul de a suma suferința altuia, ci îi plătește prețul până la capăt (cf. Is 53,4).

Compătimirea îl face pe Isus să acționeze în concret: să-l reintegreze pe marginalizat. Și acestea sunt cele trei concepte-cheie pe care Biserica ne propune astăzi în liturgia Cuvântului: compătimirea lui Isus în fața marginalizării și voința sa de integrare.

Marginalizare: Moise, tratând juridic problema leproșilor, cere să fie îndepărtați și marginalizați din comunitate, atât timp cât durează răul lor, și îi declară „impuri” (cf. Lev 13,1-2.45-46).

Imaginați-vă câtă suferință și câtă rușine trebuia să simtă un lepros: fizic, social, psihologic și spiritual! El nu este numai victima bolii, ci simte că este și vinovatul ei, pedepsit pentru păcatele sale! Este un mort viu, „ca unul pe care tatăl său l-a scuipat în față” (cf. Num 12,14).

În afară de asta, leprosul provoacă frică, dispreț, dezgust și pentru aceasta este abandonat de rudele sale, evitat de celelalte persoane, marginalizat de societate, ba chiar societatea însăși îl expulzează și îl constrânge să trăiască în locuri depărtate de cei sănătoși, îl exclude. Și asta până acolo încât dacă un individ sănătos s-ar fi apropiat de un lepros, ar fi fost pedepsit cu severitate și adesea tratat, la rândul său, ca lepros.

Este adevărat, finalitatea acestei normative era aceea de a-i salva pe cei sănătoși, a-i proteja pe cei drepți, pentru a-i scăpa de orice risc, a marginaliza „pericolul” tratându-l fără milă pe cel contagiat. De fapt, așa a exclamat marele preot Caiafa: „Este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor și să nu piară întregul neam” (In 11,50).

Integrare: Isus revoluționează și zdruncină cu forță acea mentalitate închisă în frică și autolimitată de prejudecăți. Totuși, El nu abolește Legea lui Moise ci o duce la împlinire (cf. Mt 5,17), declarând, de exemplu, ineficacitatea contraproductivă a legii talionului; declarând că lui Dumnezeu nu-i este plăcută respectarea sâmbetei care disprețuiește pe om și îl condamnă; sau când, în fața femeii păcătoase, nu o condamnă, ba chiar o salvează de zelul orb al celor care erau deja gata s-o ucidă cu pietre fără milă, considerând că aplică Legea lui Moise. Isus revoluționează și conștiințele în Predica de pe Munte (cf. Mt 5), deschizând noi orizonturi pentru omenire și revelând pe deplin logica lui Dumnezeu. Logica iubirii care nu se bazează pe frică ci pe libertate, pe iubire, pe zelul sănătos și pe dorința mântuitoare a lui Dumnezeu: „Dumnezeu, mântuitorul nostru, … vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,3-4). „Milă vreau și nu jertfă” (Mt 12,7; Os 6,6).

Isus, noul Moise, a voit să-l vindece pe lepros, a voit să-l atingă, a voit să-l reintegreze în comunitate, fără „a se autolimita” în prejudecăți; fără a se adapta la mentalitatea dominantă a oamenilor; fără a se preocupa deloc de contagiere. Isus răspunde la implorarea leprosului imediat și fără obișnuitele amânări pentru a studia situația și toate eventualele consecințe! Pentru Isus ceea ce contează, mai ales, este să ajungă și să-i salveze pe cei de departe, să îngrijească rănile celor bolnavi, să-i reintegreze pe toți în familia lui Dumnezeu. Și acest lucru scandalizează pe cineva!

Și lui Isus nu-i este frică de acest tip de scandal! El nu se gândește la persoanele închise care se scandalizează chiar și pentru o vindecare, care se scandalizează în fața oricărei deschideri, a oricărui pas care nu intră în schemele lor mentale și spirituale, a oricărei mângâieri sau duioșii care nu corespunde obișnuințelor lor de gândire și purității lor ritualiste. El a voit să-i integreze pe cei marginalizați, să-i salveze pe cei care sunt în afara taberei (cf. In 10).

Sunt două logici de gândire și de credință: frica de a-i pierde pe cei salvați și dorința de a-i salva pe cei pierduți. Și astăzi se întâmplă, uneori, să ne aflăm la răscrucea acestor două logici: cea a învățătorilor legii, adică a marginaliza pericolul îndepărtând persoana contagiată, și logica lui Dumnezeu care, cu milostivirea sa, îmbrățișează și primește reintegrând și transfigurând răul în bine, condamnarea în mântuire și excluderea în vestire.

Aceste două logici străbat toată istoria Bisericii: a marginaliza și a reintegra. Sfântul Paul, realizând porunca Domnului de a duce vestea Evangheliei până la marginile pământului (cf. Mt 28,19), a scandalizat și a întâlnit rezistență puternică și ostilitate mare mai ales de la cei care cereau o respectare necondiționată a Legii mozaice și din partea păgânilor convertiți. Și sfântul Petru a fost criticat dur de comunitate când a intrat în casa centurionului păgân Corneliu (cf. Fap 10).

