Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu

Așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos
și să învie din morți a treia zi

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului
și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos 2010

Florentin, prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor și de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate și iubiților credincioși greco-catolici împreună rugători, precum și tuturor creștinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare și creștinească salutare la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Vă aduc aminte fraților, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care ați și primit-o, întru care stați, prin care sunteți mântuiți; (…) Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; și a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi» (cf. I Cor 15,1-3).

Iubiți credincioși,

Continuând ultimul mesaj pastoral cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului, vă propun să aprofundăm împreună prorociile Sfintelor Scripturi despre Patima, Moartea și Învierea Domnului, pentru a pătrunde mai adânc în tainele providențialului plan de mântuire a neamului omenesc, în care suntem fiecare dintre noi cuprinși. Astfel vom înțelege că atât patimile și moartea răscumpărătoare prin răstignire, cât și glorioasa înviere a Domnului au fost prevestite cu multe secole înainte prin proroci și nu au fost doar un joc al întâmplărilor, un concurs defavorabil de împrejurări, ci a fost voința lui Dumnezeu ca Dreptul, Sluga Sa (cf. Is 53,11) să fie «pedepsit pentru mântuirea noastră» (cf. Is 53,5).

De asemenea, vom înțelege că Slujitorul lui Dumnezeu, marele Preot, Domnul nostru Isus Hristos, vine pentru a se aduce Jertfă de ispășire pentru păcatele noastre, fiind deplin conștient de misiunea Sa răscumpărătoare și dorind să împlinească întru totul Sfintele Scripturi.

În timpul vieții Sale publice, fiind împreună cu ucenicii Săi, Isus vestește adeseori momente din cadrul patimilor, morții și învierii Sale (Mc 10,33-34; Mt 20,18-19; Lc 18,31-33). Meditând asupra acestor prevestiri ale Mântuitorului, înțelegem că El a mers în mod conștient și liber pe acest drum al patimilor. Nu a fost nici trădarea lui Iuda, nici judecata cu martori mincinoși în fața sinedriului, nici nehotărârea și frica lui Pilat, nici strigătele poporului care cerea răstignirea și eliberarea lui Baraba, care au decis soarta lui Isus. Dincolo de toți cei care au avut impresia că și-au impus propria voință cu forța sau cu viclenia, și mult mai presus de aceștia, a fost Voința lui Dumnezeu și Planul Său mântuitor pentru răscumpărarea păcatelor noastre, așa cum au prezis în scrierile lor, cu multe secole mai înainte, prorocii (cf. Ps 21; 68; Is 53; 59; 62; Zah 11; 12, etc.). După cum pedagogia divină a descoperit treptat omenirii misterul întrupării, în mod asemănător dezvăluie treptat și misterul răscumpărării. Mai întâi prin scrierile Vechiului Testament, prin revelații făcute patriarhilor, regilor sau prorocilor și chiar prin prevestirile făcute de către Isus și de cei din timpul Noului Legământ.

1. Vechiul Testament anticipează Patima Domnului. Marele Preot prevestit.

«El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat » (Is 53,5).

Cea dintâi prevestire a răscumpărării mântuitoare răsună încă în raiul pământesc prin vocea Tatălui ceresc: «Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul» (cf. Gen 3,15). Binecuvântările făgăduite patriarhilor Avraam, Isaac și Iacob pot fi considerate prorocii despre poporul răscumpărat prin Hristos (Unsul lui Dumnezeu, Mesia). Jertfa lui Isaac, unicul fiu iubit al patriarhului Avraam, pe care acesta este gata să o aducă la porunca divină, prefigurează jertfa Unicului Fiu iubit al lui Dumnezeu. Isaac a fost salvat prin intervenția îngerească, dar Fiul Său unic Isus Hristos va bea paharul suferinței până la capăt, trecând pragul sacrificiului suprem al morții (cf. Gen 22,1-13).