Drumul Bisericii, de la Conciliul din Ierusalim încoace, este mereu cel al lui Isus: al milostivirii și al integrării. Asta nu înseamnă a subevalua pericolele sau a face să intre lupii în turmă, ci a-l primi pe fiul rătăcitor căit; a vinde rănile păcatului cu determinare și curaj; a sufleca mânecile și a nu rămâne să privim în mod pasiv suferința lumii. Drumul Bisericii este acela de a nu condamna veșnic pe nimeni; de a revărsa milostivirea lui Dumnezeu la toate persoanele care o cer cu inimă sinceră; drumul Bisericii este tocmai acela de a ieși din propriul țarc pentru a merge să-i caute pe cei de departe în „periferiile” esențiale ale existenței; acela de a adopta integral logica lui Dumnezeu; de a-l urma pe Învățătorul care a spus: „Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii; nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la convertire” (Lc 5,31-32).

Vindecându-l pe lepros, Isus nu aduce nicio daună celui care este sănătos, ba chiar îl eliberează de frică; nu-i aduce un pericol ci îi dăruiește un frate; nu disprețuiește Legea ci îl apreciază pe om, pentru care Dumnezeu a inspirat Legea. De fapt, Isus îi eliberează pe cei sănătoși de ispita „fratelui mai mare” (cf. Lc 15,11-32) și de povara invidiei și a murmurării „lucrătorilor care au suportat povara zilei și arșița” (cf. Mt 20,1-16).

Prin urmare: caritatea nu poate să fie neutră, aseptică, indiferentă, lâncedă sau imparțială! Caritatea contagiază, pasionează, riscă și implică! Deoarece caritatea adevărată este mereu nemeritată, necondiționată și gratuită! (cf. 1Cor 13). Caritatea este creativă în a găsi limbajul corect pentru a comunica cu toți cei care sunt considerați incurabili, deci de neatins. A găsi limbajul corect… Contactul este adevăratul limbaj comunicativ, același limbaj afectiv care a transmis leprosului vindecarea. Câte vindecări putem face și transmite învățând acest limbaj al contactului! Era un lepros și a devenit vestitor al iubirii lui Dumnezeu. Spune Evanghelia: „Însă el, ieșind, a început să proclame tuturor și să răspândească vestea” (Mc 1,45).

Dragi noi cardinali, aceasta este logica lui Isus, acesta este drumul Bisericii: nu numai să primească și să integreze, cu curaj evanghelic, pe cei care bat la ușa noastră, ci să iasă, să meargă ca să caute, fără prejudecăți și fără frică, pe cei de departe manifestându-le gratuit ceea ce noi am primit gratuit. „Cine spune că rămâne în [Cristos], trebuie să se comporte și el așa cum s-a comportat El” (1In 2,6). Disponibilitatea totală în a-i sluji pe alții este semnul nostru distinctiv, este unicul nostru titlu de onoare!

Și gândiți-vă bine, în aceste zile în care ați primit titlul de cardinal, să invocăm mijlocirea Mariei, Mama Bisericii, care a suferit personal marginalizarea din cauza calomniilor (cf. In 8,41) și a exilului (cf. Mt 2,13-23), pentru ca să ne dobândească să fim slujitori fideli față de Dumnezeu. Să ne învețe ea – care este Mama – să nu ne fie frică să primim cu duioșie pe cei marginalizați; să ne îmbrace cu răbdare în a-i însoți pe drumul lor, fără a căuta rezultatele unui succes lumesc; să ni-l arate pe Isus și să ne facă să mergem ca El.

Dragi frați noi cardinali, privind la Isus și la Mama noastră, vă îndemn să slujiți Biserica în așa fel încât creștinii – edificați de mărturia noastră – să nu fie ispitiți să stea cu Isus fără a voi să stea cu cei marginalizați, izolându-se într-o castă care nu are nimic autentic eclezial. Vă îndemn să-l slujiți pe Isus răstignit în fiecare persoană marginalizată, pentru orice motiv; să-l vedeți pe Domnul în fiecare persoană exclusă căreia îi este foame, căreia îi este sete, care este goală; Domnul care este prezent și în cei care au pierdut credința, sau care s-au îndepărtat de trăirea propriei credințe, sau care se declară atei; Domnul care este în închisoare, care este bolnav, care nu are loc de muncă, este persecutat; Domnul care este în cel lepros – în trup sau în suflet -, care este discriminat! Nu-l descoperim pe Domnul dacă nu-l primim în mod autentic pe cel marginalizat! Să ne amintim mereu de imaginea sfântului Francisc căruia nu i-a fost frică să-l îmbrățișeze pe lepros și să-i primească pe cei care suferă orice gen de marginalizare. În realitate, iubiți frați, pe evanghelia celor marginalizați se joacă și se descoperă și se revelează credibilitatea noastră!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.02.2015
Publicarea pe acest sit: 17.02.2015
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?