Patriarhul Iacob, pe patul morții, vorbește fiilor săi despre Împăciuitorul care va veni și căruia i se vor supune toate popoarele. El «va lega de viță asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale. Va spăla în vin haina Sa și în sânge de strugure veșmântul Său» (cf. Gen 49,10-11).

Mielul pascal fără de prihană din timpul lui Moise, ale cărui oase nu se vor zdrobi (cf. Ex 12,5.10.46) și semnul sângelui său care va feri casele de moarte (cf. Ex 12,13.23-24), îl prefigurează pe Isus, «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (cf. Io 1,29). Așa va fi prezentat de către Ioan Botezătorul, lui Andrei și Ioan, ca Mielul lui Dumnezeu, Căruia nu-i vor fi zdrobite oasele pe Cruce (cf. Io 19,33.36), iar Sângele Său va dobândi viața veșnică (cf. Io 6,53-54).

Șarpele de aramă înălțat de Moise pe stâlp, în deșert, pentru ca poporul privindu-l, să fie vindecat de mușcătura șerpilor veninoși (cf. Num 21,4-9), este de asemenea o prefigurare a Celui care urma să fie înălțat pe Cruce (cf. Io 3,14-15).

În cartea psalmilor ca și între scrierile prorocilor poporului Israel, găsim scene care zugrăvesc, sub inspirație divină, chipul Slujitorului suferind. Acestea redau uneori cu multe detalii episoade, atitudini, trăiri sau expresii rostite în timp, mult mai târziu și identificate de către evangheliști cu momente ale patimilor Mântuitorului Isus Hristos.

Psalmistul David contemplă în viziune pe Acela care, încă de la nașterea Sa, și-a pus speranța în Dumnezeu, invocând ajutorul Său (cf. Ps 21,9-11). Apoi descrie situația cutremurătoare în care se află, înconjurat fiind de tauri și lei amenințători (cf. Ps 21, 12-13), simțind cum inima i se topește ca ceara, tăria i se uscă precum un vas de lut și limba i se lipește de cerul gurii (cf. Ps 21,15-16). Pare că psalmistul ascultă o voce de dincolo de timp a unui sclav torturat, care redă trăirile Sale: «Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau și se uitau la mine. Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorți» (Ps 21,18-20) și glasul celui torturat continuă «Zdrobit a fost sufletul meu de ocări și necaz (…) Și mi-au dat spre mâncarea mea fiere și în setea mea m-au adăpat cu oțet» (cf. Ps 68,23.25). E limpede că se descrie situația unui sclav, a unui servitor, condamnat la moarte, dar nu orice moarte, ci cutremurătoarea moarte prin răstignire; care, după ce mai întâi fusese deja torturat și batjocorit, a fost dezbrăcat iar hainele de pe el au fost luate și jucate la sorți.

Psalmul 21 redă „ad litteram” strigătul Celui chinuit, care a răsunat de la înălțimea Crucii răscumpărătoare: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (cf. Ps 21,1; Mt 26,46; Mc 15,34). Servul torturat se simte socotit cu cei care se coboară în groapă și simte cum viața lui s-a apropiat de iad, așezat fiind «în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate și în umbra morții» (cf. Ps 87,3-4.6; Lc 23,53).

Prorocul Zaharia aude în revelație vocea Domnului care îi spune «aruncă olarului prețul acela scump cu care Eu am fost prețuit de ei», Cuvânt care descrie episodul trădării Domnului și precizează chiar prețul de 30 de arginți care a fost simbria trădătorului (cf. Zah 11,12-13; Mt 26,15; 27,7-10).

Cele mai clare prorocii despre Patima Domnului sunt cele ale profetului Isaia, fiul lui Amos. El privește în revelație divină pe Servitorul suferind, Dreptul, Sluga Domnului (cf. Is 42,1; 53,11) și îi contemplă fața schimonosită, chipul respingător, ce nu se mai aseamănă cu chipul oamenilor (cf. Is 52,14; 53,2), privit ca «cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței» (cf. Is 53,3). Torturat și chinuit, El s-a supus cu blândețe și fără împotrivire «ca un miel spre înjunghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa» (cf. Is 53,7), a acceptat suferința și chiar și-a oferit trupul spre pătimire «spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri și fața mea nu am ferit-o de rușinea scuipărilor» (cf. Is 50,6). El și-a dat viața spre moarte și cu cei făcători de rele a fost socotit (cf. Is 53,12).

Toate aceste prorocii redau scene sau trăiri pe care evangheliștii le vor regăsi în timpul patimilor Mântuitorului nostru Isus Hristos, Servitorul suferind (cf. Io 19,37; Lc 23,34-35; Mt 27,34-35; Mc 15,23-24).

Prorocul Isaia explică limpede și motivul acestor suferințe înfricoșătoare: «El a luat asupra Sa durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat (…) El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre…» (cf. Is 53,4-5). Altfel spus, pedeapsa pe care fiecare păcătos s-ar fi cuvenit să o ispășească pentru propriile fărădelegi și păcate, cu toate durerile și suferințele ei, a fost luată asupra Sa căci «…El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat» (cf. Is 53,5). Aceasta este esența actului răscumpărător, nucleul de forță al Misterului răscumpărării: El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră.

Iată răspunsul la întrebarea pe care chiar și astăzi unii și-o mai pun: De ce a permis Dumnezeu patima și moartea înfricoșătoare a Fiului Său? Acesta a fost Planul divin de mântuire prevestit încă dintru început (cf. Gen 3,15), promis și făgăduit patriarhilor, prorocit în cântările psalmilor și în scrierile prorocilor. Este planul Celui Atotștiutor care își descoperă prin împlinirea prorociilor înțelepciunea Providenței divine: «Eu vestesc sfârșitul și mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Și zic: Planul Meu va dăinui și toată voia Mea o voi face! (…) Am vorbit, voi împlini; am hotărât, voi înfăptui!» (cf. Is 46,10-11).

2. Isus prevestește patimile Sale. Marele Preot jertfă.

«Iată ne suim la Ierusalim și se vor împlini toate cele scrise prin proroci despre Fiul Omului » (Lc 18,31).

Prorociile patimilor și morții răscumpărătoare a Domnului nu se limitează doar la timpul Vechiului Legământ, ci continuă prin aleșii poporului lui Dumnezeu, care au crezut în cuvintele Scripturilor și așteptau cu încredere și cu teamă sfânta eliberare din sclavia păcatului. Evangheliile ne vorbesc despre prevestirile preotului Zaharia, ale dreptului Simeon, ale prorociței Ana și ale măritului proroc Ioan Botezătorul. Însă revelația deplină și clară este cea făcută de însuși Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru Isus Hristos.

După cum aflăm din Evanghelia de la Luca, Isus cunoștea din educația primită Sfintele Scripturi încă din copilărie. La doisprezece ani părinții Săi, care îl căutau îngrijorați, îl regăsesc în templul din Ierusalim «în mijlocul învățătorilor ascultându-i și întrebându-i; și toți se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui» (Lc 2,46-47), iar răspunsul pe care îl oferă reflectă deja conștiința legăturii Sale cu Tatăl ceresc: «nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu» (cf. Lc 2,48).

Încă de la începutul misiunii Sale publice, Isus vorbește metaforic despre zilele care vor veni, când El, Mirele, va fi luat și-atunci prietenii Mirelui vor posti (cf. Mc 2,20; Mt 9,15).

Prin semne simbolice Isus prevestește Patima și Moartea Sa, iudeilor. Celor care cu viclenie cer să vadă un semn, le oferă mai întâi semnul lui Iona: «precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți» (cf. Mt 12,40; Lc 11,30; Iona 2,1), apoi le vorbește despre dărâmarea și reconstruirea templului (cf. Io 2,18-21) și despre momentul când vor înălța pe Fiul Omului (cf. Io 8,28). Lor le adresează pilda lucrătorilor viei, care ucid pe unicul fiu al stăpânului viei, ca o paradigmă a vieții și misiunii Sale (cf. Mt 21,33-41; Mc 12,7-8; Lc 20,9-16), iar lui Nicodim, un fruntaș al iudeilor, îi amintește semnul șarpelui înălțat de Moise în deșert pe stâlp, ca o prefigurare a înălțării Sale pe lemnul Crucii (cf. Io 3,14). Gestul simbolic al ungerii cu mir din casa lui Simon, în Betania, Isus îl interpretează ca o prefigurare a ungerii dinaintea înmormântării Sale (cf. Mt 26,12; Mc 14,8; Io 12,7).

Isus prevestește mai apoi patima Sa și ucenicilor, vorbindu-le doar despre suferințele, Moartea și Învierea Sa (cf. Mc 8,31; Lc 9,22). Mai târziu, le expune în detaliu cele ce aveau să I se întâmple: «Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; îl vor osândi la moarte îl vor da în mâna păgânilor. Îl vor batjocori, îl vor scuipa, îl vor biciui, îl vor omorî, dar după trei zile va învia» (cf. Mt 20,18-19; Mc 10,35; Lc 18,32-33). Le vorbește simbolic despre paharul pe care va trebui să-l bea și botezul cu care va trebui să fie botezat (cf. Mc 10,38; Lc 12,50), apoi urcând spre Ierusalim împreună cu ei, le explică misiunea Sa de a împlini voința Tatălui, așa cum fusese prorocită cu multe veacuri mai înainte: «se vor împlini toate cele scrise prin proroci despre Fiul Omului» (cf. Lc 18,31). În continuare, arătându-le importanța slujirii cu smerenie le mărturisește că merge spre patimi deplin conștient de scopul misiunii Sale: «Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți» (cf. Mt 20,28; Mc 10,45). Le oferă apoi metafora simbolică a bobului de grâu care trebuie să moară pentru a aduce multă roadă, prefigurare a morții și învierii Sale (cf. Io 12,24).

Când ceasul preamăririi Fiului Omului a sosit (cf. Io 12,23), chiar dacă sufletul Său este tulburat, El nu va cere Tatălui să fie izbăvit de ceasul pătimirii, pentru că are conștiința deplină a propriei misiuni: «pentru aceasta am venit în ceasul acesta» (cf. Io 12,27). El prevestește din nou moartea Sa prin răstignire, dar și efectul ei mântuitor asupra întregului neam omenesc «când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine» (cf. Io 12,32).

La Cina cea de taină Isus prevestește ceea ce va urma. Știe că va fi trădat, știe și pe cel care avea să-L vândă (cf. Mt 23,25; Io 13,11.26), dar nu-i pronunță numele, ba chiar mai mult îi spală și lui picioarele, îl primește la masa comună. Isus pomenește doar de fiul pierzării, cel care îl va vinde și va pieri pentru ca să se împlinească Scriptura (cf. Io 17,12; Ps 108,1-5.15). De asemenea, știind că va fi abandonat de către apostoli în seara aceea (cf. Zah 13,7; Mt 26,31) și tăgăduit chiar de către Petru, cel care se arătase atât de zelos și sigur pe sine, Isus îi dezvăluie cu exactitate momentul întreitei lepădări, atenționându-l: «tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine» (cf. Mc 14,30; Lc 22,21-23.34; Io 13,38). În drum spre Muntele Măslinilor, El repetă prevestirea patimilor Sale anunțată de Scripturi: «trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta „Și cu cei fără de lege s-a socotit”, căci cele despre Mine au ajuns la sfârșit» (cf. Lc 22,37). Isus recunoaște chiar și semnul trădării, pe care vânzătorul îl oferise pentru identificare, sărutul lui Iuda (cf. Lc 22,48), dar i se supune cu smerenie. Lui Petru care lovise cu sabia pe sluga arhiereului, îi amintește că ar putea dispune oricând de ajutorul legiunilor îngerești, arătându-i necesitatea împlinirii Scripturilor (cf. Mt 26,53-54). Celor care au ieșit să-l prindă ca pe un tâlhar, cu săbii și ciomege, Isus le arată că știe motivația profundă a tuturor acestor fapte: «toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile prorocilor» (cf. Mt 26,56; Mc 14,49).

Astfel începe drumul patimilor, menite să împlinească la fiecare pas cuvintele prorociilor Sfintelor Scripturi. Isus se supune «ca un miel blând» biciuirii și încoronării cu spini, rămânând «fără glas» înaintea învinuirilor nedrepte ce i se aduc (cf. Io 19,1-9; Is 53,7). Patima Domnului continuă cu calea Crucii, răstignirea între răufăcători, împărțirea hainelor (cf. Ps 21,20; Lc 23,34), batjocura căpeteniilor și ostașilor (cf. Ps 21,19; 34,14-15; Lc 23,35-38; Io 19,23-24). Urmează apoi ultimele cuvinte rostite de la înălțimea Crucii: «Părinte în mâinile Tale încredințez sufletul Meu» (cf. Ps 30,5; Lc 23,46), strigătul de la ceasul al nouălea: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?» (cf. Mt 27,46; Mc 15,34; Ps 21,1). După ce-și atinge buzele de buretele îmbibat în oțet (cf. Io 19,28; Ps 68,25), Isus pronunță cuvântul ce încheie misiunea Sa pământească «s-a împlinit» și apoi moare (cf. Io 19,30). Deci, până în ultima clipă a vieții, Mântuitorul a fost conștient că șirul zilelor vieții Sale pământești a avut un singur scop, acela de a împlini Planul divin al Tatălui, așa cum fusese prevestit de-a lungul istoriei prin Sfintele Scripturi. Nu este un strigăt de deznădejde, chiar dacă e rostit cu ultima suflare de viață de la înălțimea Crucii, ci un strigăt al victoriei finale a Celui care, detașat de voința proprie, a acceptat liber să ia chip de rob și «s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte și încă moartea pe Cruce» (cf. Fil 2,6-7). De aceea, acum, El poate rosti biruitor: «s-a împlinit». În pofida tuturor ispitirilor celui rău, a tentațiilor și suferințelor umane, misiunea răscumpărătoare a fost împlinită, Dumnezeu a învins!

Isus Hristos, Marele Preot, prin viața lui a împlinit întru toate voința planului divin de mântuire. Prorociile Vechiului Testament se împlinesc iar prevestirile pe care Isus-Însuși le face se realizează chiar în cele mai mici detalii, de pildă, cine ar fi putut să cunoască cu precizie cântarea cocoșului după momentul lepădărilor lui Petru?

Cu siguranță nimeni nu cunoștea atât de bine Planul providenței divine decât Fiul, Preotul veșnic, cel trimis pentru a împlini voința Tatălui (cf. Io 6,38). Deci patima și moartea pe Cruce constituie pentru Isus o alegere liberă, o Jertfă conștientă, desăvârșită, din iubire și ascultare față de voința Tatălui. În deplină libertate, El și-a urmat cu fidelitate misiunea pentru care a fost rânduit și a împlinit în fiecare clipă a vieții Sale voința Tatălui. Se dezvăluie astfel, chipul lui Isus, Marele Preot și Jertfă deopotrivă, așa cum rostim în rugăciunea Sfintei Liturghii «căci Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce te împărțești Hristoase Dumnezeul nostru…» (anafora Sf. Ioan Gură de Aur).

Vom fi poate tentați să afirmăm cât de greu i-a fost lui Isus, ca om, să se conformeze planului providenței divine, prevestit cu secole mai înainte prin prorociile Vechiului Legământ. Dar, dacă ne gândim bine, același aspect este valabil și pentru viața noastră, a tuturor celor care prin Taina Sf. Botez «ne-am îmbrăcat în Hristos» (cf. Gal 3,27). Căci, pentru a putea dobândi mântuirea sufletelor noastre este nevoie să ne preocupăm în fiecare clipă a vieții să alegem și să înțelegem voința lui Dumnezeu, așa cum este deja înscrisă în Planul divin, menit să ne conducă pe drumul sigur al bucuriei în fericirea veșnică. Aceasta trebuie să fie scopul pelerinajului nostru pământesc: o întoarcere, o convertire spre fericirea raiului redeschis prin Patima, Moartea și Învierea Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos, Marele Preot.

3. Împlinirea prorociilor prin Învierea Domnului. Marele Preot răscumpărător.

«Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Și le-a spus că așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învie din morți a treia zi» (Lc 24,45-46).

În scrierile Vechiului Testament, atât în Psalmi cât și în scrierile profetice, observăm această contradicție aparentă între umilirea, suferința, slăbiciunile, chinurile și moartea Slujitorului celui drept, pe de o parte și măreția, gloria, puterea, tăria și strălucirea aceluiași Slujitor al Domnului, pe de altă parte. De fapt, nu se poate vorbi de pătimire și moarte, fără a privi mai departe spre scopul răscumpărător și spre bucuria învierii. Pedagogia divină, cu înțeleaptă și paternă grijă, pregătea sufletele pentru revelarea marelui mister al răscumpărării noastre din păcat.

Să recitim câteva dintre prorociile ce prevestesc zorile învierii. Psalmistul David redă bucuria celui ce a nădăjduit spre Domnul, L-a ales ca parte a moștenirii sale, și L-a văzut mereu înaintea sa. De aceea, trupul său se va sălășlui întru speranță iar sufletul său nu va fi lăsat în iad, căci cel cuvios nu va vedea stricăciunea (cf. Ps 15,1.5.8.9-10). Astfel, el poate cânta cu bucurie: «Cunoscute mi-ai făcut căile vieții; umplea-mă-vei de veselie cu fața Ta și la dreapta Ta de frumuseți veșnice mă vei sătura» (cf. Ps 15,11).

Prorocul Isaia privește în viziune lumina strălucitoare, care răsare poporului ce stătea în întuneric și în umbra morții (cf. Is 9,1; Mt 4,16) și exclamă cu bucurie: «Trezește-te, trezește-te, îmbracă-te cu puterea ta Sioane, înveșmântează-te în haine de sărbătoare Ierusalime, cetate sfântă!» (cf. Is 52,12). Atunci Cetatea Sfântă va fi îmbrăcată în strălucire: «Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta și mărirea Domnului peste tine a răsărit!» (cf. Is 60,1). Domnul merge înaintea poporului Său, iar Sluga Sa se va înălța pe culmile slavei (cf. Is 52,12-13). El vestește până la marginile pământului: «Mântuitorul tău vine! El vine cu plata, și răsplătirile merg înaintea Lui!» (cf. Is 62,11), iar cei din poporul sfânt se vor numi de acum «răscumpărați ai Domnului» (cf. Is 62,12).

Sunt imagini de bucurie, în care se alătură strălucirea Ierusalimului, lumina Domnului, venirea Mântuitorului și bucuria poporului răscumpărat. Pare că este o altă lume care se deschide, o lume a fericirii viitoare.

În prevestirile făcute ucenicilor Săi, Isus, după ce enumeră momentele patimilor, adaugă de fiecare dată «dar a treia zi va învia» (cf. Mc 9,31).

După scena „Schimbării la față”, Isus atrage atenția ucenicilor Săi să nu spună nimănui ceea ce au văzut «până când Fiul Omului va învia din morți» (cf. Mt 17,9). Mai târziu explică ucenicilor scopul prevestirilor patimilor Sale, pentru ca atunci când cuvintele Sale aveau să devină realitate, ei să creadă: «v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeți când se vor întâmpla» (cf. Io 14,29).

La Cina cea de taină după ce mai întâi prevestește apostolilor că-L vor abandona, precizează: «după învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea» (cf. Mt 26,32). Deci, așa cum a mers deplin conștient spre Patima Sa, la fel a cunoscut mai înainte și a prevestit și Învierea Sa. Aceasta o confirmă și îngerii aflați la mormântul gol, care vestesc femeilor mironosițe Învierea Domnului și apoi le reamintesc profeția pe care Isus o făcuse: «Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși, să fie răstignit iar a treia zi să învie» (cf. Lc 24,7).

După Învierea Sa, Isus însoțește drumul celor doi ucenici spre Emaus, ascultându-i și dojenindu-i pentru necredința lor: «O, nepricepuților și zăbavnici cu inima să credeți toate câte au spus prorocii!» (cf. Lc 24,25). În continuare El le arată că trebuia să se întâmple acestea pentru că așa fusese scris, începând apoi să le explice «de la Moise și de la toți prorocii, din toate Scripturile cele despre El» (cf. Lc 24,27).

Arătându-se înviat apostolilor, le amintește cuvintele spuse fiind încă împreună cu ei «trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci și în psalmi» (cf. Lc 24,44). Cu alte cuvinte, le arată că exista un plan al Providenței divine revelat în parte prorocilor, pe care El îl prevestise în timpul vieții Sale publice. Apostolii însă nu au înțeles cuvintele Sale, și chiar s-au temut atunci să-l întrebe mai mult (Lc 9,45). Înainte de Înălțarea Sa la ceruri, Mântuitorul înviat le conferă un har special pentru a înțelege Cuvântul divin, «le deschide mintea pentru a pricepe Scripturile» (cf. Lc 24,45) și repetă apoi pecetluind afirmația făcută «așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învie din morți a treia zi» (cf. Lc 24,46).

După înălțarea la ceruri, rememorând cuvintele lui Isus și recitind cuvintele Scripturilor la lumina Învierii Sale, ucenicii au înțeles că El cunoștea atât planul divin, cât și rolul Patimii Sale răscumpărătoare și al Învierii Sale triumfătoare.

Ca urmare, apostolii își vor începe misiunea lor de vestitori ai Cuvântului arătând că Misterul morții și Învierii Mântuitorului Isus Hristos este, de fapt, o împlinire a prorociilor Vechiului Testament.

Astfel, Petru, corifeul apostolilor, plin de harul Spiritului Sfânt, va explica poporului că Patima, Moartea și Învierea lui Isus fac parte din Planul divin prevestit de proroci: «pe Începătorul vieții L-ați omorât, pe care însă Dumnezeu L-a înviat din morți. (…)Dumnezeu a împlinit astfel cele ce vestise dinainte prin gura tuturor prorocilor…» (cf. Fapte 3, 15-18). Iar Pavel, apostolul neamurilor va predica în sinagoga din Antiohia despre momentele patimii și morții lui Isus ca «împlinire a toate cele scrise despre El» (cf. Fapte 13,29), amintind apoi despre făgăduința făcută părinților și împlinită prin Învierea lui Isus (cf. Fapte 13,33; Ps 2,7).

Această bună-vestire a prorocilor, împlinită de Marele Preot răscumpărător, Isus Hristos, este continuată și astăzi de către cei care au primit, prin harul Sfintei Preoții misiunea de vestitori ai Cuvântului, administratori ai Sfintelor Taine și conducători ai Poporului lui Dumnezeu spre mântuire. În acest an dedicat de către Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea Sfintei Preoții, gândul și rugăciunea noastră sunt îndreptate mai cu seamă spre misterul Preoției Domnului nostru Isus Hristos. El este cu adevărat Marele Preot, «Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec» (cf. Evr 5,10), care a împăcat omul cu Dumnezeu prin jertfa trupului Său, nu prin sacrificii de animale sau de alimente (cf. Evr 9,12-15). Preoția lui Isus rămâne un mare mister al iubirii și jertfei depline exprimată în patima și crucea Sa, care luminează și calea celor chemați la ministerul preoțesc, dar și vocația preoției comune a fiecărui creștin botezat.

Iubiți credincioși,

Întăriți în credința în Sfintele Scripturi ca și Cuvânt al lui Dumnezeu adresat nouă, oamenilor, vom putea continua cu mai multă încredere pelerinajul nostru pământesc, încercând să privim spre bucuria și fericirea Învierii la care cu toții suntem chemați, căci: «Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce m-a trimis are viața veșnică» (cf. Io 5,24). În această viață, însă, va trebui mai întâi să gustăm și noi din paharul suferinței și al ispitirilor aici pe pământ, căci Isus Hristos, Marele Preot răscumpărător, ni se adresează și astăzi: „Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Eu mă botez vă veți boteza.” (Mc 10,39).

Ce înseamnă, deci, pentru noi Învierea lui Hristos, Marele Preot răscumpărător, astăzi? Înseamnă învierea credinței noastre! Înseamnă a ne reaminti și noi cuvintele Scripturilor și a le reciti, trăindu-le nu doar ca literă moartă ci ca Spirit ce dă viață. Dumnezeu este prezent în cuvântul Său citit, proclamat, primit cu credință și trăit, căci credința noastră este și garanția vieții veșnice, după cuvântul Mântuitorului: «Eu sunt Învierea și Viața; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac» (cf. Io 11,25-26).

Acesta este și sensul profund al celebrului motto: «Credința noastră este viața noastră!», rostit de către Eminentul Cardinal de binecuvântată memorie, Iuliu Hossu, întâiul purpurat al neamului românesc, mărturisitor al credinței în închisorile comuniste, de la a cărui naștere aniversăm 125 de ani.

Amintindu-ne de înaintașii noștri și primind cu luare aminte exemplul credinței lor (cf Ev 13,7), să celebrăm cu bucurie sfântă, Luminata Sărbătoare a Învierii Domnului, să-I cerem harul ca, citind și meditând sfintele Scripturi, participând la sfintele Sacramente și cunoscând Magisteriul Bisericii, să-L putem cunoaște mai profund pe El și puterea Învierii Sale. Astfel, ca făcându-ne asemenea cu El întru moartea Lui, să ajungem și noi să ne bucurăm, la Învierea cea din morți, de Viața bucuriei veșnice de-a dreapta Tronului glorios al Tatălui, dimpreună cu Fiul, Isus Hristos, Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru, în puterea, harul și iubirea Spiritului Sfânt, Bunul și de Viață dătătorul. Amin.

Sărbători luminate de bucuria Celui ce porțile morții a sfărâmat, și la Viață ne-a chemat, după cum de veacuri prorocii au pre-anunțat, tuturor iubiților credincioși:

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la mărita Sărbătoare Împărătească a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2010, la 309 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al VI-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XIV-lea an al episcopatului nostru, al VIII-lea în tronul acestei eparhii și al 157-lea de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla.

RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Dumnezeule și Doamne al Puterilor, și a toată făptura ziditorule, care pentru îndurarea milei tale celei neasemănate pe unul-născut Fiul tău, pe Domnul nostru Isus Hristos, l-ai trimis spre mântuirea neamului nostru, și prin cinstită Crucea lui hrisovul păcatelor noastre l-ai rupt, și ai biruit prin ea stăpâniile și puterile întunericului: însuți, Stăpâne iubitor de oameni, primește și rugăciunile acestea de mulțumită și de cerere, ale noastre ale păcătoșilor, și ne mântuiește pe noi de toată căderea în păcat cea de tot pierzătoare și întunecată, și de toți cei ce caută să ne facă nouă rău, văzuți și nevăzuți dușmani. Pătrunde cu frica ta trupurile noastre și nu pleca inimile noastre spre cuvinte sau cugete rele; ci cu iubirea ta rănește sufletele noastre: ca spre tine totdeauna căutând, și cu lumina cea de la tine povățuiți fiind, la tine, lumina cea neapropiată și veșnică, privind, neîncetată mărturisire și mulțumită ție să înălțăm: Tatălui celui fără de început, împreună și unuia-născut Fiului Tău și preasfântului și bunului și de viață făcătorului tău Spirit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.